Capitolul 1
Eram chiar în fata casei noi, care de afară părea imensă. Mătuşa a venit lîngă mine.
- E superbă, nu?
- Bineînţeles. Cum o să putem să întreţinem monstruozitatea asta de casă?
- Ne descurcăm noi... Suntem fete mari. Şi oricum, pare mare de aici, dar înăuntru nu e chiar asa.
Încă nu înţelegeam de ce trebuise să ne mutam si să ne luăm pe deasupra aşa ceva. Din moment ce eram doar noi două, nu prea vedeam cum o sa putem sa plătim toate cheltuielile doar din veniturile modeste ale mătuşii, care era pictorita. Probabil aveam sa mă angajez undeva în weekend-uri, dar nici asta nu ajuta prea mult.
- Vino odată!, mi-a strigat mătuşa din prag.
Am intrat amîndouă într-un hol încăpător si luminos, care încă mirosea vag a vopsea proaspătă. O scară albă ducea la etaj, pe care am urcat după ce am văzut tot parterul- format dintr-o bucătărie, un living, un spaţiu de luat masa, o mică bibliotecă cu şemineu si holul în care intrasem. La etaj erau trei dormitoare, o încăpere care avea să serveasca drept atelier pentru Carmen si două băi. Dormitorul meu era superb, desi nu era foarte mare. Oricum, am trişat luîndu-l pe cel mai luminos, şi cel care avea baie proprie.
- Tara!
- Da?
- Cum a ajuns baia mea pe hol?
Deci se prinsese...
- Tu ai ales dormitorul acela...
- Tara, sunt foarte dezamagita! Ti-ai lăsa tu iubita mătuşă să meargă atît pană la baie?
- Păţăşti!
Tocmai îmi admiram dormitorul cînd mi-am amintit de mica terasă spre care acesta avea ieşire, asa ca am ieşit sa o vad mai bine. Era superbă- avea loc pentru o masa si eventual un sezlong. Din moment ce mie îmi plăcea mai mult să stau afară, avea să fie locul în care să-mi petrec foarte mut timp. Casa vecinilor era mult mai aproape de a noastră decît credeam- terasa lor si cea pe care mă aflam atunci erau la o foarte mica distanţă. Dincolo de cealaltă balustradă era un băiat de vîrsta mea, ceva mai înalt decît bine. Era genul de băiat despre care majoritatea fetelor ar fi spus ca e perfect. Întocmai cei pe care eu nu îi suportam...
- Hei! Tocmai v-aţi mutat, nu?, m-a întrebat.
- Da...
- Bun venit! Eu sunt Robert.
- Încîntată..., am spus, deşi probabil nu prea păream aşa.
- Ciudat... Nu ştiu de ce, dar credeam ca îmi vei spune şi tu numele tău după asta.
- Tara.
- Drăguţ nume. Ca în... Pe aripile vîntului?
- Ai văzut filmul din greşeală?, am întrebat, deoarece tipul nu arăta ca şi cînd ar fi citit vreo carte în viaţa lui.
-Surprinzător, am citit cartea. Din greşeală , bineînţeles. .
Nici cu asta, nici cu zambetul pe care îl afişa tocmai cu acest scop nu reuşea să mă faca să fiu mai draguţa. Pur şi simplu mă enervau genul acesta de baieţi. Oricum, am intrat si am inceput, împreuna cu Carmen, să despachetam...
Sunshine
Capitolul 2
Prima zi la noua scoala. A fost un dezastru, normal. Nu-mi prea place sa cunosc persoane noi... Dar partea buna e ca am cunoscut-o pe Leah . Era cam de inaltimea mea cu parul negru si ochii albastri. Aveam un sentiment ca se va lega o prietenie frumoasa. Dar cea mai interesanta ora (sau ciudata, depinde), de a zi, a fost cea de arte.
Am ajuns in clasa si am inceput sa vorbesc cu Leah, pentru ca era o harababura totala si nu aveam profesor. Iar apoi am vazut o silueta inalta si subtire intrand val-vartej in clasa, dar mai intai a avut grija sa se impiedice de pragul de la usa. Era imbracat intr-o pereche de blugi, avea un sacou negru, iar la gat avea o esarfa atat de frumos colorata, iar la ochi o pereche de ochelari de soare si era nebarbierit... Dar tot nu arata a profesor normal.
-Asta e proful nostru de arte? Am intrebat eu, putin nedumerita.
Leah a ras si mi-a soptit.
-Ethan Garcia pe numele lui. E ciudat nu? E asa e de vara trecuta.
-Adica de acum un an?
-Da.
-Ce s-a intamplat?
-E nebun. Dar inainte nu era. Vara trecuta, intr-o vineri seara, era la o cina romantica cu iubita sa in.. podul casei. Nimeni nu stie ce s-a intamplat, dar i-a murit in brate. De atunci in fiecare vineri seara, la ora 8 fix, incepe sa cante la pian, uitandu-se la portretul urias al iubitei sale, de pe perete... in pod, desigur. E ciudat. Oare de ce nu poate sa treaca peste?!
-Asta e un fel de legenda? Inventata de voi? Sau...?
-Partea cu pianul e adevarata. Daca treci pe acolo vineri seara il poti auzi.
-Wow!
Si asta a fost toata discutia pe acea tema. In rest ziua a trecut relativ repede, chiar daca nu a fost tocmai placuta.
Am ajuns acasa, am mancat ceva, mi-am facut o cafea si am inceput sa analizez orarul de maine. Biologie, materie care pentru mine nu prea exista. Am cunoscut azi profesoara si m-a lasat cu un gust amar. Matematica. Aici mai mergea. Am inceput sa fac tema la matematica si dintr-o data am auzit de undeva Guns N' Roses. Am iesit, curioasa pe terasa sa vad de unde se aud acele acorduri de chitara, minunate. Am ramas muta. Era de la Robert, care era si el pe terasa, in bustul gol, cu o pereche de pantaloni negri pe el si... picta?! Serios?! Iti bati joc de mine?! Cum era posibil asa ceva?! Era in echipa de fotbal a scolii si nu arata ca si cum ar avea pic de cultura in el, pentru numele lui Dumnezeu! Era imposibil!
-Oh! Dau mai incet daca te deranjeaza...
-Nu, deloc! Chiar ador genul acesta de muzica.
-Il adori din greseala cum am citit si eu acea carte din greseala?
Radea de mine. Minunat.
-Haha... Nu-i amuzant sa stii..
Doar a ras si nu a mai spus nimic. A inceput sa faca din nou valuri de culori pe panza.
Oare e posibil sa ma fi inselat in privinta lui? Probabil ca nu, sau...
Tulip
Capitolul 3
M-am trezit în mijlocul nopţii, după un alt coşmar. De unde tot apăreau toate visele astea înfricoşătoare din ultima vreme? Oare chiar aveam un aşa subconştient ciudat? M-am uitat la ceas- 5 dimineaţă.
Aşadar, m-am ridicat din pat, mi-am pus un pahar cu apă şi - simţind că am nevoie de o gură de aer - am ieşit pe balcon.
- Ce matinală eşti azi!, mi-a spus Robert care, evident, era iar afară exact cînd eram si eu acolo.
- Mda... Dar tu ce faci aici, la ora asta?
- Oh... Pai am dat de cartea asta... din greseala, evident. Si...
- Vorbesti serios? Tu te-ai trezt la ora asta ca sa citesti?, am intrebat uimita.
- Nu m-am prea culcat... Dar... cam asa ceva.
Asta era putin ciudat. De fapt, era mai mult decat ciudat. Cum am mai spus, Robert nu era tocmai tipul baiatului care citeste... Oricum, nu aveam sa ma las impersionata, desi trebuia sa recunosc ca era putin ciudat. Imi aminteam de prima data cand il vazusem la scoala- pentru ca mergeam la acelasi liceu. Trecea pe hol si, in acel moment, toate fetele s-au intors inspre el, cu un ranjet idiot pe fata. Toate sperau ca el sa se uite la ele, dar in cele din urma s-a indreptat spre una care semana cu orice majoreta sefa din toate filmele americane. Era blonda, cu parul lung si perfect inins, imbracata... ei bine... cel putin era imbarcata, cu un zambet perfect repetat ore intregi in oglinda... Tipic, m-am gandit in acel moment. Acum, nu mai parea asa. Acum parea o cu totul alta lume aceea.
- Deci de ce te-ai trezit?
- Nu pui cam multe intrebari?
- E prima pe ziua de azi... Si ziua abia a inceput..., am spus.
- Deci nu o sa-mi raspunzi?
- Nici vorba.
In cele din urma m-am intors in casa si mi-am gasit de lucru pana a trebuit sa plec la scoala. Bieinteles, nu am dat ochii cu Carmen pana atunci, avand in vedere ca pentru ea dimineata incepea la ora 12. Orele s-au scurs ataaat de greu. In general ma plictisea scoala, ma plictisea sa invat ori lucruri pe care deja le stiam, ori lucruri care nu aveau sa ma ajute deloc in viata. Oricum, am trecut din nou total neobservata pe langa ceilalti colegi, in afara de Leah, asadar nu a trebuit sa ma chinui prea mult cu conversatiile. Un lucru care mi s-a parut interesant a fost ca blonda lui Robert parea sa se inteleaga foarte bine cu multi alti baieti... Oricum, asta nu era treaba mea...
