Iubeşte-o! Capitolul 6: De-a v-aţi ascunselea

- Serios? Ce facem acum?

- Calmează-te, prinţe. Unde ţi-e atitudinea regală?... Am o idee! Doar aşteaptă aici.

  Ed o privi intrând în magazinul de vis-a-vis şi ieşind după vreo două minute cu nişte lucruri pe care i le întinse, spunând:

- Pune-ţi astea! 

- Ochelari de soare? 

- Şi pălăria nu-ţi place?

- Pălărie de paie?!

- Nu eşti prinţ în Toscana. Eşti prinţ în Danemarca. Coroană n-am găsit.

- Cum o să rezolve o pălărie faptul că toată Copenhaga e în Toscana, căutând-mă? Cum m-a ajutat faptul că am plecat fără să le spun?

- Nu vreau să te ajut cu nimic. Vreau să nu-mi strice nimeni excursia de azi. Nu am mai văzut orăşelul ăsta şi am de gând să găsesc fiecare colţişor interesant din el.

- Sunt cam patru străzi aici. Cred că în jumătate de oră terminăm.

- Fiţe regale...

***

- Mâine ce facem?, întrebă Ed când văzu că erau destul de aproape de casa lui Lorelei. Era ca şi cum încerca să se convingă că mâine va fi încă cu ea. În niciun caz vacanţa lui neoficială nu avea să se termine atât de curând.

- Mâine...? Nu sunt sigură. Cred că mâine pleacă Anabella. Trebuie să-i dedic ceva timp ei. 

- Aha. Bine, atunci. Poate ai să-mi dai ceva de lucru.

- Mda, ar trebui să vopsesc câteva obloane. Poate m-ai putea ajuta cu asta.

- Bineînţeles.

  Era încă ciudat. Nu putuse, după cinci ani, să se obişnuiască cu Lorelei. Îl punea să spele vase, să planteze puieţi, să vopsească, să strângă şuruburi... Pentru ea era doar unul de-al casei. Şi cine nu o ajuta cu nimic, nu avea ce căuta la ea. Nimeni nu trebuia să plătească nici măcar un ban. Dar trebuiau să o ajute la câte ceva pe lângă casă. Se întrebă din nou de unde avea ea atâţia bani? Până la urmă, avea mai mereu vreo 7-8 persoane de hrănit şi o casă de întreţinut. Şi nu o dată o văzuse făcându-le cadouri celor care plecau. Nu lucra. Adică, în afară de pictură, nu făcea nimic din care ar fi putut câştiga bine. Şi nu o auzise vreodată spunând că îşi vinde tablourile. Oare moştenise totul de la tatăl ei? Atunci trebuia că tatăl ei fusese un om extrem de bogat.

- Loreta! Loreta!, striga o femeie greoaie şi bătrână de pe partea cealaltă străzii. Tocmai treceau prin satul la marginea căruia se afla casa ei.

  Lorelei opri maşina şi coborî să vorbească cu femeia.

- Ce s-a-ntâmplat, Agnese?, întrebă în italiană.

- Ce era cu maşinile care mergeau spre casa ta?

  Inima ei o luă deja la galop.

- Ce maşini?

- Acum zece minute... Trei maşini negre. Cu geamuri fumurii.

  Când se întoarse spre el, Ed crezu că avea să explodeze în curând de furie.

- Ai înţeles ce am vorbit?

- Ceva... nişte maşini...?

- Negre! Maşini negre care mergeau spre casa noastră! Idioţii ăia te-au găsit!

- Ce? La naiba! Nu pot să plec deja.

- Atunci nici nu o s-o faci. Rezolv eu asta. Du-te! Du-te!, îi spuse împingându-l spre clădirea de pe cealaltă parte a străzii. Sabrina, te implor, lasă-l să stea la tine. Doar puţin. Până rezolv eu ceva.

- Loreta, scumpo, nu ştiu ce să zic despre asa. Eu sunt bătrână, obosită, nu am timp de probleme. Cine e el?

- Nu e nimic ilegal sau aşa ceva. Doar jumătate de oră, promit. Te rog, Agnese. 

- Bine, bine. Dar nu-mi face probleme! 

- Nici vorbă. 

  Apoi continuă, şoptind:

- Doar jumătate de oră. Trebuie că Mike e acasă la ora asta şi a luat el controlul asupra situţiei. Sigur nu le-a spus nimic. El ştie cine eşti. Dacă e aşa, o să-i trimit şi o să le spun că nu ai venit deloc aici. Ai lăsat vreun lucru personal prin vreo cameră?

- Nu. Adică, am cumpărat totul înainte să plec. Nu! Stai! Pe balansoar este o batistă. Are brodată iniţiala mea.

- Fiţe regale. Dar scap eu de ea. Probabil o să percheziţioneze casa sau aşa ceva. Vin cât pot de repede. Dacă nu scap de ei, trimit pe cineva după tine şi... facem noi ceva. Mă gândesc eu la o soluţie.

- Mulţumesc. Toate astea pentru o amărâtă de vacanţă...

- Mda. Problema ta e că, până la urmă te întorci acolo. Ce va fi când vei ajunge...

- La asta mă gândesc eu, bine?

  Ed intră cu Agnese în casa ei, iar Lorelei urcă în maşină şi porni spre casă. Când parcă, vreo trei oameni cu costume negre, ochelari de soare şi cravate porniră înspre ea. Asta pe lângă restul care se plimbau ori prin faţa casei vorbind la telefon ori prin faţa porţii, urmărind cu atenţie orice mişcare.

- Bună ziua, doamnă. Mi-e teamă că avem vreo problemă şi doar dumneavoastră ne puteţi ajuta.

- Cu orice, domnule. Dar nu prea înţeleg ce e cu toate astea..., spuse luând o faţă naivă şi uitându-se nedumerită în jur.

- Putem intra pentru o clipă?

- Bineînţeles.

Sunshine

Prezent

  De ce aş mai încerca? Sunt oricum prea schimbaţi...
  Locurile spre care merg nu mai există. Oamenii pe care-i caut au fost distruşi.
  Nemuritorii nu se mai nasc. Clipele sunt tot mai scurte.
  Sunt prea puţine vise care mor. Prea mulţi care zâmbesc. Fals. Prea puţini care surâd.
  Prezent. Trecut. Dar prezent.

Sunshine

Iubeşte-o! Capitolul 5: Ascuns în Toscana

  Îmi cer scuze pentru întârziere. Ieri ar fi trebuit să public acest capitol, dar monitorul meu a murit.

 Noaptea petrecută în grădină fusese răcoroasă, dar niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama de asta. Lorelei adormise repede, fiind doborâtă de oboseala acumulată pe timpul zilei. Visase ceva, dar când în sfârşit se ridică de pe balansoar nu-şi putea aminti ce. Oare fusese Golden Gate-ul? 

  Ed nu fuseses atât de norocos. Povestea lui Lorelei îl tulburase destul de mult încât să nu poată dormi câteva ore. Văzuse astfel de poveşti în filmele prea siropoase sau citise despre ele în cine ştie ce romane, dar să se gândească că tocmai Lorelei trăise una? Logodnici morţi şi alte drame...

