Iubeşte-o! Capitolul 6: De-a v-aţi ascunselea

- Serios? Ce facem acum?

- Calmează-te, prinţe. Unde ţi-e atitudinea regală?... Am o idee! Doar aşteaptă aici.

  Ed o privi intrând în magazinul de vis-a-vis şi ieşind după vreo două minute cu nişte lucruri pe care i le întinse, spunând:

- Pune-ţi astea! 

- Ochelari de soare? 

- Şi pălăria nu-ţi place?

- Pălărie de paie?!

- Nu eşti prinţ în Toscana. Eşti prinţ în Danemarca. Coroană n-am găsit.

- Cum o să rezolve o pălărie faptul că toată Copenhaga e în Toscana, căutând-mă? Cum m-a ajutat faptul că am plecat fără să le spun?

- Nu vreau să te ajut cu nimic. Vreau să nu-mi strice nimeni excursia de azi. Nu am mai văzut orăşelul ăsta şi am de gând să găsesc fiecare colţişor interesant din el.

- Sunt cam patru străzi aici. Cred că în jumătate de oră terminăm.

- Fiţe regale...

***

- Mâine ce facem?, întrebă Ed când văzu că erau destul de aproape de casa lui Lorelei. Era ca şi cum încerca să se convingă că mâine va fi încă cu ea. În niciun caz vacanţa lui neoficială nu avea să se termine atât de curând.

- Mâine...? Nu sunt sigură. Cred că mâine pleacă Anabella. Trebuie să-i dedic ceva timp ei. 

- Aha. Bine, atunci. Poate ai să-mi dai ceva de lucru.

- Mda, ar trebui să vopsesc câteva obloane. Poate m-ai putea ajuta cu asta.

- Bineînţeles.

  Era încă ciudat. Nu putuse, după cinci ani, să se obişnuiască cu Lorelei. Îl punea să spele vase, să planteze puieţi, să vopsească, să strângă şuruburi... Pentru ea era doar unul de-al casei. Şi cine nu o ajuta cu nimic, nu avea ce căuta la ea. Nimeni nu trebuia să plătească nici măcar un ban. Dar trebuiau să o ajute la câte ceva pe lângă casă. Se întrebă din nou de unde avea ea atâţia bani? Până la urmă, avea mai mereu vreo 7-8 persoane de hrănit şi o casă de întreţinut. Şi nu o dată o văzuse făcându-le cadouri celor care plecau. Nu lucra. Adică, în afară de pictură, nu făcea nimic din care ar fi putut câştiga bine. Şi nu o auzise vreodată spunând că îşi vinde tablourile. Oare moştenise totul de la tatăl ei? Atunci trebuia că tatăl ei fusese un om extrem de bogat.

- Loreta! Loreta!, striga o femeie greoaie şi bătrână de pe partea cealaltă străzii. Tocmai treceau prin satul la marginea căruia se afla casa ei.

  Lorelei opri maşina şi coborî să vorbească cu femeia.

- Ce s-a-ntâmplat, Agnese?, întrebă în italiană.

- Ce era cu maşinile care mergeau spre casa ta?

  Inima ei o luă deja la galop.

- Ce maşini?

- Acum zece minute... Trei maşini negre. Cu geamuri fumurii.

  Când se întoarse spre el, Ed crezu că avea să explodeze în curând de furie.

- Ai înţeles ce am vorbit?

- Ceva... nişte maşini...?

- Negre! Maşini negre care mergeau spre casa noastră! Idioţii ăia te-au găsit!

- Ce? La naiba! Nu pot să plec deja.

- Atunci nici nu o s-o faci. Rezolv eu asta. Du-te! Du-te!, îi spuse împingându-l spre clădirea de pe cealaltă parte a străzii. Sabrina, te implor, lasă-l să stea la tine. Doar puţin. Până rezolv eu ceva.

- Loreta, scumpo, nu ştiu ce să zic despre asa. Eu sunt bătrână, obosită, nu am timp de probleme. Cine e el?

- Nu e nimic ilegal sau aşa ceva. Doar jumătate de oră, promit. Te rog, Agnese. 

- Bine, bine. Dar nu-mi face probleme! 

- Nici vorbă. 