Am ajuns acasa, am intrat in bucatarie si am hotarat sa-mi pregatesc masa cand am observat o scrisoare...
Draga mea Tara,
Nu pot sa-ti spun cat de mult imi displace ca a trebuit sa plec asa. Oricum, dupa cat de bine o cunosti tu pe matusa ta nebuna, nu o sa te mire prea tare.
Ieri am intalnit un tip caruia i-am aratat cateva dintre tablourile mele si care a parut extrem de incantat de opera mea. Mi-am propus sa merg cu el in Paris, si sa-mi aranjeze el un vernisaj. Sigura conditie era: trebuia sa plec in acea seara. Tipul e putin cam excentric si crede ca un artist adevarat trebuie sa fie spontan, sa accepte provocarile.
Imi pare rau, nepoata draga, dar nu puteam rata sansa aceasta. Cand o sa citesti tu scrisoarea eu o sa fiu probabil deja in capitala dragostei. Nu-ti face griji pentru mine, sunt in regula. Si oricum ai fi mandra- tipul e suuuper dragut. O sa te sun maine sa-ti spun la ce adresa trebuie sa mai trimiti cateva dintre tablourile pe care nu le-am putut duce acum.
Mancare, ca de obicei, nu este in frigider. Fa ce vrei. Da petreceri, cheama baieti la orice ore pe la tine... Oricum stiu ca nu ai atata curaj...
A, da, era sa uit! Banii sunt sub fata de masa din sufragerie. O sa-ti mai trimit si eu.
Inca o data, nu te supara pe mine. Aveam nevoie de o mica aventura. Stii si tu cum e in viata.... Patasti!
Matusa ta nebuna,
Carmen
Super! Asta-i nebuna!
Sunshine
Capitolul 4
Am auzit clopotelul care anunta inceperea orei. Am inchis cartea, Leah si-a terminat cafeaua si am pornit catre clasa. Ca de obicei, profesorul de arte intarzia, iar in clasa era ceva de nedescris... Pe usa a intrat o femeie, cam la 50 de ani, mica de statura, imbracata toata in negru, mai putin camasa care era alba, iar parul il avea strans intr-un coc.
-Buna. Eu sunt noua voastra profesoara de arte. Ma numesc Rene Miller. Anul acesta vom...
Nici nu o mai ascultam. Deja imi era antipatica. Parca avea ceva infipt undeva. M-am intors catre Leah.
-Unde e domnul Garcia?
-Cica a fugit cu o pictorita.
Am ramas muta. Era prea mare coincidenta! Matusa mea era pictorita...
-Si stii cumva din intamplare cum o cheama pe pictorita?
-Da. Ca pe opera lui Bizet... Carmen.
In mod normal as fi ramas uimita doar o data, dar de data asta eram de doua ori mai uimita. Unu pentru ca Leah stia cine e Bizet si ce a compus, poate ca nu e chiar acea fata superficiala si doi pentru ca stia absolut tot ce se intampla in acest oras... de la cea mai generala situatie la cele mai neimportante detalii.
-De unde stii?
-Conteaza? Important e ca stiu.
In momentul acela profesoara a venit si a trantint un manual de banca mea. Am tresarit.
-Aveti ceva de impartasit si clasei?
Am incercat sa raspund in cea mai mare scarba.
-Nu doamna profesoara, era ceva privat adica nu va intereseaza pe dumneavoastra.
Atunci s-a sunat si am plecat. Tocmai reusisem sa-mi pun in cap o scorpie.
Am ajuns acasa, am mancat, am facut un dus, am facut teme, am schimbat doua vorbe cu Robert (de notat ca a fost discutie normala si nu cearta). Si brusc mi-am dat seama ca s-a intunecat. Asa ca m-am pregatit de culcare si m-am bagat in pat. Am tresarit. Se auzea ceva din pod si nu erau sunete de soricei sau altceva. Erau sunete de... pasi?! Imi inghetase sangele in vene. M-am ridicat, am aprins lampa de pe noptiera si am luat de dupa dulap bata de baseball, primita de la tatal meu cand aveam 3 anisori.
Am urcat scarile si am deschis usa de la pod. O mare de lumina m-a luat pe sus. Deci cineva e aici... sau a fost. Am intrat incet incercand sa nu fac zgomot. Podul era plin de mobila veche, dar superba si tablouri si cutii probabil ramase de la fostul proprietar, dar din cate stiam casa nu a mai fost locuita de ani... zeci de ani. Un singur lucru mi-a atras atentia in mod specil. Era un fel de carte deschisa aruncata pe jos... Am lasat bata si m-am dus sa o ridic. Era un jurnal... Si avea si initiale :A.E.
Am stins lumina si am coborat. Eram prea fermecata de acele pagini ca sa ma mai si gandesc ca eu chiar eram in pericol! M-am pus in pat si am inceput sa citesc:
17 martie 1835
Azi am fost din nou la ea si....
Tulip
Capitolul 5
Citeam ceea ce părea jurnalul unui băiat destul de îndrăgostit de o fată care nu îi împărtăşea sentimentele. Sau nu în totalitate. Coborâsem din pod de vreo 5 minute, când am văzut o umbră lângă uşa camerei mele. Oh! Uitasem complet de faptul că cineva intrase în casă. Cum puteam fi aşa distrată în astfel de momente?
Fiind sigură că probabil persoana care era în casă va intra în cameră, am ieşit pe terasă- singurul loc în care mai puteam să merg dacă nu cumva voiam să mă ascund în dulap şi să rămân acolo ceva timp.
Eram de-a dreptul speriată când am auzit nişte paşi pe holul de la etaj. Tipul ăla voia, oare, să se asigure că sunt singură în casă şi apoi... Apoi ce? Cine ştie de ce psihopat dădusem.
Aveam nevoie de cineva sau ceva care să mă ajute. Cum telefonul îmi rămăsese în bucătărie şi bâta în pod, l-am strigat pe Robert, care pentru prima dată nu era afară deodată cu mine.
- Robert!, am strigat sperând că mă auzea. Robert!
Nimic... Acum îşi găsea să nu fie acasă? Din fericire lumina din camera lui s-a aprins chiar atunci.
- Robert!, am strigat ceva mai tare. Blonda de la şcoală a ieşit pe terasă, urmată de el. Ajută-mă! A intrat un tip în casă.
- Ce?
- E cineva în casă!
- Acum?
- Nu, mâine la prima oră... Normal că acum!
- Stai acolo! Vin repede!, a spus surprinzător de speriat- poate chiar mai speriat decât mine-, alergând în casă. L-am văzut ieşind din casa lui şi intrând la noi, cu ... un polonic în mână. Doamne, tipul ăsta era dus!
Am aşteptat fără să mă mişc, fiind atentă la orice sunet.
- Robert, am spus în şoaptă intrând în cameră. Dar, chiar în prag, uitându-se la mine era un bătrân care mi-a spus:
- Stai calmă. Nu vreau să-ţi fac nimic.
- Oare?, am întrebat nesigură.
- Stai! Vorbesc serios.
Chiar în acel moment, Robert a venit şi i-a prins mâinile la spate, imobilizându-l.
- I-am spus Karlei să sune la poliţie.
- Nu, te rog, a spus din nou bărbatul. Nu vă fac nimic.
- Şi atunci ce cauţi aici ?, a întrebat Robert pe un ton aspru. Poate prea aspru pentru că eu începeam să-l cred pe bătrân.
- Vă rog, credeţi-mă! Am venit doar să iau ceva ce-mi aparţine.
- Şi nu ai putut să baţi şi tu la uşă? Te-aş fi lăsat să iei ce vrei din pod.
- Cum să nu! Uită-te la mine. M-ai fi crezut nebun, aşa cum cred cu toţii.
Bine, poate aici avea dreptate. Arăta ca un tip foarte excentric...
- Am venit după caietul- adică jurnalul de pe pat-, şi după nişte fotografii. Sunt importante. Te rog, nu chema poliţia şi crede-mă - nu vreau să-ţi fac nimic şi nu vreau să iau nimic din ce îţi aparţine.
- Robert, lasă-l. Eu îl cred.
- Dar...
- Ascultă-mă. Şi încă ceva... Un polonic!?
- Păi bucătăria era cel mai aproape şi...
Am început să râd, după care m-am întors către bătrânul ciudat:
- Bine, te lăsăm. Doar un lucru.
- Orice...
- Îmi spui şi mie povestea, i-am spus arătând înspre jurnal.
- Prea bine..., mi-am răspuns oarecum dezamăgit.
După ce am convins poliţiştii că totul era în regulă şi după ce Karla a plecat, Robert- care a insistat să asculte şi el-, bătrânul ciudat al cărui nume era Nicholas şi cu mine am mers în living, unde urma să auzim povestea din jurnal.
Totul a început în 1948...
Sunshine
Capitolul 6
-Wow! Si de atunci n-ai mai vazut-o niciodata?! Robert era foarte entuziasmat.
-Nu. Pana acum.