- Neaţa!, îi spuse când se trezise, încă în braţele lui amorţite. 

- Neaţa! 

- Oh! Deci chiar am adormit aici. Ai fi putut... Nu, nu ai fi putut, se răzgândi. Vreau să mănânc ceva.

- Îţi aduc aici?

- Cred că e în regulă dacă intrăm în casă acum. 

  Se ridică şi încercă să se trezească de-a binelea. Îşi aminti plimbarea făcută cu o zi înainte şi apoi discuţia din grădină, dar îşi alungă imediat gândurile acelea. Îi ajungea o seară stricată, nu avea nevoie şi de o zi asemănătoare. 

- Oare ce găteşte Mike?, întrebă Ed sperând că astfel nu se va aduce deloc vorba de seara trecută. Era ca o înţelegere nerostită dintre ei. Niciunul nu voia să trezească iar gândurile acelea oribile.

- Mike e un leneş şi fac pariu că încă nu s-a trezit. Trebuie să mergem să facem ceva.

- Bine, gătesc eu. Ce vrei să mănânci?

- Nu la asta mă refeream, spuse Lorelei cu un zâmbet malefic pe chip.

- Ce Dumnezeu...

  Fără să mai spună nimic, luă o vază de flori de pe masa din bucătărie şi scoase florile din ea, aruncându-le în chiuvetă. Ed o urmă pe scări  până într-unul dintre dormitoarele de la etaj şi o urmări cum aruncă apa din vază, fără pic de milă sau ruşine, pe cel care dormea.

- Lorelei, pentru numele lui Dumezeu! E şase dimineaţa!, strigă când văzu ceasul de pe noptieră.
- I-o datorez, crede-mă.
  Îl priviră amândoi pe Mike cu se trezi buimăcit, înjurând. Lorelei părea mai mult decât încântată de ceea ce făcuse.
- Ce credeai? că rămânem aşa? Trebuia RĂZBUNARE!
- Ce?
- Vino şi găteşte! Ni-i foame!

  Îl lăsară pe bietul Mike să se îmbrace, coborând în sufragerie.
- De ce nu l-ai lăsat în pace?
- Eh... E o glumă de-a noastră. A luat foc o chestie în prima lui zi aici şi a trebuit să mă trezească. Dar cum eu nu sunt foarte matinală, a trebuit să recurga la metode mai neconvenţionale de a mă trezi...
- Ce?! Ce a luat foc?
- O, unul dintre dulapurile din bucătărie. E ca şi uitată treaba.
  Restul dimineţii şi-l petrecură ajutându-l pe Mike să pregătească micul dejun pentru toată casa şi mai apoi mâncând împreună.
- Ce facem azi?, întrebă Ed.
- M-am gândit să ne plimbăm printr-un orăşel de pe aici. 
- Ăsta fiind la vreo 50 de mii de kilometri şi tu ai de gând să mergem iar pe jos.
- Mergem cu maşina, bineînţeles. Mergem în Castelnuovo Berardenga. E la doar 60 de kilometri.
- Castel... cum ai spus tu... Ce e special cu locul ăsta?
- Vom vedea... Eu merg destul de des prin orăşelele de pe aici. Şi l-am observat pe ăsta ieri pe hartă şi mi-am zis că ar trebui să-l vedem.
- În regulă.

  Ajunseră în Castelnuovo Berardenga şi hotărâră să lase maşina şi să caute nişte biciclete pentru plimbare. Totul era atât de uşor în lumea lor. Puteau să facă orice, oricând. Ed încercă să-şi imagineze cum ar fi trebuit să fie viaţa pentru cineva care făcea asta mereu. Dacă nu mai trebuia să te oboseşti să mergi la serviciu în fiecare zi şi nu trebuia să faci aproape nimic care să-ţi displacă. Dar îşi aminti povestea spusă de Lorelei cu o seară înainte şi îşi dădu seama că nu avea rost să viseze. Nu existau vieţi perfecte şi gata. Nici paginile vieţii lui, nici ale ei nu aveau să fie niciodată perfect albe. Prea multe pete...
- E atât de micuţ, observă Ed. Şi atât de toscan.
- Da... Ca-n filme, nu?
  O maşină străină opriră lângă ei în care se aflau doi bărbaţi şi o fată de vreo 17 ani. Aceasta îi întrebă în engleză dacă nu cumva au auzit de un anume domn. 
- Îmi pare rău, nu suntem de aici, răspunse Lorelei. Bănuiesc că tuturor li se pare un loc destul de mic ca să creadă că toţi se cunosc între ei. 
  O jumătate de oră hoinăriră fără vreun scop prin orăşel, vorbind bazaconii, evitând subiectul sensibil despre dicuţiile din seara trecută, până când în cele din urmă Edvard se opri uluit, uitându-se în spatele lui Lorelei.
- Ce?
- Uită-te la asta. 
  Luă un ziar de pe tejgheaua din spatele lor. Pe prima pagină era o poză cu el. Citi rapid titlul înainte ca Lorelei să apuce să protesteze. 
- PRINŢUL DANEMARCEI SE ASCUNDE ÎN TOSCANA. Ce naiba? 
- Nu cred că te-au gă...
- Bineînţeles că m-au găsit. Fred! 
- Cine?
- Frederick, cel cu care eram atunci când ne-am întâlnit prima dată, îţi aminteşti? Era pentru prima dată când Lorelei auzea numele ăsta şi nu chicotea. El a bănuit probabil unde am plecat. Pentru că, fii sigură, toată Danemarca mă caută disperată acum. Am plecat fără să le spun nimic. Tocmai înainte de petrecerea aia stupidă la care ar fi trebuit să o cer în căsătorie pe Alexandra. 
  Pronunţase cu greu ultimele cuvinte, dar amândoi ştiau ce înseamnă ele. Însemna că trebuiau să facă ceva dacă voiau ca vacanţa lui Ed să mai dureze...


Sunshine

Noapte între anotimpuri . . .

  E ca şi cum poţi face o mie de lucruri ciudate... În noaptea asta toate par perfect normale. Râzi şi plângi în acelaşi timp... Lumea pare un vis... Visele par realitate...
  Simplu, nu?
  Toate se schimbă în noaptea asta. Bat clopotele la miezul nopţii şi timpul pare că se opreşte. De ce? Ca să putem să ne gândim pentru câteva clipe, probabil. La ce a trecut, la ce va fi... Ca să apucăm să ne schimbăm măştile.
  Ar trebui să fiu tristă? Sau fericită? Ar trebui să am curaj? Să privesc spre viitor? Nu ar trebui să am senzaţia asta în stomac? Nu ar trebui să mă gândesc la tine?
  Şi gata... secundarul porneşte iar pe drumul său fără sfârşit... E toamnă, oficial.

Sunshine

Visul lunii. . .