  Apoi continuă, şoptind:

- Doar jumătate de oră. Trebuie că Mike e acasă la ora asta şi a luat el controlul asupra situţiei. Sigur nu le-a spus nimic. El ştie cine eşti. Dacă e aşa, o să-i trimit şi o să le spun că nu ai venit deloc aici. Ai lăsat vreun lucru personal prin vreo cameră?

- Nu. Adică, am cumpărat totul înainte să plec. Nu! Stai! Pe balansoar este o batistă. Are brodată iniţiala mea.

- Fiţe regale. Dar scap eu de ea. Probabil o să percheziţioneze casa sau aşa ceva. Vin cât pot de repede. Dacă nu scap de ei, trimit pe cineva după tine şi... facem noi ceva. Mă gândesc eu la o soluţie.

- Mulţumesc. Toate astea pentru o amărâtă de vacanţă...

- Mda. Problema ta e că, până la urmă te întorci acolo. Ce va fi când vei ajunge...

- La asta mă gândesc eu, bine?

  Ed intră cu Agnese în casa ei, iar Lorelei urcă în maşină şi porni spre casă. Când parcă, vreo trei oameni cu costume negre, ochelari de soare şi cravate porniră înspre ea. Asta pe lângă restul care se plimbau ori prin faţa casei vorbind la telefon ori prin faţa porţii, urmărind cu atenţie orice mişcare.

- Bună ziua, doamnă. Mi-e teamă că avem vreo problemă şi doar dumneavoastră ne puteţi ajuta.

- Cu orice, domnule. Dar nu prea înţeleg ce e cu toate astea..., spuse luând o faţă naivă şi uitându-se nedumerită în jur.

- Putem intra pentru o clipă?

- Bineînţeles.

Sunshine

Iubeşte-o! Capitolul 5: Ascuns în Toscana

  Îmi cer scuze pentru întârziere. Ieri ar fi trebuit să public acest capitol, dar monitorul meu a murit.

 Noaptea petrecută în grădină fusese răcoroasă, dar niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama de asta. Lorelei adormise repede, fiind doborâtă de oboseala acumulată pe timpul zilei. Visase ceva, dar când în sfârşit se ridică de pe balansoar nu-şi putea aminti ce. Oare fusese Golden Gate-ul? 

  Ed nu fuseses atât de norocos. Povestea lui Lorelei îl tulburase destul de mult încât să nu poată dormi câteva ore. Văzuse astfel de poveşti în filmele prea siropoase sau citise despre ele în cine ştie ce romane, dar să se gândească că tocmai Lorelei trăise una? Logodnici morţi şi alte drame...

- Neaţa!, îi spuse când se trezise, încă în braţele lui amorţite. 

- Neaţa! 

- Oh! Deci chiar am adormit aici. Ai fi putut... Nu, nu ai fi putut, se răzgândi. Vreau să mănânc ceva.

- Îţi aduc aici?

- Cred că e în regulă dacă intrăm în casă acum. 

  Se ridică şi încercă să se trezească de-a binelea. Îşi aminti plimbarea făcută cu o zi înainte şi apoi discuţia din grădină, dar îşi alungă imediat gândurile acelea. Îi ajungea o seară stricată, nu avea nevoie şi de o zi asemănătoare. 

- Oare ce găteşte Mike?, întrebă Ed sperând că astfel nu se va aduce deloc vorba de seara trecută. Era ca o înţelegere nerostită dintre ei. Niciunul nu voia să trezească iar gândurile acelea oribile.

- Mike e un leneş şi fac pariu că încă nu s-a trezit. Trebuie să mergem să facem ceva.

- Bine, gătesc eu. Ce vrei să mănânci?

- Nu la asta mă refeream, spuse Lorelei cu un zâmbet malefic pe chip.

- Ce Dumnezeu...

  Fără să mai spună nimic, luă o vază de flori de pe masa din bucătărie şi scoase florile din ea, aruncându-le în chiuvetă. Ed o urmă pe scări  până într-unul dintre dormitoarele de la etaj şi o urmări cum aruncă apa din vază, fără pic de milă sau ruşine, pe cel care dormea.