-Adica ai intalnit-o de curand?
-Da. Si mi-e dor de amintiri, asa ca am venit sa iau tot ce am lasat aici si inseamna ceva pentru mine.
Atunci a sunat telefonul si i-am lasat pe Nicholas si Robert singuri.
Prima data am crezut ca e Leah, dar cand am ridicat receptorul, m-a intampinat o voce foarte cunoscuta, dar pe care n-am auzit-o de ceva vreme.
-Tara!
Era Carmen.
-Salut! Ma bucuri ca mai dai si tu semne de viata, am spus eu in gluma.
-Nu te lua prea tare de mine. Sunt fericita.
-Ai habar cu cine ai fugit?
-Da... cred. Cica e prof de arte.
-Proful meu de arte. Si stii cine a venit in locul lui?
-Cine?
-O scorpie.
A inceput sa rada in hohote.
-Ce?! Nu e amuzant!
-Deci problema nu e ca eu am fugit cu un necunoscut la Paris, ci ca a venit in locul lui scorpia aceea.
-Exact!
-Esti o ciudata...
-Tu vorbesti?
-Patasti!
-Haha... Asta e a mea. Mai bine povesteste-mi cum e la Paris.
In timp ce ea povestea cum a avut prima expozitie a tablourilor din care a si vandut doua, m-am intors sa vad ce fac baietii... Cred ca Nicholas povestea ceva foarte interesant pentru ca Robert asculta cu mare atentie si interes.
-Poate o sa trec duminica pe la tine.
Am devenit atenta.
-Poate te astept cu niste prajiturele, am spus eu.
A ras, evident.
-Tu?! Gatind?! Chiar trebuie sa o vad si pe asta!
-Am spus ca te astept cu prajiturele, nu ca am sa le fac eu.
-Aici ai dreptate.
-Dar totusi, am sa incerc sa gatesc eu.
-Spor la treaba! Eu te las. Ne vedem duminica.
-Ne vedem.
Am inchis. Am pus niste suc de portocale in trei pahare si m-am intors in... trecut. Am zambit la idee.
-Multumesc, micuto! Chiar imi era sete.
-Cu mare placere.
Nicholas a baut sucul in 2 secunde dupa care a spus ca trebuie sa plece.
-Dar eu n-am auzit toata poavestea!
-O sa-ti povesteasca Robert. Sunt sigur ca ii va face placere.
-Promit ca povestesc!
Dupa ce a plecat am inceput sa strang paharele, in timp ce Robert ma privea atent. Atunci mi-a trecut prin cap o idee (nebuneasca, desigur), care simteam ca trebuie sa o duc la capat. Era un sentiment ciudat.
-Robert... Tu stii unde e casa fostului nostru profesor de arte?
-Da. De ce?
-Bun. Ne vedem maine la 10 seara aici, nu mai pune alte intrebari. Mai bine imi povestesti ce n-am auzit.
-Ok, dar m-ai facut curios.
Si a inceput sa povesteasca. Avea o voce frumoasa.
Urmatoarea zi a trecut repede, fara prea multe incidente. Bine... m-am impiedicat pe scari si era sa-mi rup gatul, dar asta e partea a doua. S-a facut seara, iar la 10 fix Robert era in fata usii mele.
-Ai venit.
-Am promis, plus ca sunt foarte curios... Vrei sa furi ceva anume?
Am ras in hohote.
-Doar du-ma la casa profesorului.
Cand am ajuns acolo am inceput sa caut pe sub pres si bineinteles ca, Robert se uita la mine ca la o nebuna. Dupa nici un minut de cautare m-am ridicat, triumfatoare, cu niste chei in mana.
-De unde ai stiut?
-Profesorul e de moda veche. Banuiam ca inca isi tine cheile sub pres.
Am intors cheia in broasca si am intrat. M-am repezit pe scari catre pod. Am deschis usa, iar acolo era pianul, desigur si tot peretele din dreapta, impreuna cu o parte din acoperis era facut din sticla. Dar nu asta mi-a atras atentia. Cand am vazut tabloul sotiei lui, care murise, stiam ca ceea ce simtisem cu o zi in urma era o presimtire. Am ramas cu gura cascata.
-Arata... arata exact ca si Carmen.
Tulip
Capitolul 7
- Tara! Tara!
- Da... , am spus în cele din urmă.
- Care e treaba cu tabloul ăsta? Ce ştiai?
- Ce ştiam?, am întrebat nedumerită.
- Păi spui într-una: Ştiam eu.
- Oh. Gândeam cu voce tare...
- La ce te gândeai? Îmi spui şi mie ce se întâmplă?, m-a întrebat nerăbdător Robert.
- Femeia asta... ştii cine e?
- Cică e fosta soţie a ciudatului. Am mai auzit şi eu... legendele locale.
- Legende... Îmi plăcea cum suna cuvântul acesta. Robert, femeia asta... arată exact ca şi mătuşa mea.
- Îmi pare rău, dar nu o cunosc deloc pe mătuşa ta. Am auzit că e...
- ... e plecată. A plecat - de fapt a fugit- cu un pictor. În Paris, am adăugat.
- Cu profu'...?
- Exact. Oare ce urmăreşte tipul ăsta?
- Nu cred că ar trebui să te îngrijorezi. Mătuşa ta e în stare să-şi poarte singură de grijă, sunt sigur.
- Ha! Eu sunt adultul în familia asta. Mereu eu am fost. E o aiurită.
- Mai aiurită decât tine?, m-a întrebat uimit şi amuzat.
- Dar tu de unde ştii că eu sunt aiurită?
- Să fim serioşi... La şcoală nu ratezi nici o denivelare.
Era atât de ciudat gândul că Robert se uitase măcar o dată la mine la şcoală. Era într-un fel drăg... Nu. Era doar ciudat. Oricum, i-am arătat un zâmbet...
- Ok, asta era tot ce voiam. Hai să plecăm.
- De acord.
Am ieşit amândoi, şi, în mai puţin de 15 minute, eram acasă, lucru care nu-mi prea convenea. Trebuia să aflu ceva de la Robert, dar nu apucasem să atingem acel subiect încă...
- Nu vrei să vii să... să-mi mai ţii de urât probabil... Nu prea cred că pot dormi chiar acum.
- Dacă pe tine nu te deranjează...
Aşadar, am mers în grădină, ne-am aşezat amânoi în balansoar, iar eu am spus:
- Robert, pot să te întreb ceva? Poate e mai... ciudat. Dar sunt curioasă.
- Ok.
- Poţi să nu răspunzi dac nu vrei, dar... de ce la şcoală eşti aşa ...
- Aşa cum?, m-a întrebat cu un rânjet superior pe faţă.
- Aşa ... diferit de cum eşti cu adevărat...
- Nu m-a m-ai întrebat nimeni asta până acum. E dificil. Probabil din acelaşi motiv pentru care şi tu eşti aşa.
- Aşa? Eu nu sunt diferită!, am spus revoltată.
- Ba da, eşti. Toată viaţa ta... e surprinzăoare. Felul în care gândeşti. Nu eşti ca toţi coegii ciudaţi pe care-i ai... De fapt tind să cred că, după standardele lor, tu eşti ciudata, şi ei sunt cei normali.
- Mersi pentru... compliment. Dar nu schimba subiectul.
- Cred că a început de când eram mic. Părinţii mei pur şi simplu m-au învăţat cum să mă port fals. Cum să arăt lumii ceea ce ar vrea să vadă. Şi asta fac...
- Şi niciodată nu te-ai gândit că poate ar fi mai bine să...
- Ba da. Dar am deja o imagine. Să nu crezi ă sunt genul de om care chiar ţine la imagine. Nu-mi pasă ce cred ceilalţi. Nu mai îmi pasă. Dar... de acum nu mai are niciun rost. Deja ei cred că ştiu cine sunt. Nu ar înţelege nimic dacă le-aş arăta cine sunt. Cine ştie... poate într-o zi mă voi plictisi de rolul ăsta şi îmi voi lua altul. Ce mai contează?
- Da... Într-un fel ai dreptate. Dar ce e cu ... cum o cheamă?
- Pe cine?
- Pe blondă.
- Karla?, a întrbat râzând.
- Exact. Ea?
- Ea... habar nu am. În fiecare zi mă întreb, dar nu găsesc un răspuns... De ce? Eşti cumva geloasă?
M-am ridicat râzând, dar uitându-mă îngrijorată înspre casă pentru că mi se păruse că văzusem ceva.
- Nu-ţi face iluzii...
Vocea mea suna deja ciudat.
- Tara, ce s-a întâmplat?
- Cred că o să avem nevoie de polonicul ăla al tău...
- Tara! E cineva în casă?
- Cred, am spus deja urcând pe verandă şi punând mâna pe clanţă.
- Nu intra, mi-a spus Robert îngrijorat, mult în spatele meu.
Am deschis uşa şi am ţipat, speriată. Cineva era pe bune în faţa mea... Robert era lângă mine în mai puţin de trei secunde.
- Carmen. Domnule Garcia... Doamne!
Sunshine
Capitolul 8
-Tara... Vad ca ai gasit pe cine sa-ti tina companie. S-a uitat zambind catre Robert, iar apoi si-a apropiat buzele de urechea mea. E dragut, sa stii.