  Micuţa fetită cu bucle aurii şi ochişori albaştri din braţele mele adormise înainte ca eu să termin povestea cu prinţese, cavaleri şi mame vitrege malefice. Am culcat-o cu grijă în pătuţ, am învelit-o , apoi am stat pentru câteva minute şi doar m-am uitat la ea. Era aşa de frumoasă. Era tot ce aveam mai bun pe lume. Am sărtat-o uşor pe frunte, încă o dată convinsă că lucrurile aveau să continue atât de perfect pe cât erau de când... Toate aveau să fie perfecte.
  Am intrat în dormitorul meu, scăldat de razele  lunii care alunecau uşor prin perdeaua subţire. Am deschis larg fereastra ca aerul sărat de lângă ocean să potă pătrunde în încăpere, apoi m-am culcat, obosită după o zi agitată.
  Eram la graniţa dintre vis şi realitate, când un zgomot puternic m-a făcut să tresar. Apoape sigură că visasem, m-am întors pe cealaltă parte, aşteptând ca somnul să mă prindă în pânzele sale. Dar nu. Când eram mai mult ca sigură că nu mai visam, am mai auzit un sunet. Un sunet cuoscut- clopoţelul care atârna la baza scării. Toţi ci care nu ştiau de existenţa lui se loveau de el. M-am ridicat încet şi- precaută, m-am apropiat de uşă. Oricine ar fi intrat în casă, acum urca scările. M-am apropiat de noptieră şi am luat de lângă bâta de baseball pregătită special pentru astfel de situaţii.
  M-am întors şi am văzut o siluetă în cadrul uşii.
- O! Eşti pregătită...
- Oricine ai fi, ar fi mai bine să ieşi acum!, am spus cu o voce nu atât de autoritară pe cât mi-aş fi dorit, cu gândul la îngeraşul care dormea în cealalată cameră.
- Deci nu mă mai recunoşti, frumoaso? Se poate?!
- Eu...
  Apoi i-am văzut ochii luminaţi de lună. Era...
- Dar e...
- ... imposibil? Cum să fie imposibil? Nu ştiai...? Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii...
  Am rămas cu capul sus, dar nu am spus nimic. Mă chinuiam să-mi stăpânesc lacrimile.
- Nu mai spui nimic?
  I-am înfruntat privirea plină de dispreţ şi ironie.
- Să nu te temi. Nu sunt o fantomă... Doar că... Ar trebui să te asiguri că ai omorât omul potrivit atunci când ucizi pe cineva. Ar trebui să fii mai atentă.
  Am rămas nemişcaţi, uitându-ne unul la altul. Eu -fără nici o expresie pe faţă, el -cu un zâmbet dezgustător.
- Ştii de ce am venit. Îmi dai fetiţa. Poţi să-ţi continui viaţa cum vrei tu. Nu trebuie să-mi dai nimic altceva. Doar... nu încerca să o iei, şi o să-ţi fie bine. E ultima ofertă. Data viitoare nu o să-mi dai doar fata.
  Nici unul nu a mai spus nimic câteva secunde.
- Deci...?
- Nu!
- Ar fi trebuit să cooperezi de prima dată. Ştiai că eu întotdeauna câştig.
  Un bărbat mai scund a apărut în spatele lui cu fetiţa încă adormită în braţe.
- Eşti o naivă! Aşa cum ai fost mereu!
  A scos ceva, ca o lamă strălucitoare de sub haină, şi s-a apropat de mine. Am văzut în ochii lui ani întregi de tortură, de ţipete, de lovituri. Ani întregi de minciuni... Am făcut un pas în spate, dar m-am lovit de ceva rece.
  Am deschis ochii, speriată. Eram în camera luminată de lună. Singură. Fuseses un vis. M-am ridicat din pat şi m-am apropiat de fereastră. Luna domina totul, exact ca o regină. Era prefect rotundă. Atunci mi-am amintit! Nu fusese un vis! Fusese o permoniţie!
  Am alergat în camera fetiţei, am trezit-o repede şi i-am scos hainele din dulap.
- Ce se întâmplă?, a întrebat somnoroasă.
- Trebuie să fugim!
- Iar? Mereu fugim! Am crezut că am terminat cu asta.
- Şi eu.

Sunshine

Pact cu Moartea

        Eram intr-o camera care era scaldata aproape complet in bezna. Doar cateva raze, salvatoare ale lunii intrau speriate pe fereastra mare.
        Brusc s-a facut lumina. Am observat ca stateam pe un scaun cam incomod, la o masa.In fata mea a aparut un batran imbracat complet in negru si cu pielea alba ca hartia, iar in spatele lui o fetita cu ochii verzi, care parea perfect normala.
       -Buna. Eu sunt Moartea... M-ai chemat, iti amintesti?
       N-am spus nimic. Stiam de ce sunt aici, iar el stia ce vreau.
       -Asculta-ma cu atentie. Am sa-ti dau ce vrei daca... vei castiga pariul.
       -De ce...
       -De ce am venit? Pentru ca m-ai chemat. Pentru ca oamenii... speciali ca tine pot sa faca asta. Vezi tu... sunt mai vechi decat Dumnezeu si mai crud decat Diavolul si sunt singurul care se poate plimba linistit atat in Rai cat si in Iad. Si pentru asta, oamenii ca tine ma cheama pe mine. Iar tu vrei ceva din Iad si sunt gata sa-ti dau, daca castigi acest pariu.
       -Care e pariul?
       -Pune-ti inelul meu pe deget. Daca reusesti sa-l pastrezi pe mana timp de 24 de ore, castigi. Dar daca il scoti sau nu-ti accepti responsabilitatea... pierzi, evident.
       Mi-a pus in palma un inel frumos cu o piatra rosie.
       -Ea iti va fi ghid in aceasta lume si iti va spune ce si cum sa faci. A facut un semn catre fata cu ochii verzi.
       -De ce? Ce rost are sa fac asta? Chiar eram curioasa, asa ca asteptam raspunsul.
       -Ai scapat de atatea ori de mine, incat vreau sa-ti arat ce se intampla cand faci asta...
       Mi-am pus inelul pe deget.
       -Ne vedem dupa 24 de ore.
       Si a disparut. Am ramas doar eu cu fata.
       -Deci? Cum se face?
       -Eu te voi duce la fiecare persoana care urmeaza sa moara, tu doar trebuie sa o atingi, iar eu voi avea grija de ea.
       -Adica din momentul in care ii voi atinge, ei vor muri...
       -Exact. Iar dupa ce vor trece in lumea aceasta si te vor vedea, probabil iti vor pune intrebari. Cea mai frecventa e "De ce?".
       -Si eu ce ar trebui sa raspund?
       -Tu decizi.
       -Am inteles. Sa-i dam drumul!
        Primul pe care a trebuit sa-l ating a fost un hot, iar apoi o batrana care se chinuia deja cu viata, deci nu mi-a fost greu. Dar apoi am ajuns intr-un spital. Trebuia sa ating o fetita care avea probleme cu inima. Avea doar 7 ani, avea toata viata inainte!
        -Nu pot sa o fac.
        -Daca nu o faci, pierzi.
        -Atunci voi pierde.
        In momentul in care am refuzat, asistenta care avea grija de fetita, a avut un accident. S-ar fi chinuit toata viata, daca n-as fi atins-o.
        -Asta se intampla.
        Atunci am inteles.
       -Deci de fiecare data cand eu am scapat, altcineva a fost in locul meu. Parasea lumea aceasta in locul meu.
       -Corect.
       Mi-am scos inelul si m-am trezit din nou stand la acea masa, cu Moartea in fata mea, desigur.
      -Ti-ai dat inelul jos inainte de cele 24 de ore si ai refuzat sa atingi pe cineva.
      -Am pierdut.
      -Dar ai invatat ceva.
      -Da. Am invatat ca inca nu mi-am terminat treaba.
       Mi-am pus inelul pe deget din nou si oricat de mult ma durea, am atins fetita care avea probleme cu inima. Dupa ce m-a vazut, mi-a pus o intreabare:
      -De ce?
      Am ramas cu gura cascata... era prima in ziua aceea care m-a intrebat ceva. Nu stiam ce sa-i raspund asa ca am dat un raspuns... banal:
      -Pentru ca asa e viata. Mai devreme sau mai tarziu se termina.
       Mi-am dat inelul jos si l-am inmanat proprietarului. In timp ce-si punea inelul inapoi mi-a spus:
      -Cred ca am sa-ti dau ce iti doresti.
      -De ce?
      -Pentru ca ai inteles.