- Lorelei, pentru numele lui Dumezeu! E şase dimineaţa!, strigă când văzu ceasul de pe noptieră.
- I-o datorez, crede-mă.
  Îl priviră amândoi pe Mike cu se trezi buimăcit, înjurând. Lorelei părea mai mult decât încântată de ceea ce făcuse.
- Ce credeai? că rămânem aşa? Trebuia RĂZBUNARE!
- Ce?
- Vino şi găteşte! Ni-i foame!

  Îl lăsară pe bietul Mike să se îmbrace, coborând în sufragerie.
- De ce nu l-ai lăsat în pace?
- Eh... E o glumă de-a noastră. A luat foc o chestie în prima lui zi aici şi a trebuit să mă trezească. Dar cum eu nu sunt foarte matinală, a trebuit să recurga la metode mai neconvenţionale de a mă trezi...
- Ce?! Ce a luat foc?
- O, unul dintre dulapurile din bucătărie. E ca şi uitată treaba.
  Restul dimineţii şi-l petrecură ajutându-l pe Mike să pregătească micul dejun pentru toată casa şi mai apoi mâncând împreună.
- Ce facem azi?, întrebă Ed.
- M-am gândit să ne plimbăm printr-un orăşel de pe aici. 
- Ăsta fiind la vreo 50 de mii de kilometri şi tu ai de gând să mergem iar pe jos.
- Mergem cu maşina, bineînţeles. Mergem în Castelnuovo Berardenga. E la doar 60 de kilometri.
- Castel... cum ai spus tu... Ce e special cu locul ăsta?
- Vom vedea... Eu merg destul de des prin orăşelele de pe aici. Şi l-am observat pe ăsta ieri pe hartă şi mi-am zis că ar trebui să-l vedem.
- În regulă.

  Ajunseră în Castelnuovo Berardenga şi hotărâră să lase maşina şi să caute nişte biciclete pentru plimbare. Totul era atât de uşor în lumea lor. Puteau să facă orice, oricând. Ed încercă să-şi imagineze cum ar fi trebuit să fie viaţa pentru cineva care făcea asta mereu. Dacă nu mai trebuia să te oboseşti să mergi la serviciu în fiecare zi şi nu trebuia să faci aproape nimic care să-ţi displacă. Dar îşi aminti povestea spusă de Lorelei cu o seară înainte şi îşi dădu seama că nu avea rost să viseze. Nu existau vieţi perfecte şi gata. Nici paginile vieţii lui, nici ale ei nu aveau să fie niciodată perfect albe. Prea multe pete...
- E atât de micuţ, observă Ed. Şi atât de toscan.
- Da... Ca-n filme, nu?
  O maşină străină opriră lângă ei în care se aflau doi bărbaţi şi o fată de vreo 17 ani. Aceasta îi întrebă în engleză dacă nu cumva au auzit de un anume domn. 
- Îmi pare rău, nu suntem de aici, răspunse Lorelei. Bănuiesc că tuturor li se pare un loc destul de mic ca să creadă că toţi se cunosc între ei. 
  O jumătate de oră hoinăriră fără vreun scop prin orăşel, vorbind bazaconii, evitând subiectul sensibil despre dicuţiile din seara trecută, până când în cele din urmă Edvard se opri uluit, uitându-se în spatele lui Lorelei.
- Ce?
- Uită-te la asta. 
  Luă un ziar de pe tejgheaua din spatele lor. Pe prima pagină era o poză cu el. Citi rapid titlul înainte ca Lorelei să apuce să protesteze. 
- PRINŢUL DANEMARCEI SE ASCUNDE ÎN TOSCANA. Ce naiba? 
- Nu cred că te-au gă...
- Bineînţeles că m-au găsit. Fred! 
- Cine?
- Frederick, cel cu care eram atunci când ne-am întâlnit prima dată, îţi aminteşti? Era pentru prima dată când Lorelei auzea numele ăsta şi nu chicotea. El a bănuit probabil unde am plecat. Pentru că, fii sigură, toată Danemarca mă caută disperată acum. Am plecat fără să le spun nimic. Tocmai înainte de petrecerea aia stupidă la care ar fi trebuit să o cer în căsătorie pe Alexandra. 
  Pronunţase cu greu ultimele cuvinte, dar amândoi ştiau ce înseamnă ele. Însemna că trebuiau să facă ceva dacă voiau ca vacanţa lui Ed să mai dureze...


Sunshine