M-am uitat urat la ea, dupa care am intrebat:
-Cine vrea prajituri?
-Le-ai facut, pana la urma?!
-Da. Si, dupa cum vezi, bucataria nu trebuie renovata dupa ce am gatit.
-Incredibil! Sper ca sunt si comestibile.
-Nu mai rade si mananca.
Am pus pe masa o farfurie cu prajiturele glazurate in ciocolata si date prin cocos. Dupa 5 minute nici macar firimituri nu mai ramasesera.
-Deci... cat timp aveti de gand sa stati pe aici?
-Nu prea mut. Plecam cam intr-o ora.
-Aha. Am inteles.
-Deci... Tara, Robert, spuneti-mi cum e noua profesoara de arte. Va place?
-E un adevarat dezastru.
-Auch!
-Gata! Noi plecam!
Carmen era deja in picioare si isi lua geanta.
-Deja?!
-Da. Ai grija de tine, scumpo.
-Ok. Calatorie placuta.
Dupa ce am inchis usa, am oftat si m-am uitat la Robert.
-Si acum ce facem?
-Pai mai intai sa-ti spun de mica discutie pe care am avut-o cu profesorul pana tu si matusa ta v-ati dus sa aduceti niste pahare cu suc.
-Ascult.
-L-am intrebat daca nu cumva i se pare ca, matusa ta, Carmen seamana cu cineva.
-Ce?! Am facut ochii mari. Si? Ce a spus?
-Ca nu.
-De ce ar minti?
-Nu stiu.
-E atat de ciudat. Plus ca mai e si acel jurnal... de ce e semnat A.E. si nu cu “N”, initiala lui Nicholas?
-N-ai vrea sa ne pregatim totusi de scoala? Mai e un pic si incepe...
-Desigur, dar mai intai... Cafea?
-Chiar am nevoie de una, asa ca nu am sa te refuz. I-am zambit si m-am dus sa fac cafeaua.
Saptamana a trecut repede si a venit ziua de vineri. Trebuia sa ma intalnesc cu Leah in Parcul Central, asa ca am luat-o pe scurtatura... pe langa casa profesorului. Chiar cand treceam pe langa ea, am auzit o muzica incantatoare de pian. Nu credeam ca asa ceva e posibil. Dar apoi... Profesorul nu era cu Carmen? Mi-am scos telefonul din buzunar si mi-am sunat matusa.
-Salut, Tara. E vreo problema?
-Nu. Profesorul e cu tine?
-Da. De ce?
-Atat vroiam sa stiu. Multumesc. Si am inchis.
Urmatorul numar era a lui Robert.
-Hei, Robert. Unde esti?
-Ma indrept catre parc.
-Zi-mi te rog ca ai luat-o pe scurtatura!
-Da... De ce?
-Sunt in fata casei profesorului. Grabeste-te.
Pana cand a venit Robert, doar am stat si am ascultat muzica... Era clar ca venea din casa, plus ca se vedea pe micul gemulet lumina aprinsa... Oare cine...
-Hei.. Credeam ca profesorul e cu Carmen...
-E cu Carmen. Tocmai mi-a confirmat asta.
-Si atunci?
-Nu stiu. Crezi ca ar trebui sa..
Brusc muzica sa oprit, dar lumina de la gemulet era in continuare aprinsa.
-Hai! Intram.
-Esti nebuna. Cred ca tocmai deaia te ascult.
Am zambit. In doua minute eram deja sus.
-Lumina nu era cumva aprinsa.?
-Ba da!
M-am uitat in camera. Era goala. Ca si cum nu ar fi trecut nimeni pe acolo.
-Ce naiba?!
Tulip
Capitolul 9
Ziua continuase la fel de ciudat precum începuse. După ce am controlat, împreună cu Robert, toată casa profului de arte, am plecat împreună înspre parc. Încercam să găsim o explicaţie raţională pentru ceea ce văzusem mai înainte, dar nu reuşeam. De fapt, sinceră să fiu, eu nu prea încerc să găsesc explicaţii raţionale pentru lucrurile bizare de obicei, aşa că nu m-am mirat că nu am găsit nici de data asta. De obicei puneam totul pe seama imaginaţiei mele. Doar că acum mai era cineva care văzuse asta- Robert. Acum chiar fusese totul real.
În cele din urmă ne-am dat bătuţi, hotărând totuşi să ne vedem mai târziu în acea zi, apoi m-am întâlnit cu Leah. Nu putusem să fiu atentă nici la ea, nici la filmul la care fusesem împreună, având în vedere că scena de mai devreme nu mă lăsa încă în pace. După aceea l-am văzut pe Nicholas pe stradă, dar când m-a observat a grăbit pasul şi s-a pierdut într-un grup de turişti din piaţa centarlă. Nu putusem să-mi dau seama de ce.
Când am ajuns acasă, Robert mă aştepta deja pe verandă.
- Ce faci aici?
- La mine e război. Speram să...
- Intră!, i-am spus. Ce război e la tine, deci?
- Blonda... am terminat-o cu ea, dar ai mei au invitat-o împreună cu părinţii ei la cină în seara asta.
- În primul rând, te rog nu folosi termenul am terminat-o. Nu poţi vorbi aşa de o fată.
- Credeam că nu-ţi place de ea.
- Nu contează de ce fată vorbim. Nu poţi să spui aşa ceva... Sună stupid.
- Da, ai dreptate...
- Şi... crezi că o să vină, după ce v-aţi despărţit de curând? Eu una cu siguramţă nu aş face-o.
- Nu e atât de... avansată. Zice că asta e doar o ieşire de-a mea, dar că o să-mi revin. Şi cică... îmi mai dă o şansă...
- Şi tu nu profiţi?, am spus ironică. Adică fata îţi dă o şansă.. unică.. şi tu...
- Da, ar trebui să-i cad la genunchi... În orice caz, nu de asta am venit.
- Nu. Din cauza războiului. Şi fără polonic.
- Şi se pare că în preajma ta mereu îmi trebuie unul... Deci...ce crezi că s-a întâmplat azi, acolo?, a întrebat când deja eram în bucătărie.
- Cred e ceva pe care nu ar trebui să încercăm să-l explicăm raţional. E mai amuzant dacă nu o facem...
- Şi mai înfricoşător. Pe bune...
- Ar fi putut cineva fugi când ne-a auzit?
- Nu poţi coborî decât pe scări. Şi noi eram pe scări... În plus, nu se putea nici să se fi ascuns, am căutat peste tot...
După jumătate de oră, în care ne-am pus astfel de întrebări, nu am ajuns nicăieri. Totuşi, ceva bun se întâmplase. În timp ce vorbeam, eu încercam să pregătesc cina, dar dădusem foc unui şorţ de bucătărie. Nu, nu asta era partea bună. Partea ună era că Robert s-a oferit să pregătească ceva din cele două chestii pe care le avem în frigider... şi am mâncat paste cu sos... unul foarte, foarte bun. Cine ar fi crezut că astfel de băait ar putea găti? Eu nu.
La un moment dat am auzit că cineva bătea la uşă şi, crezând că sunt părinţii lui Robert, am deschis încrezătoare. Dar, în prag stătea Nicholas. În sfârşit, măcar unul dintre misterele zilei avea să se lămurească.
- De ce ai fugit de mine, în centru?, am spus în loc de salut.
- Bună seara şi ţie. Ciudat... pe vremea mea obişnuiam să salutăm când întâmpinam un musafir.
- Bună seara! De ce ai fugit de mine, în centru?
- Vai, dar eşti curioasă!
- Intră, mai am şi alţi musafiri...
L-am condus în bucătărie, unde Robert începuse să spele farfuriile, deşi insistasem să nu o facă.
- Oh, Nicholas, bună seara!, a spus când l-a văzut.
- Bună, Robert! Deci lucrurile devin serioase cu voi...
- Ce vrei să spui?, am întrebat.
- Păi, de obicei, când un băiat spală vase în casa unei fete... Las-o aşa! Vă dau idei.
- Bine, să revenim la subiect. De ce ai fugit de mine, în centru?
- Despre ce vorbiţi?, a întrebat Robert curios. După ce i-am povestit întâmplarea, Nicholas a spus:
- Bine, deci acum că am lămurit ... Nu fugeam de tine.
- Dar?
- Fugeam de tipul care te urmărea?
- Ce!? De ce?
- Ca să nu mă recunoască.
- Nuuu...! De ce mă urmărea?
- Nu ştiu sigur...
- Cine era?!
- Un cunoscut.
- Ce!? Cine era?!
- Tara, încetează cu interogaţiile astea?
- Ce!? De ce?!
- Pentru că sună stupid...
- Scuze că nu mai ştiu cum vorbesc când aflu că sunt urmărită pe stradă de... Cine era?!
- Nu ştiu dacă îl cunoşti, dar a fost pentru puţin timp profesorul tău de arte... la începutul anului...
- Ce?!, am strigat Robert şi cu mine la unison.
Sunshine
Capitolul 10
Ma uitam la Nicholas muta de uimire.
-Tocmai am sunat-o pe Carme... pe matusa mea si a zis ca e cu ea.