Tulip

Early winter

Mă uit în ochii tăi şi - deşi destul de vag- pot să desluşesc un peisaj. Arată exact ca începutul unei ierni.
  Frunzele- care au început deja de mult să se usuce- sunt luate prin surpindere de vântul nemilos, care le ridică până în văzduh, ca mai apoi să le lase să cadă neajutorate. Copacii bătrâni, deşi au mai trecut de nenumărate ori prin aşa ceva, deşi par obişnuiţi cu capriciile iernii, încep să plângă de câte ori vântul le loveşte crengile. Acestea, la rândul lor, se luptă să mai păstreze câte o frunză- două pe ici-colo.
  Dar de ce să ne minţim? Ştim amândoi că frunzele vor fi risipite una câte una mai devreme sau mai târziu. Ştim că iarna a sosit- poate mult prea devreme. Ştim că, încă de la sfârşitul verii, trebuia să ne aşteptăm la asta. Ştim că e un început al sfârşitului.
  Spunem că ne e cald, în ciuda faptului că fiori reci ne cuprind când şi când, parcă îngheţându-ne sângele în vine. Mai are rost să ne minţim? Nu, bineînţeles că nu. De fapt, nu îmi dau seama cum ne permitem să ne minţim astfel când primele ninsori au trecut deja. E doar o chestiune de timp de acum înainte. Doar o aşteptare. Aşteptăm ca gerul distrugător să ne spulbere şi ultima speranţă- atunci se va fi sfârşit cu adevărat.
  Din păcate, văd în ochii tăi că un viscol ugicător e la o mică distanţă de noi. Prea multă presiune...
  Ne e dor amândurora de primăvară, de vară, dar... Toate astea par atât de îndepărtate încât începem să ne îndoim că au existat cu adevărat...

  Şi aş vrea atât de mult să fac ceva, să schimb ceva, să fac ca totul să fie bine din nou... dar pot eu lupta cu natura?

Sunshine

Cele douasprezece scaune

-Ce facem aici?

Ma uitam la scaunele care erau aranjate dezordonat. Am inceput sa le numar. Douasprezece. Oare...

-Nu. Nu are nici o legatura cu lucrurul la care te gandesti tu. N-are nici o legatura cu religia.

-Si atunci? De ce douasprezece?

-Cele mai importante, douasprezece sentimente ale omului.

M-am uitat mai atent. Pareau la fel.

-Uita-te si mai atent. Sunt complet diferite. Incearca sa vezi dincolo de aparente.

Era enervant sa stiu ca sunt atat de previzibila in gandurile mele. M-am uitat din nou.

-Wow! Chiar ca sunt diferite. Dar tot nu mi-ai spus de ce suntem aici.

-Unul din aceste scaune semnifica iubirea. Cine se aseaza pe el nu se mai ridica.
                 -De ce?

-Pentru ca, oricat de mult am nega noi, iubirea e fatala. Si pentru ca nu este om in lumea asta care sa nu fi iubit macar o singura data, oricat de rau ar fi.

-De ce? Iubirea ii face pe oameni buni.

-N-am spus ca nu e buna... am spus ca e fatala.

-Si ce caut eu mai exact aici?

-Iti vei alege un scaun.

-Ce?!

-De fapt, scaunul te va alege pe tine. Daca ce simti tu e foarte puternic... vei avea “norocul” sa te asezi pe scaunul care semnifica iubirea.

Stiam pe ce scaun ma voi aseza...

-Stii... nu e cea mai inteligenta miscare.

-De ce?

-Pentru ca un om intelingent, daca vrea razbunare, chinuie nu omoara... oricat de mult ar iubi sau ar ura.

M-am uitat in ochii lui albastri si i-am zambit... pentru ultima data. As fi putut sa refuz, dar nu vroiam... Trebuia sa-mi demonstrez ca pot.

Si pentru ca e cald si frumos afara :)) :

                     Voltaj - Albinuta

Tulip

Bal mascat

Momentul perfect. Un bal mascat. Era minunat, desigur. Muzica, mancare, dans, oameni draguti (dar prefacuti)... O atmosfera placuta dar parca prea monotona, prea... programata si trucata.

Atunci mi-a venit o idee. Daca atmosfera s-ar transforma intr-un haos total? Atunci chiar ar fi piesa de teatru perfecta.

O crima. Ar fi perfecta, nu?! Dar nu o crima adevarata. La cat de preocupati sunt oamenii sa-si poarte mastile, chestia asta i-ar lua prin suprindere. In plus, printre atatea masti cine ma stie care e criminalul si care e victima. Cu siguranta criminalul va avea cea mai frumoasa masca de la carnaval. Iar victima cu siguranta va fi o masca inocenta.

M-am uitat un pic in jur dupa cea mai frumoasa masca, iar apoi m-am intors si m-am vazut in oglinda din dreapta mea. Eu purtam cea mai frumoasa masca.

Am oftat. Oamenii nu intelegeau ca masca trebuie purtata, dar sa nu devina o prioritate.

Tulip

Praf

Nu ar fi trebuit sa ma mut. In fiecare vineri noapte la ora 11:30 se aud din pivnita casei niste plansete de copila. Trebuia sa fac ceva... Deja de doua luni, de cand m-am mutat tot asa e... in fiecare vineri.

Am stat un pic si m-am gandit la ce stiam pana in momentul respectiv. Stiam ca din toti cei care au locuit in casa, doar unul a supravietuit, iar acum e intr-un spital de nebuni. Stiam si legenda locala. Cu mult timp in urma, in casa, locuia o fetita care era abuzata de tatal ei. Mama ei murise la nastere. Intr-o noapte de vineri, fetita n-a mai suportat si a murit. Se spune ca inca pazeste casa si ii atrage pe proprietari in pivnita cu plansetul ei. Era un fel de test de autocontrol. Trebuia sa-ti controlezi curiozitatea.

Eu vroiam sa trec testul, asa ca m-am apucat de scris. Trebuia sa uit. Mi-am luat o foaie si stiloul si dupa ce am facut pima litera, au inceput sa apara pe foaie, din senin, alte litere. Eram terifiata! Pe foaie scria doar: Fugi! In acel moment mi-a sarit tandara. Ce naiba?! Nu exista fantome! Atunci mi-am luat lanterna din sertarul de bucatarie si m-am repezit in pivnita. Am zambit. De ce? Pentru ca ma mutasem aici in speranta unui nou inceput. Inceputul sfarsitului se pare.

Am deschis usa incet. Scartaia ingrozitor! Daca supravietuiesc am sa ma ocup de problema cu scartaitul. Deci sa nu uit. Am indreptat lanterna catre scarile care duceau in pivnita. Aratau cam putrezite si erau... zgariate. Ca si cum cineva s-a chinuit din rasputeri sa iasa de acolo in timp ce era tras in jos. Minunat. Asta chiar imi era de ajutor.

Am coborat incet scarile si normal ca la un moment dat m-am impiedicat. Cand am ajuns jos, am cautat dupa un intrerupator. Era lipit de peretele din dreapta. Am apasta si dintr-o data totul s-a luminat. Bine. Nu foarte tare pentru ca era genul acela de bec care atrana de un fir din tavan si era acoperit de praf. M-am uitat un pic pe peretele cu intrerupatorul. Ceva mi-a atras atentia. Erau niste pete de... sange. Era si mai incurajator.

Erau multe cutii, dar nu asta mi-a atras atentia, ci un medalion care stralucea in lumina slaba, la cativa pasi in fata mea. Pe cand sa ma aplec sa-l iau, am auzit pe cineva plangand in spatele meu. Pentru o clipa am ramas nemiscata. Dar doar pentru o clipa. M-am intors incet, iar acolo era... o fetita cu pielea alba ca laptele imbracata intr-o rochita de culoare rosu aprins. Fiecare lacrima care atingea pamantul se transforma in aburi si scotea un sunet ciudat. Am auzit ceva ciudat in spatele meu, dar imi era frica sa-mi iau ochii de la fetita. In acel moment fetita si-a ridicat mana drepata si imi arata ceva care era in spatele meu. Ceva imi spunea ca era important, asa ca m-am intors. Un barbat, intre doua varste, la fel de alb ca si fetita tinea un topor indreptat spre mine. M-am tras repede. Atunci fetita a pocnit din degete si parca timpul s-a oprit.

-Ti-am spus sa fugi. Nu stiu de ce voi oamenii sunteti asa incapatanati. Fugi. Acum.

-Stai! Pentru ceilalti n-a fost asa. Adica ei n-au supravietuit.

-In afara de unul.

-Da, dar nu a fost ca pentru mine. De ce eu?

-Poate ai sa intelegi mai tarziu. Pentru unele lucruri e nevoie de rabdare si imaginatie. Acum fugi.

N-am mai spus nimic, dar stiam ca nu voi mai fi aceeasi. Si totusi... Mi-am imaginat cat de greu trebuia sa fie pentru acel spirit... Ea vroia doar sa faca bine si toata legenda dadea vina pe ea. Si cu toate astea nu se lasa. Ar fi putut sa renunte, dar n-a facut-o.  

Tulip

Trecutul. . .

Am zâmbit ironic.
- Tu chiar credeai că o să te urmez ca oarbă, oriunde?
- Nu, dar..., a spus. Dezamăgirea din glasul lui m-a făcut să nu mai fiu chiar atât de dură şi ironică.
- Îmi pare rău. Dar te-am avetrizat. Aşa sunt eu. E ... ca o boală fără  leac.
- Ştiu. Totuşi, credeam că e diferit pentru tine de data asta. Că dacă sunt eu...
- ... aici, o să mă convingi să rămân. Nu pot. Nu pot să stau prea mult timp în acelaşi loc.
- De ce ţi-e frică să te ataşezi de oameni sau de locuri?
- Nu mi-e frică. Nu mi-e frică de nimic...
- Ba da, de asta îţi este. Nu poţi să negi.
- Probabil că nu... Doar că... în cele din urmă toate te fac să suferi într-un fel sau altul. E mai sigur aşa, să nu mă ataşez prea tare de cineva. Doar dacă... poate vrei să vii cu mine...? Poate într-o zi chiar vei afla adevăratul motiv pentru care fug, m-am gândit.
- Ştii deja răspunsul meu. Nu vreau să distrug tot ceea ce am creat aici.
- Ştiu. De asta nu o să insist. Îmi pare rău. Dar sunt un fel de... nomad. Nu mă opresc niciodată. Când mă uit în oglindă, îmi amintesc de unde am plecat. Cicatricele îmi amintesc pe unde am trecut.
Nu spusesem des asta. Nu erau mulţi cei cărora chiar ţineam să le explic viaţa mea. Sau ceea ce voiam eu să creadă că e viaţa mea- ceea ce chiar şi eu începeam să cred uneori.
- Ştii, m-am gândit...
- Da?, am întrebat.
- E ceva în trecutul tău de care fugi continuu, dar de care nu poţi să scapi? E ăsta motivul pentru care alergi mereu dintr-un loc în altul, dar nu te opreşti niciodată? E ceva de care te temi sau poate... îţi e ruşine? Sau cineva?
S-a uitat la mine, aşteptând un răspuns. Totuşi, după un timp, privirea întrebătoare a dispărut. Tăcerea mea era un răspuns destul de bun. Dacă nu, răspunsul se afla cu siguranţă în ochii mei...
Mi-am luat valiza, m-am întors şi am plecat fără să privesc înapoi. Ştia.