-Ce face matusa ta cu omul asta?!
-Pai... a fugit cu el la Paris...
-Acum inteleg de ce esti asa... nebuna.
-Multumesc, dar uiti despre ce vorbim. Matusa mea era cu profesorul, asa ca poate ti s-a parut.
-Oi fi eu batran, dar stiu ce-am vazut. Va las sa va spalati in continuare vasele. Eu trebuie sa plec. A iesit val-vartej pe usa, iar eu ce era sa fac?
M-am intors catre Robert si am intrebat cu toata speranta din lume:
-Ramai aici noaptea asta?
-Acasa nu ma duc!
-N-au de gand sa te caute? Sa vina dupa tine?
-Ei nu stiu ca eu sunt aici.
-Aha. Acum totul are sens. Daca stai aici ma vei ajuta sa inteleg ce se intampla. Crezi ca profesorul are un frate geaman malefic sau ceva de genul? Era cea mai tampita chestie care mi-a venit, dar era singura.
-De ce crezi ca Nicholas ti-a spus adevarul?
Am tresarit.
-Ce?
-Tie ti s-a parut ca fugea de tine. Poate ca a fost doar o scuza care i-a trecut in acel moment prin cap. Tot ce vreau sa spun e sa nu crezi tot ce zice tipul asta.
-Si totusi. Se pare ca a avut ceva experiente cu profesorul... adica il cunoaste.
Pentru cateva minute nici unul din noi nu a mai spus nimic. Dar apoi...
-Hai avem treaba.
-Ma temeam eu ca n-am sa dorm daca raman aici.
Am zambit.
-Mergem in pod.
-Ce?! Credeam ca.... Ok. Mergem in pod.
Cand am ajuns in pod, am ramas putin derutata. Simteam ca lipseste ceva.
-Am lasat-o chiar aici. Unde naiba e?!
Robert se uita la mine destul de ciudat.
-Tara... ce ai lasat aici si nu mai gasesti?
-O bata. In seara cand a fost Nicholas aici, am verificat podul pentru ca stiam ca e cineva aici... si am lasat bata sprijinita chiar de peretele asta. Si nu mai e! Parca s-a evaporat!
-Mai exact de ce am venit aici?
-Pentru ca niciodata n-am venit aici doar asa ca sa ma uit. Si am impresia ca ne scapa ceva.
-Si mai exact ce cautam?
-Nimic exact. Uita-te dupa tot ce ne-ar putea fi de folos.
Am rascolit tot podul. Prin sertare vechi, cufere, dulapuri. Am gasit cateva fotografii cu oameni pe care nu-i cunosteam, bijuterii, haine, carti, broderii. Dar se pare ca Robert a gasit ceva, pentru ca l-am auzit cum m-a strigat:
-Tara?
-Da.
-Uita-te la poza asta.
Era o poza alb-negru. Infatisa o femeie îmbrăcata intr-o rochie alba mulata si foarte scurta. Era foarte frumoasa.
-Seamana cu Carmen. Seamana cu tine, Tara!
Am intors poza sa vad daca scrie ceva pe spate. Scria ceva: “J.A.”
-J.A.
-Iti spune ceva numele?
-Nu... Seamana si cu portretul femeii din casa profesorului.
-Normal ca seamana!
-Ia-ti geaca si misca-te ca plecam.
-Unde?
-Acasa la profesor. Vreau sa ma mai uit o data prin casa.
Am inceput sa ne uitam prin camere. Am intrat intr-una care parea cam goala si nelocuita. Avea un dulap, un birou si un pat, atat. Totul era in alb. Robert a inceput sa se uite prin birou, iar eu m-am indreptat catre dulap. Am deschis usa si acolo pe umeras statea rochia alba pe care am vazut-o mai devreme in poza.
-Robert, cred ca vrei sa vezi asta.
S-a apropiat si a pus mana pe rochie.
-Ce cauta aici?
-Habar n-am.
Am intrat in dulap si am inceput sa bat in el. Am ajuns la o portiune care suna a gol. Am pipait si am dat de un maner aproape invizibil. Am tras la el si am descoperit un fel de tunel in perete.
-Da-mi lanterna.
-Nu mai bine ma duc eu?
-Nu incapi, da-mi lanterna din ghiozdan.
Am inceput sa ma tarasc prin tunel pana cand am ajuns intr-o camera ascunsa in perete, daca puteam sa-i spun asa. Nu era destul de inalta incat sa pot sta in picioare si mirosea ingrozitor. Am plimbat lanterna de ici-colo, dar n-am dat de nimic, pana cand ceva de pe unul dintre stalpii care erau acolo, mi-a atras atentia. M-am apropiat si am luminat. Era o scrijelitura: “J.A. a murit”
-Robert, am dat din nou de J.A.
Tulip
Capitolul 11
Întrebări... Mereu întrebări... fără răspunsuri. Mă uitam în ochii lui Robert şi am văzut că şi el era la fel de încurcat ca şi mine. Eram amândoi pe verandă, privind răsăritul soarelui, după ce tocmai sosiesem de la ultima noastră vizită în casa profului de arte. Am propus să o sun pe Carmen, dar - ca de obicei- Robert a fost cel raţional şi mi-a amintit că este 5 dimineaţa. După puţin timp, el a hotărât să meargă acasă, ca să poată să intre în camera lui înainte ca părinţii să se fi trezit, iar eu am urcat la rândul meu să mă culc. Eram extrem de obosită după o noapte albă. Ajunsă în cameră, şi simţind că am nevoie de aer curat, am hotărât să deschid uşa de la terasă, exact la timp ca să aud o conversaţie... interesantă între Robert şi părinţii lui.- Ne-ai făcut de ruşine! Cum poţi fii atât de nesimţit?- Îmi pare rău, dar nu m-aţi anunţat că avem musafiri la cină din timp şi... îmi făcusem alte planuri.- Alte planuri?! Să nu crezi că nu ştim unde ai fost! Ai fost la fata aceea din vecini... vagaboanda aia! Karla e o fată atât de manierată, de finuţă, de elegantă şi tu ... uite cu cine umbli! Mi-a spus ce ai făcut! Te... desparţi de ea? Cine te crezi tu? Te crezi superior ei? Părinţii ei sunt medici, sunt serioşi, ea la fel... Am închis discret uşa şi am început să râd în hohote. Bietul Robert... Vagaboandă!!! Auzisem atâtea lucruri urâte înainte... dar asta era o noutate. M-am trezit cam ameţită pe la ora zece, după ce dormisem -cu siguranţă- mult prea puţin. Mi-am făcut o cană maaare cu cafea cu frişcă, dar nu mi-am găsit locul... Trebuia să o sun pe Carmen. Trebuia să vină acasă... măcar până lămuream problema cu profu. Oricum, după cum o ştiam eu pe Carmen... şi după cât de îndrăgostită o ştiam de data asta, probabil era deja pe cale să se mărite. De două ori scăpase ca prin urechile acului de căsătorie, răzgândindu-se în ultima clipă. Dar... de data asta... parcă nu mai aveam atâta încredere în instinctul ei de burlacă convinsă. Trebuia să o sun, dar îi promisesem lui Robert că voi aştepta până ce va veni şi el la mine. Hotărâtă am urcat în dormitor, am ieşit pe terasă şi am început să-l strig... silenţios, astfel încât mama lui să nu mă audă şi să iasă cu mătura la mine... Dar... bineînţeles... nu m-a auzit (nici el nici zgripţuroaica). Am hotărât să-l sun, dar , dându-mi seama că nu-i ştiam numărul de mobil, am luat cartea de telefon şi nerăbdătoare l-am sunat pe fix, rugându-mă fără succes să răspundă el. Am auzit vocea unei femei:- Alo!- Alo! Bună dimineaţa... Îmi pare rău că vă deranjez la ora această, dar... pot să vorbesc cu Robert?- Cine e?Fără să vreau, mi-a scăpat:- Vagaboanda... Nervoasă, mi-a închis telefonul în nas, iar eu am început din nou să râd. Doamne, oricine îmi spusese vreodată că nu sunt normală... tot respectu'... După vreo jumătate de oră, Robert era la uşă.- Nu eşti normală!?- Dar...- N-am văzut-o pe mama atât de nervoasă de...- Ooops!- Bine, vorbim mai târziu de asta. Hai să o sunăm pe Carmen... cred că de asta erai atât de nerăbdătoare. Mi-am luat telefonul, am format numărul, şi aproape imediat Carmen a răspuns.- Alo! Bună dimineaţa!- Neaţa! De ce nu dormi la ora asta? Oh... Lasă-mă să ghicesc... vecinul ăla drăguţ e pe acolo...?- Carmen... Robert a început să chicotească, iar eu i-am dat un cot.- Ce faci?- Tocmai m-am trezit...- Unde eşti?- Nu departe. Mâine poate trecem pe la tine...- Carmen... spune-mi că mâine vii şi... rămâi.- Tara, nu începe. Ştiu. Ţi-e teamă să mă pierzi. Dar nu mă pierzi. Chiar dacă mă căsătoresc, o să te vizitez des. Poate chiar o să stăm perioade mai lungi în oraş.