Sunshine

I can't hide what I've done

Scars remind me just how far that I've come  

Gypsy, Shakira 

Oglinda

        Mi-a dezlegat mainile si bucata de material de la ochi, dar inca eram legata de scaun. Barbatul mi-a zambit infiorator. M-am uitat in jurul meu. Eram intr-un intr-o camera perfect rotunda,  facuta complet din oglinzi, inclusiv tavanul. Iar in fata mea o alta oglinda, mare, cu rama aurita si multe inscriptii, care nu le puteam descifra... parea destul de veche si... cunoscuta!
       -E frumoasa, nu?
       N-am spus nimic. Nu aveam ce. Vroiam sa aflu unde sunt. A ranjit din nou.
      -In camera asta sunt 100 de oglizi,  fara cea din fata ta. Fiecare stie sa faca ceva. De exemplu, cea de acolo (a indreptat mana spre una din oglinzi) iti arata cat vei trai, iar cea de acolo viitorul si cealalta, din stanga pe cine vei omora...
      -Cum adica pe cine vei omora?! Eram derutata.
      -Toata lumea omoara pe cineva si nu conteaza daca taie cu cutitul sau cu cuvinte. Dar nu asta conteaza.Tot ce stiu face oglinzile astea sunt banalitati.
     -Banalitati?!
     -Da, banalitati. In schimb... Cea din fata ta iti arata cine esti cu adevarat.
     Ok. Asta chiar era interesant.
     -Si de ce ar trebui sa te cred?
     -Pentru ca eu caut pe cineva, mai exact, ceva. Caut un inger. Si nu orice fel de inger.. Un inger venit din iad.
       Am ramas uimita. De unde stia?! Inca nu-mi terminasem treaba pentru care am fost trimisa! Am incercat sa-mi ascund uimirea.
     -Si de ce crezi ca eu sunt ingerul pe care il cauti?
     -Am o presimtire.
     -Si ce se intampla cu ingerul, daca il gasesti?
     -Moare.
     Am ras.
     -Un inger nu poate fi omorat!
     -Esti sigura? Eu stiu ceva ce tu nu stii. Un inger poate muri doar daca e omorat de catre un om.
     Am ramas din nou cu gura cascata.
     -Acum. Daca oglinda se face neagra, mori, daca se face rosie, poti sa pleci si imi voi cere scuze ca te-am retinut. Sa ve...
     -Nu! Stai! Mai am o intrebare... Doar atat arata oglinda? Rosu sau negru?
     -Nu. Uneori arata imagini, alteori forme... Dar in cazul tau asta va arata. Rosu sau negru.
     -Am inteles.
     -Acum sa vedem care e culoarea ta.
     Nu mai era nevoie. Deja stiam care va fi culoarea si stia si el...

Tulip

Fetita cu ochii albastri

Eram in drum spre scoala. Eram speriata, stiam ca va fi acolo. Fetita cu ochii albastri. Va fi acolo, ca in fiecare dimineata si se va uita la mine cu ura.

In fiecare dimineata fetita cu ochii albastri parca ma astepta. Era mica de varsta, cam 9-10 ani. Toata lumea trecea pe langa ea fara sa o bage in seama si nici ea nu era interesata de ei. Parca doar eu o puteam vedea, parca doar eu eram constienta de prezenta ei, in fiecare dimineata, la acel colt de strada. Poate asa era, poate doar eu o puteam vedea. Mereu e acolo si ma despica in mii de bucatele, cand ma priveste cu acei ochi albastri, incruntati. Si nu erau acei ochi pe care i-ai putea iubi o viata intreaga. Erau acei ochi care iti spuneau ca au suferit enorm, ca au varsat lacrimi si ca sunt gata sa se razbune pe oricine. Si acum ma vroia pe mine, dar nu intelegeam de ce.

Am trecut strada si am vazut ca la coltul strazii nu era nimeni. M-am dus mai departe, nedumerita. Dintr-o data am simtit ca se raceste brusc afara. M-am oprit si stiam ca e in spatele meu.

-Vei muri.

M-am intors terifiata si m-am uitat in acei ochi adanci. Stiam ca voi fi o alta victima a ochilor albastri.

Inspirata din realitate.

Tulip

Prea puţin. . .

 

Azi am fost pusă într-o situaţie destul de dificilă. La ora de română am citit Prima Epistolă către Corinteni, după care ni s-a cerut să scriem noi înşine o definiţie a dragostei. Buun..., mi-am spus. Asta nu o să fie greu. Pur şi simplu scriu ceva á la Sunshine şi e în regulă... 
Dar, când m-am văzut în faţa foii albe, pur şi simplu m-am intimidat. Parcă mă făceam mică, mică şi foaia se tooot mărea... 
Ce să scriu? Cum poţi să scrii o definiţie a dragostei? Chiar există aşa ceva? M-am uitat prin clasă ca să-mi văd toţi colegii scriind de zor. Atunci trebuie să fie uşor. Trebuie să ştiu ce să scriu, nu? Dacă lor le e aşa de uşor, mie de ce nu mi-ar putea fi? 
Aşadar, am hotărât să mai fac un pas... Lunându-mi inima în dinţi, mi-am scos stiloul din penar. După vreun alt minut am reuşit chiar să-i dau capacul jos. 
Bine, deja devenea ridiol. Cum să nu pot să scriu ceva despre o temă care este atât de mult dezbătută? O temă care apare în orice carte sau film, în majoritatea poeziilor, pieselor de teatru,...
Îmi veneau în minte zeci de cuvinte, dar care pur şi simplu nu voiau să se aşeze în propoziţii, fraze... Alergau, săreau, iar eu nu reueam nicicum să le prind şi să le aranjez... 
 INFINIT                          ÎNTUNERIC                                 SUFLET                                  INIMĂ                                                
                 LUMINĂ                                    SPERANŢĂ                                   TIMP               
 CLIPĂ                                MAGIE                                      REALITATE                          FARMEC
                    VEŞNICIE                                ÎNCREDERE                                 REALITATE 
IMPERFECŢIUNE            AMĂRĂCIUNE                               FERICIRE                               
                        BANAL                                   CHEIE                                   PUTERE        
PREZENT                    VIS                SURÂS             CĂDERE           PRIVIRE                     DORINŢE
                     IMPOSIBIL                        TRECUT                                     ADÂNC                  
TRANDAFIR                      DESTIN                             UMBRĂ                                   PERFECŢIUNE                                                                                                                                                          ÎNĂLŢARE           TU             NEÎNCREDERE                   PIERDERE        ...            


Erau mult, mult prea multe. Şi totuşi, nu erau nici pe de parte atâtea câte îmi trebuiau mie. Aveam nevoie de atât de mult, şi totuşi atât de puţin pentru a explica cum este cel mai important simţământ dintre toate. 


E imposibil! M-am dat bătută, spunând că nu pot explica prin cuvinte ceva ce atât de complicat... 
Am reuşit, în cele din urmă, să scriu câteva rânduri doar pentru că profesoara a spus că vrea să audă ce a scris fiecare dintre noi. Totuşi, nu o să vă spun ce am scris pentru că nu sunt tocmai mulţumită de acele rânduri  şi pentru că încă nu mi-am dat seama cum să explic prin cuvinte aşa ceva. Poate când voi afla. . . 


Sunshine

Scriu

-De ce faci asta?

-Pentru ca imi place...

-Iti place?! Nici macar n-ai talent pentru asa ceva, nu te pricepi deloc!

Minunat. Macar eu faceam ceva pentru ca imi placea si nu pentru ca eram obligata.

-Conteaza daca am talent sau nu?! Ma simt bine pentru ca imi place, pentru ca doar asa pot fi eu.

-Si? Celor din jur poate nu le place...

-Daca nu le place, asta e. Eu o fac pentru mine, nu pentru altii. Ce conteaza daca celor din jur nu le place?! Importan e ca ma simt eu bine, ca pot crea ceva ce e doar al meu. O lume in care eu fac regulile, o lume mai buna decat cea reala. Asta e frumusetea imaginatiei... poti face ce vrei cu ea daca stii sa o folosesti. Din pacate, tu care nu ma intelegi, n-ai cum sa ajungi aici...

-Si daca imi voi crea si eu o lume a mea?

-Ca sa faci asta trebuie sa iubesti, sa-ti placa... Adica sa faci ceva si din placere si sa te descoperi pe tine...

Incercati sa va traiti viata din placere si nu din obligatie. E atat de important!

Tulip

Lumină. . .

Mă uitam la el, la fiecare gest, la fiecare privire, la fiecare mişcare pe care o făcea şi ştiam un lucru...
- Încetează!
- De ce?, am întrebat. Nu am făcut nimic.
- Nu... De ce nu poţi sa înţelegi? Pur şi simplu nu poţi să-l ai.
- De ce nu? O să lupt dacă e nevoie...
- Ai totul. Totul. Dar tot nu te saturi...
- Păi atunci se pare că nu am chiar totul.
- Ba da. Ai tot ce-ţi trebuie şi încă mult, mult mai mult.
- Da. Dar eu vreau..., am protestat.
Nu înţelegeam ce era atît de rău la a-ţi dori mai mult. Faptul că aveam destul ca alţii să creadă că sunt mulţumită nu mă făcea neapărat să mă simt aşa...
- Pe el. Ştiu. De ce? Nu semănaţi. Nu v-aţi înţelege deloc.
- Minţi! Ne-am înţelege foarte bine...
- Ştii că nu e adevărat. E atît de diferit. În plus, pe tine oricine te invidiază...
- Asta nu e un motiv destul de bun ca să înceapă să nu mă mai intereseze.
- Ar trebui să fie. E bine să lupţi pentru ceea ce doreşti, pentru visurile în care crezi. Dar cînd asta deja începe să semene cu egoismul...
- Nu e egoism.
- Nu. E mîndrie. E singurul care practic nu îţi aparţine. Tocmai asta te atrage la el. Tocmai de asta ţi-l doreşti atît de mult.
- Nu!
- Ba da. Ştim amîndouă asta.
- Nu mă interesează! Nu o să mă mulţumesc doar cu atît. E ca şi cum aş avea... Luna. Dar eu îmi doresc Soarele.

- Eşti sigură de asta?
- Mai mult ca sigură.
- Doar... nu uita un lucru. Soarele nu mai lasă loc de altceva pe cer, pe cînd Luna le îngăduie şi stelelor să strălucească...

Sunshine

Pentru că lumina prea multă e ca umbra prea multă - nu te lasă să vezi. 

Autobuzul

Linistita, cu mainile in buzunar si castile in urechi m-am urcat in bus. Vedeam pe fereastra cum toata lumea de afara se uita la mine ca si cum as fi fost nebuna. Nu intelegem de ce.

Am vazut un semn desenat pe unul dintre geamuri si am pasit incet catre el. Cand am vazut semnul de aproape am tresarit si m-am dat inapoi. Am inceput sa ma uit in jur si am observat ca soferul se uita viclean si zambind la mine.

Legenda locala spunea ca, in fiecare an, pe 11 februarie, un autobuz* straniu apare in statia din centrul orasului pentru “recolta”. Eu tocmai ma urcasem in el, din greseala. La naiba! Dar era doar o legenda, nu?! Incercam sa ma concentrez si sa-mi aduc aminte ce anume mai specifica legenda. Stiam ca sunt anumiti pasageri care nu dispar niciodata. Adica in fiecare an soferul si anumiti pasageri sunt aceasi. Stiam ca atunci cand li se face foame se ospateaza cu unul din pasagerii noi veniti. Si mai stiam ca in restul anului autobuzul dispare ca si nu ar fi existat niciodata. Nimeni nu l-a putut gasi vreodata si nici un pasager nu a putut povesti ce se intampla cu atobuzul pentru ca nu a supravietuit, iar cei care au supravietuit au devenir rai ca si restul. Deja simteam cum panica creste in mine, dar incercam sa raman cu mintea limpede. Lucru destul de imposibil. Inca se mai vedeau urme de sange pe pereti, din anii trecuti! Cine stie cate s-au intamplat acolo....

Am observat un buton rosu pe care scria “In caz de uragenta...”. Am ras. Sumbra comedie! Eram atat de tentata sa apas pe el sa vad ce se intampla, dar fix cand ma pregateam sa o fac, un cocosat a trecut pe langa mine si mi-a spus:

-Nu o face. Vei muri.

Si dus a fost. Atunci soferul a strigat:

-Baieti la masa! Si incepeti cu cei mai tineri! A ras.

Ce naiba?! Eu eram cea mai tanara de acolo! In momentul acela mi-am inchis ochii si speram ca vorba aia cu “daca iti doesti ceva cu adevarat, acel ceva se va intampla” sa fie adevarata. Eu doaream sa se deschida usile si sa o pot lua la fuga. Cand am deschis ochii...

Era doar un vis. Dar inima imi batea atat de tare incat statea sa sara din piept, iar din patul cald studiam intunericul pentru ca inca mai simteam frica in sange...

*Pentru cei care nu stiu, ambele forme autobus si autobuz sunt corecte (verificat cu dictionarul). Nu de alta, dar recent am avut o discutie pe tema asta.

Tulip

The eye of the storm

Era o agitaţie îngrozitoare. Toată lume striga, alerga, se grăbea undeva. Toată lumea era stresată, toată lumea avea ceva foarte important de făcut şi de spus. Mă simţeam copleşită de acea mare de oameni. . . Apoi mai aveam şi eu alte lucruri de făcut. Erau oameni care strigau la mine, care îmi cereau să mă grăbesc, să nu mai greşesc. . .