- C Ă S Ă T O R E Ş T I?- Te rog, nu fi dificilă, ştii că m-ai răni dacă... nu ai fi de acord. Dar nu pot să renunţ la tot. Sunt fericită. Cum degenerase asemena discuţia??? Nu spusesem mai nimic şi deja eram la căsătorie.- Nu!- Tara, nu complica situaţia. Am auzit prin difuzor un zgomot asemănător cu scârţâitul unei uşi, şi Carmen a spus:- Nu pot vorbi acum. Fii cuminte! Şi să nu te mai aud că spui astfel de prosti!Apoi a închis.- Offf! O să se căsătorească cu ciudatul ăla. Şi o să-mi fie unchi. Şi o să se mute ... în partea cealaltă a lumii. Cu pinguinii. Până o să poată pleca pe Marte. Şi n-o s-o mai văd pe Carmen. Şi e un ciudat. Şi cine ştie ce se va întâmpla cu ea. Şi... o să ..Robert s-a ridicat, m-a prins de talie si m-a lipit de el.- Gata, Tara. O să fie bine. Într-un fel sau altul o să fie bine.- Dar...N-am mai putut spune nimic pentru că i-am simţit buzele calde lipindu-se de ale mele. După m-a luat în braţe.- Oare ce-ar spune mama ta dacă ar ştii că săruţi vagaboande?A început să râdă cu poftă.- Eşti prea inocentă şi plăpândă... Mai bine ca unele lucruri să rămână... mistere pentru tine.M-am desprins din îmbrăţişarea lui.- Acum... spune-mi... nu te-ar asculta Carmen dacă i-ai spune să nu se căsătoarescă cu nenea... ?- Nu i-aş spune. Nu mi-aş permite. Ea... şi-a sacrificat mare parte din tinereţe pentru mine. Nu ar recunoaşte, dar a dat cu piciorul la multe şanse de a fi fericită din cauza mea. Părinţii mei au murit când aveam doar un an.- Îmi...- ... pare rău, ştiu. Dar... a fost acum mult, mult timp. Nu am apucat să îi cunosc. Casa noastră a luat foc. Doar tata era treaz. M-a scos pe mine afară şi s-a întors după mama, dar... nu au mai apucat să iasă din iadul acela înfricoşător. Carmen era cea mai apropiată rudă. Sincer, o compătimesc. Să rămâi cu un copil pe cap la 20 de ani, când îţi place să îţi trăieşti viaţa aşa cum face ea. Mereu m-am simţit o povară. Nu ar recunoaşte, dar a dat cu piciorul la multe şanse de a fi fericită.- Spui că mama ta era sora lui Carmen?- Da...- Cum o chema?- Julia, am spus natural.- Numele de familie?- Smith.- De fată?- Andrews, am spus neînţelegând rostul întrebărilor.- Julia Andrews!?- Da... ştiu... Aproape ca şi actriţa Julie Andrews.- Nu! J.A. Julia Andrews.
- Oh!
Sunshine
Capitolul 12
A apasat pe clanta, iar usa s-a deschis fara nicio problema. Ca si cum nu ar fi fost niciodata inchisa.
Tulip
Capitolul 13
Ne întâlnim la 8, aici. Ai face mai bine să nu îţi aduci şi mica prietenă. Dacă află ceva, uit complet de înţelegerea noastră.
J.A.
Am rămas împietrită, dar mi-am revenit în simţiri repede, şi am pornit din nou de-a lungul străzii. Nororc că ştiam să merg cu motocicleta.
Sunshine
Capitolul 14
Cand am ajuns acolo, nu era nici urma de Leah. Nu si-a aratat fata toata ziua. La fel s-a intamplat si a doua zi. Si la fel s-a intamplat toata saptamana. Era ca si cum ar fi inghitit-o pamantul. Degeaba o sunam, trimiteam mesaje si toate cele ca niciodata nu primeam un raspuns. Era ciudat. Era prea liniste.
Tulip
Capitolul 15
Trecuseră două săptămâni, dar Leah nu-şi făcuse apariţia. Robert începuse să se obişnuiască cu gândul că poate pur şi simplu se săturase să mă sperie şi plecase. Eu, pe de altă parte, nu puteam deloc să mă calmez. De câte ori Rob îmi spunea că ar trebui să fiu mai relaxată, îmi sunau în cap cuvintele rostite de Leah într-o banală discuţie pe care o avusesem înainte să aflu că e J.A:
- Scumpo, eu niciodată nu mă dau bătută şi nu las nimic neterminat.
Doar gândindu-mă că ar putea să le facă ceva lui Carmen sau Robert, sau să intre noaptea în dormitorul meu mă făcea să tremur.
- Cum să mă calmez?, l-am întrebat pe Robert într-o zi. Fata aia nu e întreagă. Şi nici nu am înţeles de ce făcea ce făcea. Care e legătura ei cu Carmen. Şi ciudatul ăla de Nicholas?
- Eşti isterică.
Ştiam că avea dreptate. Tot ce făceam demonstra că devenisem o isterică. Niciodată nu fusesem atât de fricoasă şi agitată cum eram în acele două săptămâni. O sunam pe Carmen de două sau trei ori pe zi, ca să văd dacă e bine. În plus, deja se întâmplase de două ori să-l sun pe Robert noaptea să îşi ia polonicul şi să vină să vadă dacă nu e cineva jos, pentru că mi se părea că am auzit sunete.
Sfârşeam prin a adormi la el în braţe, din moment ce insista să stea cu mine restul nopţii pentru a nu mai trebui să facă de câteva ori drumul dintre casele noastre. Cu toate că se întâmpla să mi se pară că cineva e în spatele meu şi mă urmăreşte, că cineva e în casă, că cineva se uită la mine ciudat pe stradă, că aveam să o văd pe Leah la cantină, la prânz, se părea că totul era în ordine. Doar un mic lucru nu era tocmai bine- o luam razna. Deveneam de-a dreptul paranoică uneori.
Vă daţi seama că era aproape să leşin când am intrat în casă şi Carmen era acolo, ca o surpriză. Ce aş fi făcut dacă aş fi dat chiar de Leah o dată în felul ăsta? Chiar nu ştiu. Nu mi se întâmplase niciodată să nu fiu stăpână pe situaţie, dar acum mă simţeam de-a dreptul descurajată.
Am vorbit puţin cu mătuşa mea şi chiar i-am pregătit ceva de mâncare. De fapt, sinceră să fiu, l-am lăsat pe Robert să se ocupe el de bucătărie. Oricum, am fost supărată pentru că domnul Garcia nu ieşise niciun minut din bucătărie şi nu ne lăsa să vorbim doar noi două. Carmen părea fericită. Nu am vrut să o îngrijorez, aşa că nu i-am spus despre nicio ameninţare cu moartea sau despre fantome. Am lăsat-o să trăiască mai departe fericită cu profu' şi cu naivitatea ei.
Dar, o idee genială mi-a venit la un moment da. M-am dus sus şi am adus o poză cu mine şi cu Leah... făcută în vremurile bune. Începând să vorbim despre şcoală, când am spus că vreau să-i arăt o poză cu fata cu care mă înţelegeam cel mai bine. Am avut grijă să o vadă şi Ethan - pentru că, deşi proful meu, îmi permitea să-i spun aşa. Când a văzut-o, a făcut ochi mari şi a expediat-o pe Carmen în bucătărie, sub pretextul că ar trebui să-l ajute pe Robert la spălatul vaselor. Rămasă singură cu el pe verandă, l-am întrebat într-un fel timidă:
- S-a întâmplat ceva?
- Asta e prietena ta?
- Da...
- Doar ai încredere în mine şi stai departe de ea. Nu e în regulă.
- De ce?, am întrebat încercâd să nu pară că nu ştiu deja răsunsul.
- Din cauza ei am....
Părea că nu mai voia să-mi spună nimic, dar am insistat:
- Ai...?
- Am îndepărtat-o pe Carmen de locul ăsta. Fata aia e periculoasă.
- Pentru Carmen!?
- Şi pentru tine, dar Carmen e ... principala ţintă.
- Ce vrei să spui? Ce are Leah?
- Nu mai juca teatru, fetiţo. Mai vine la şcoală?
- Păi... nu.
- Atunci ne caută. Ultimul meu plan era să plecăm în Franţa. Acolo voi merge cu Carmen. Ai încredere în mine,o să fie bine.
M-am uitat la el, neîcrezătoare.
- Nu auzi? Nu o să i se întâmple nimic. Eu... o... o iubesc. Nu o să permit nimănui să se apropie de ea.
Ceva din privirea lui m-a făcut să-l cred.
- Bine.
- Cât despre tine... Ai avut noroc până acum, dar nu ştiu cât o mai poţi ţine aşa. Îţi dau adresele mai multor prieteni de-ai mei de prin Europa. Du-te şi... mai stai pe la unul sau altul. Îţi dau eu câţi bani ai nevoie, doar pleacă odată din oraşul ăsta blestemat.
- Dar... Carmen?
- Nu-i spune acum. Mai aşteptăm. Uită-te ce naivă e. Aşadar, pleacă. Doar... să ... Robert ăsta... ai încredere în el.