Viaţa noastră începe să semene tot mai mult cu o furtună. Ritmul vieţii devine tot mai alert, oamenii sunt tot mai grăbiţi şi mai agitaţi, nu mai avem timp să ne uităm în ochii celui cu care vorbim, toţi sunt mai mereu pe fugă, lucrurile cu adevărat importante sunt tot mai mult lăsate pe locul doi. . .  Într-o astfel de furtună trebuie neapărat să învăţăm ceva: cum să găsim un echilibru. Cum să ajungem în ochiul furtunii. . .
Odată descoperit acest echilibru vom redescoperi ce uşor e de fapt să dăruieşti un zâmbet, să  îţi regăseşti credinţa şi speranţa, ne vom da seama că este o greşeală să cauţi fericirea în lucruri materiale. . .
Când toţi cei din jurul nostru se află într-o continuă alergare, bineînţeles că suntem şi noi forţaţi să ne grăbim. Mai mult, suntem obligaţi să fim puternici ca să supravietuim. Visele noastre sunt tot mai usor de atins, dar totodată par atat de departe.
Toate noile tehnologii care apar, toate obiectele pe care ni le dorim atat de mult par sa fie făcute tocmai pentru a separa oamenii, pentru a-i îndeparta unul de celălalt.
Vă recomand, de exemplu, o carte pe care am citit-o recent: Fahrenheit 451. Este o carte scrisă prin 1950, cu un subiect extrem de interesant. Este vorba de o societate futuristă în care viaţa oamenilor (comparativ cu cea a oamenilor de pe vreme cand a fost scrisă) este extrem de diferita. In acea lume supratehnologizată carţile sunt în totalitate interzise, iar pompierii au rolul de a gasi şi distruge orice carte. Bineinteles exista caţiva intelectuali care se opun, ascunzând în casele lor câteva volume, dar care în cele din urma, dacă sunt prinşi, vor fi omorâţi, fiind consideraţi nebuni. În schimb, oamenii normali îşi petrec timpul cu totul altfel. Li se pare ciudat când apare o fata care le spune că ei îi plac plimbările în aer liber, îi place să simtă ploaia pe piele, îi plac păpădiile... În fiecare casă exista o cameră care avea, în loc de pereţi nişte ecrane imense, asemănătoare cu televizoarele cu plasmă din zilele noastre. Oamenii îşi petreceau majoritatea zilei în acea cameră, vorbind cu nişte imagini. Acea cameră se numea familia.
Fără nicio exagerare o să spun că, deşi în anii 50 acea carte era considerată un SF, în zilele noastre începe să semene tot mai mult cu realitatea ...

Sunshine

The wise man said just walk this way
To the dawn of the light [...]
The wise man said just find your place
In the eye of the storm

                                            Scorpions, Send Me An Angel

Dorinta

Inainte de a citi ce e scris mai jos, sa va spun ceva. Povestea nu e a mea, eu doar am avut un grija de aspectul ei. Tot ce este scris mai jos e real, iar autorul a decis sa ramana anonim. Sper sa va placa.
P.S. Si sper ca anonimul nostru sa vina cu continuarea, pentru ca eu una sunt tare curioasa!

Cand am intrat pe usa bibliotecii si te-am zarit simteam cum inima vrea sa-mi iasa din piept, eram coplesit de emotii, nu mai puteam nici macar sa respir. Mi-am facut un pic de curaj (daca pot sa spun asa), mi-am luat o carte si am inceput sa ma indrept incet, incet spre tine. La fiecare pas pe care il faceam simteam cum picioarele devin din ce in ce mai grele, parca aveam plumb in ele.

M-am apropiat de tine usor si te-am intrebat cu un o voce care tremura daca pot sa ma asez langa tine sa citesc. Tu plina de emotie si rosie in obraji mi-ai murmurat ca da. Timp de cateva minute am amutit si te priveam in toata splendoarea ta. Eram atat de timid! Insa intr-un final am reusit sa-mi fac curaj si sa te intreb ceva (nu-mi mai amintesc exact ce). Dupa ce am vorbit cateva minute, incepusem sa ne privim unul pe celalat cat se poate de timid, dar si intens in acelasi timp.

           Dupa ce am stat langa tine privindu-te ca un indragostit mai bine de o ora, am vazut ca vrei sa pleci, eram atat de trist si stiam ca trebuie sa fac ceva. Atunci, m-am ridicat de pe scaun, te-am luat de mana ta fina si gindasa si stiam ca nu e bine, dar nu ma puteam stapanii. Atunci te-am intreb daca vrei sa mergem undeva sa ne plimba, stiind ca adori plimbarile in aer liber .Tu mi-ai raspuns cu un glas cat se poate de timid ca da. Eram in al noulea cer! Mi-am luat geaca si ne-am plimbat destul de mult timp, insa pentru mine parea foarte putin. Simteam de parcea ne plimbam doar de un minut, desi ceasul imi indica ca era de mult trecut de ora 22.

          Vazand ca se face asa tarziu te-am intrebat daca vrei sa te conduc acasa, mi-ai spus ca nu te-ar deranja chiar deloc. In acea zi i-am multumit lui Dumnezeu din toata inima mea. Pe drum incepuse o furtuna destul de urata incat sa te sperie. M-ai intrebat daca pot sa stau la tine peste noapte, nu am vrut sa crezi ca sunt un golan si prima oara am zis ca nu pot, dar tu tot insistai sa raman, ca as avea unde sa dorm... Numai sa raman cu tine. Intr-un final am acceptat. De bucurie m-ai luat in brate, eram si fericit si jenat in acelasi timp.

          Cand am ajuns in casa m-ai dus in camera ta si mi-ai aratat canapeaua pe care urma sa-mi petrec noaptea. Am insistat, totusi, sa dormim in camere separate. Cu greu ai fost de acord cu mine. Dupa o ora, aud incet cum strigai dupa mine. Deschizand usa, te-am intrebat ce este. Tu m-ai rugat sa vin cu tine, dar ti-am spus de cateva ori ca nu pot. La un moment dat nu am mai suportat si am cedat.

          M-am asezat langa tine, dar la o distanta destul de mare. Am adormit. Dupa un timp m-am trezit din somn si eram cu fata spre tine. Te priveam cat de draguta si frumoasa erai. Si dintr-o data ai deschis ochii. Atunci mi-am luat inima in dinti si ti-am spus cat de draguta esti si cat de mult insemni pentru mine, ca mi-ai redat dragostea de viata, ca esti speranta mea si o Zeita cu chip de femeie pe acest pamant. Atunci m-ai luat in brate. Si am adormit asa.

         Dintr-o data m-am trezit. Era doar un vis?! Da, doar un vis... Abia asteptam noaptea, pentru a vedea continuarea...

Tulip

Jocuri de noroc

-Ce faci?

-Ma joc.

-Ce? Table?!

Persoana respectiva incepea sa ma ironize. Nu-mi placea.

-Nu, nu, nu... Pentru mine, miza e mult mai mare.

-Adica?

Bun. Insfarsit ii captam atentia. Era si timpul.

-Eu ma joc cu sentimentele si anii oamenilor.

A ras.

-Ce spui tu e imposibil.

-Traim intr-o lume in care totul e posibil, numai ca nu stim noi.

-Cum adica te joci?

Deci era curios.

-Oamenii vin si joaca aici pe ani. Daca castiga, viata i se lungeste cu numarul de ani pe care a pariat, iar daca pierde moare mai repede cu acelasi numar de ani. Simplu.

-Iar oamenii nu castiga niciodata, nu?

-Nu. Cartile sunt fermecate. Asa ca ei nu au cum sa castige. Iar eu raman cu o gramada de ani.

Ce ii spusesem acum nu era chiar adevarat. Daca dau de oameni cu extrem de mult har, se prea poate sa pierd... Dar asta mi s-a intamplat de doar doua ori in toata existenta mea. Si am destui ani in spate...

-Tu ramai cu anii... Adica traiesti vesnic, nu?

-Exact.

-Afacere profitabila..

-Mai mult decat profitabila, am spus eu zambind.

Am vazut ca vine urmatorul meu adversar. Se pune la masa, nerabdator. Eram pregatita sa-mi castig urmatorii 30 de ani de viata. 

Tulip