- Cam da.
- Atunci, când răspunsul va fi un da hotărât, îţi voi da voie să-l iei cu tine.
- Am încredere în Robert.
- Bine. Ia-l cu tine. Dar, la primul semn, intră la bănuieli. Ceva nu-mi place aici. Oricum, nu-ţi face griji pentru mătuşa ta. Ne-am înţeles?
- Cred... cred că da.
Sunshine
Capitolul 16
Chiar dupa ce Carmen si cu Ethan au plecat, i-am spus lui Rob tot. A fost de acord sa plecam. Asa ca urmatoarea destinatie era... Praga!
In urmatoarea zi am mers la scoala, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Robert termina mai repede decat mine, asa ca planul era sa ma astepte acasa, pregatit sa ne luam talpasita. Cand in sfarsit am terminat cu orele si am ajuns acasa mi-a sarit tandara. Robert si Nicholas statea unul in fata celuilalt, beti. Rob catre Nicholas:
-Nici unul nu suntem destul de beti ca sa purtam discutia asta, asa ca mai toarna!
-Stii ce? Cred ai dreptate. Poate o sa mai avem nevoie de o sticla...
Cand am vazut cat de... Ahh!
-Hei!!! Casa mea nu e crasma! Ce na...?
-Tara, nu fii asa... mai bine ia-ti si tu un pahar!, a spus Nicholas.
-Robert... planurile?
-Offf acum... dar mai intai... mi-e rau.
S-a dat jos de pe canapea si a inceput sa se tarasca pe jos, cu incercari repetate de a se ridica, dar... nu prea i-a reusit.
-Nicholas... ce naiba s-a intamplat aici?
-Am baut! Nu se vede?
-Un batranel beat... Frumos. Iesi afara.
N-a comentat si a iesit afara, spre deosebire de Robert pe propriile picioare.
M-am dus dupa Robert la baie.
-Esti bine acolo? Sper ca n-ai picat in...
-Sunt bine, Tara, m-a intrerupt el. Dar.. imi trebuie un prosop, vezi tu... a trebuit sa fac dus.
-Da? Atunci eu ma duc la bucatarie si tu iesi, frumos si mergi si cauti un prosop, bine?
-Tara! Serios?!
-Da, Rob, serios.
-Unde ai prosoape?
-Sus, in dulapul de pe coridor.
Am auzit doar un oftat si m-am pornit catre bucatarie, zambind. In drum spre bucatarie, am observat o foaie strecurata discret pe sub usa.
"Iti dai seamna ca nici unul nu e asa doar de la bautura, nu? Gandeste-te! Rob al tau sa bea atata? Hmm... parca nu. Praga trebuie sa astepte."
Nu era semnata, dar stiam de la cine e.
-Robert!
-Aici, sa traiti!
Avea doar prosopul infasurat pe el si culmea... se tinea pe picioare!
-Mi-ai facut casa crasma... iti aduc si o bara, ceva? Poate faci si un mic dans... dar sa ai grija unde arunci prosopul ala cand...
-Tara, radea in hohote, n-am de gand sa dau din fund, bine?
-Bine, bine... Cata cafea poti sa bei?
-Nu beau.
-Ei bine, o sa bei. Trebuie sa te trezesti, trebuie sa plecam.
Praga poate ca o sa astepte, dar Roma cu siguranta nu.
Tulip
Capitolul 17
Zborul până la Roma a fost foarte plăcut. Cu o singură excepţie: Robert a ţinut să-mi spună tot timpul cât de tare îl doare capul:
- Aşa-ţi trebuie, beţiv anonim!, i-am spus când deja îmi pierdusem răbdarea. Taci şi lasă-mă să mă bucur de libertate.
- Care libertate? Fugim de o nebună care vrea să te omoare...
- Şi de responsabilităţi şi casă şi părinţi şi chestii de-astea.
- Şi de nebună care vrea să te omoare.
Am luat o pernă, i-am acoperit faţa cu ea şi i-am spus:
- Poate ţi-e somn. Hai culcă-te puţin.
S-a întors morocănos cu spatele la mine şi m-a lăsat în pace restul zborului. Încă nu-mi venea să cred cât de norocoasă fusesem cu biletele de avion- erau ultimele două...
Când în sfârşit am ajuns la Roma, am coborât din avion, ne-am luat cele două rucsacuri- doar cu atât plecasem- şi am început să ne întrebăm la ce hotel ar trebui să mergem. Am rămas cu gura căscată când am văzut, printre mulţi alţi oameni, unul care ţinea un carton în mână pe care scria Tara şi Robert. I-am făcut semn lui Rob, care spus imediat:
- Nu putem fi noi. Cine ar ştii?
- Tara şi Robert. Pe bune, acum...
Fără să mai spun nimic, am mers înspre omul care părea şofer, după cum arăta.
- Mă scuzaţi, cine v-a trimis?
- De la hotel, signorina, a spus cu un puternic accent italian.
- Aha... De la hotel.
De la ce hotel? Cine ştia că suntem în Roma?
- Nu cred că ar trebui...., a spus Robert.
- Nici eu. Cine v-a spus că suntem în Roma?, l-am întrebat din nou.
- Segnior Garcia. Camera, la hotel.
Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe Ethan. Într-adevăr, el era cel care ne găsise o cameră. Din păcate nu avea timp să vorbească cu mine şi să-mi explice de unde ştia unde suntem, dar m-a asigurat că era în regulă dacă-l lăsam pe şofer să ne conducă la hotel şi că avea să mă sune să-mi explice totul.
Deşi Robert era încă vizibil nehotărât, a venit totuşi cu mine ca să-l urmăm pe şofer.
- De ce facem aşa o prostie?
- Pentru că - nu mă întreba de ce - am încredere în Ethan.
- Asta nu o să se termine bine...
M-am prefăcut că nu-l aud şi am mers mai departe după şofer. Când am ajuns în parcare, acesta a deschis uşa unei maşini superbe. Ascunzându-mi uimirea, am urcat prima.
- O să vezi tu..., mi-a spus Rob încă o dată.
- De ce nu pleci, atunci? Lasă-mă să mă descurc eu...
- Suntem în prostia asta împreună, ok?
- Nu, nu suntem. Carmen e mătuşa mea. Aşa cum ai zis de 50 de ori azi, nebuna aia pe mine vrea să mă omoare. Ce cauţi aici atunci?
- Te iubesc, cred.
- Asta nu-i o scuză, am spus încă aprinsă. Pleacă! Du-te!
Apoi m-am gândit la ce spusese.
- Să ştii că şi eu te iubesc.
- Mda, ştiu.
Restul drumului nu am mai spus nimic. Am fost mult mai tăcuţi - de data asta din cauza uimirii - când am văzut hotelul. Era probabil unul dintre cele mai luxoase din Roma.
- Tara, Ethan ăsta... de unde atâţia bani?
- Habar n-am.
Am intrat şi ne-a fost dată cheia de la o cameră de la etajul 3. Când am intrat am rămas pur şi simplu cu gura căscată. Nu că nu mai văzusem locuri atât de scumpe, ci de faptul că Ethan nu părea tocmai un tip bogat după cum arăta. Imediat m-am întrebat dacă chestia aia era legală...
Ne-am despachetat o parte din bagaje, apoi Rob a întrebat:
- Ce facem acum?
- Cred că ar trebui să... vizităm Roma.
Abia atunci am observat bileţelul de pe noptieră.
Distraţi-vă, vizitaţi oraşul. Totul este pe banii mei, nu vă faceţi griji. Te sun mai târziu să-ţi răspund la întrebările pe care le ai cu siguranţă, Tara.
Ethan
- Mie-mi convine deocamdată. Hai să coborâm, am spus.
Deşi încă nu era sigur ce se întâmpla cu el, Rob m-a ascultat şi am coborât la parter, pentru a ieşi în oraş. Când eram chiar în holul hotelului, recepţionreul m-a chemat la el.
- Bilet pentru dumneavoastră, signoreta.
Credeaţi că mă las păcălită atât de uşor? Fugiţi în Roma şi gata, eu nu mai ştiu cum să dau de voi? Vă recomand să fiţi mai grijulii.
Spre deosebire de cel din camera noastră, ăsta nu era scris de recepţioner. Era acelaşi scris de pe toate celelalte bileţele.
- Cina a lăsat ăsta?, am întrebat buimăcită.
- Signoreta... Nu ştiu unde a dispărut, a spus recepţionerul uitându-se undeva în spatele meu. A plecat.
- Acum ce facem?, am întrebat.
Sunshine
Capitolul 18
-Si acum ce facem?
Am stat si m-am gandit. Pacat. Chiar vroiam sa vad Roma.
-Mergem si dormim.
-Ce?!
-Mergem si ne... odihnim, nah, daca nu vrei sa dormi. Si tu mai faci un dus. Inca mai puti a vodka.
S-a uitat urat la mine, asa ca l-am luat de mana.
-Hei, Rob, ai incredere in mine.
Am luat liftul si in doua minute eram deja inapoi in camera.
-Ce zici daca am verifica putin?
Robert avea dreptate. Nebuna era pe urmele noastre. Am cautat peste tot. Sub masa, sub pat, dupa usi, in dulapuri.... nimic. Eram disperata. Stiam ca Leah nu era genul care sa vina cu mana goala. Stiam ca ne-a lasat un mic "cadou", doar ca sa ne bage in sperieti si sa-si bata joc de noi. Dar ce?!
-Asta e bata care o cautai? Care ai lasat-o la tine in pod?
M-am intors.
-De unde naiba ai scos-o?
-Din dus...
-Ce?! De data asta a intre...
In clipa aceea a sunat telefonul.
-Raspundem?
N-am mai asteptat un raspuns si am ridicat receptorul.
-Tara!
-Oh, Ethan, tu esti!
-Asta nu suna a bine, inseamna ca lupul v-a luat urma, dar nici nu vreau sa aud. Esti fata desteapta. Gandeste-te cum ar fi daca totul ar fi fost invers. Dar nu pentru asta am sunat. Am vrut sa va spun sa nu va bateti pe pat. Din cate am inteles de la matusa ta nu prea ati avea nevoie de paturi sau camere separate. In momentul acela mi-am intors privirea catre pat. Nici nu observasem ca e unul singur.
-In principiu n-am avea. Am zambit.
-Bun. Stati cat vreti, dragilor. Placerea e de partea mea. Si apropo. Aveti bani de suveniruri si chestii de-astea, la directorul hotelului.
-Dar... N-am apucat sa termin ca a si inchis.
Robert statea inca cu bata in mana.
-Ce zici daca comanzi ceva de mancare pana sunt eu la dus?, l-am intrebat.
-Ok... Vrei pizza, pizza sau pizza?
Am ras.
-Vreau paste... si sa fie comestibile.
Simteam cum apa fierbinte imi relaxa fiecare muschi. Am inceput sa ma gandesc la situatia in care ne aflam. Eram in noroi pana-n gat. Oare cum s-a ajuns aici? Si Ethan? Sigur nu era un simplu prof de arte. Nu avea cum. Prea multi bani si prea multe relatii. Poate nu era prof de arte, dar cu siguranta ii placea tot ce inseamna arta. Adica canta la pian, iar atunci cand ne vorbea de vreun tablou sau pictor, la ora, era incredibil felul in care ii straluceau ochii. Atunci mi-am dat seamna. " Gandeste-te cum ar fi daca totul ar fi fost invers.". Asta era!
Robert infuleca ca un porc.
-Nu cumva sa ma astepti.
-Daca faci dus cu orele...
-Nu conteaza! Mi-a venit o idee!
-Si anume?
- Gandeste-te cum ar fi daca totul ar fi fost invers, am repetat eu.
-Nu pricep.
-Cum ar fi daca din vanat am deveni vanator?
-Esti nebuna.
-Stiu, dar s-ar putea sa mearga.
-Ai dreptate. S-ar putea sa mearga... la fel de bine cum s-ar putea sa nu mearga.
-Ai o idee mai buna?
Vedeam in privirea lui ca-mi da dreptate. Trebuia sa ne multumim doar cu ceea ce aveam.
-Ok, banuiesc ca luam banii de la director si iesim in Roma. Stiam ca a stat lipit de receptor si a auzit tot ce am vorbit cu Ethan
-Corect. Dar dupa ce-mi mananc pastele.
Tulip
Capitolul 19
Următoarea dimineaţă, la ora 5 eram în aeroportul din Roma. Robert era pe jumătate adormit, aşa că trebuise să împachetez eu totul, să chem un taxi, să vorbesc cu directorul hotelului şi să iau bilete de avion...
- Măcar ai putea să încerci să stai în picioare, am spus când Rob încerca să se sprijine de mine.
- Lasă-mă, teroristo. Mult te-ai gândit să mă trezeşti la ora asta?
- Nu pricepi că la ora asta probabil e cel mai sigur. Trebuie să câştigăm puţin avans până îmi dau seama cum ne găseşte.
- Îmi place cum gândeşti, totuşi. Tu bate-ţi capul cu criminala care ne urmăreşte, eu car bagajele.
- Mda...
- Unde mergem?, a întrebat.
- Barcelona.
- Chiar?
Apoi a început să vorbească despre cât de frumoase auzise el că erau femeile din Spania şi despre cum nu ar trebui să îl pierd din ochi, pentru nici el nu era chiar de lepădat. Bineînţeles, i-am dat şi o bine meritată palmă pentru aceste comentarii, dar apoi a dormit tot zborul.
Barcelona era luminoasă şi călduţă pe când noi ieşeam din aeroport, dar buna dispoziţie ne-a fost distrusă în momentul în care am descoperit în bagajul meu o carte pe care i-o împrumutasem lui Leah cu ceva timp în urmă.
- Pe mine mă sperie fata aia, a spus Robert destul de calm.
- Eu sunt de-a dreptul terifiată chiar acum... Ce facem?
- Găsim un hotel chiar acum...
- Nu, nu găsim niciun hotel.
M-am aşezat direct pe trotuar, în faţa aeroportului şi am adăugat:
- Eu nu plec de aici până nu o văd pe nebuna aia. Dacă tot vrea să-mi facă nu ştiu ce, să vină să vorbească cu mine. Faţă în faţă.
- O iei razna, femeie...
- Şi?
- Şi exact asta vrea Leah. De ce crezi că ne terorizează aşa?
În cele din urmă, Robert m-a convins să mă ridic şi să-l sun pe Ethan să-l întreb ce e de făcut.
- V-am făcut rost de un loc în care să staţi şi în Barcelona, a spus chiar înainte să-i spun unde ne aflam. Doar că, de data asta nu m-am mai mirat aşa.
- E lângă Barcelona, o căsuţă pe plajă. Lângă stă o doamnă în vârstă foarte drăguţă... Este o veche prietenă pe care am rugat-o să vă gătească. Fiţi drăguţi cu ea, bine? Nu a avut tocmai o viaţă uşoară...
- Bineînţeles.
- Deci mergeţi acolo şi... distraţi-vă. Aţi mai avut alte... evenimente?
- Mda...
- Cred că o să fiţi în regulă acolo, totuşi. Casa, deşi arată ca şi când stă să cadă, are un sistem de siguranţă foarte eficient.
Mi-a spus adresa, iar noi am chemat un taxi şi am plecat numai decât. Odată ajunşi acolo, ne-am uitat unul la altul miraţi. Casa aia stătea să cadă? Deşi mică, era o căsuţă aproape nouă, foarte elegantă şi situată exact pe plajă. Avea o verandă care parcă te invita să stai să priveşti apusul...
Ne-am despachetat cu speranţa că aici vom putea sta mai mult, apoi am primit un musafir. Era chiar bătrânica de care vorbea Ethan. M-am ataşat imediat de ea pentru că îmi amintea de bunica. Şi ea avea aceeaşi privire înţeleaptă şi voce caldă pe care o avea doamna Perez.
Ne-a făcut un tur al casei, deşi noi o văzusem deja în întregime. Apoi, a intrat în bucătărie cu scopul de a ne pregăti ceva de mâncare. Am insistat să o ajut şi aşa am învăţat să fac şi câteva feluri de mâncare spaniole, fără să dau foc casei.
Am petrecut astfel două zile deosebit de liniştite. Printre poveştile pline de subînţeles ale doamnei Perez, înotul pe plajă şi momente în care doar stăteam în balansoar şi pălăvrăgeam, în a treia zi, am primit şi un bileţel.
Tara, de ce fugi? Nu ţi-ai dat seama încă că nu am de gând să renunţ? Pot să-ţi fac orice, oricând. Doar... nu încă. În orice caz, ca o avertizare, o să vezi cum cineva apropiat o să... ei bine, să spunem că nu o să mai fie atât de apropiat...
La vederea acelui bileţel, pur şi simplu am leşinat. Deodată ce m-am trezit, l-am sunat pe Ethan să mă asigur că şi Carmen e bine. Abia după ce am vorbit cu ea m-am convins că ea era în siguranţă. Apoi, l-am luat pe Robert şi am urcat în dormitor.
- Tu nu mai ieşi de aici, m-ai auzit?
- Tara, calmează-te. O să fie bine.
- Cum să nu... De parcă nu ţie ţi-a făcut ceva de două ori până acum...
Încet, încet, în două zile, am redevenit isterică. La fiecare sunet tresăream, îl urmăream pe Robert până şi la baie. Îmi era teamă să-l las să se îndepărteze de mine în vreun fel. În plus, o sunam pe Carmen o dată la două ore. Şi culmea, toţi îşi făceau griji pentru mine.
După trei zile Robert a reuşit să mă convingă să facem o plimbare prin Barcelona.
- Nu se poate să fim aici şi să nu vedem Sagrada Familia, a spus.
Pe când ne întorcem din scurta plimbare prin oraş, în care eu fusesem cu ochii în patru şi îi stricasem tot cheful lui Robert, am rămas împietrită când am văzut ce se întâmpla lângă casa doamnei Perez. Trei maşini de poliţie, cu girofarele pornite erau oprite în faţă şi mulţi poliţişti se plimbau încoace-încolo.
- Robert, doamna Perez, am mai reuit să spun îaninte de a mă prăbuşi din nou.
Sunshine
