Pentru R.D.

  Acest articol îi va fi dedicat în totalitate unei prietene foarte, foarte bune căreia poate am uitat să-i amintesc în ultima vreme cât de mult ţin la ea. 

  Bineînţeles, trebuie să-i spun în primul rând La mulţi ani!!!, pentru că azi este ziua ei. 

  Draga mea R., 

  Vreau ca aceste rânduri să semene oarecum cu scrisorile copilăreşti, dar înduioşătoare pe care ni le trimiteam când eram mici. Îţi aminteşti? Bineînţeles că-ţi aminteşti... De câte ori ne certam rău şi nu vorbeam cu săptămânile una dintre noi scria o scrisoare (de obicei tu) ca să-şi ceară scuze, deşi nu prea era vina ei. 

  Ei bine, nu cred că vreau să scuz ceva prin scrisoarea asta, ci poate doar să reînvii amintiri plăcute. Şi să mulţumesc pentru clipe superbe.

  Aşadar, mulţumesc pentru că mi-ai spart măseaua aia la grădi. (Bine, poate nu cel mai superb moment, dar lăsăm ce-i mai bun pentru final, nu? Oricum, nu înţelegeţi greşit. Asta e o amintire de care râdem foarte, foarte des)

  Mulţumesc că tu ţi-ai dat seama că trebuie să fim prietene pentru că suntem vecine şi nu te-ai oprit până nu am devenit cele mai bune prietene.

  Mulţumesc pentru serile de camps... :D

 Pentru toate jocurile pe care le-am inventat împreună în fiecare vară, în curte... Şi, să recunoaştem, nu-s puţine...

  Mulţumesc pentru toate planurile pe care ni le-am făcut împreună. Scuze dacă renunţ la avocatură, totuşi.

  Pentru fiecare tură de Eroilor.

  Pentru că ai crezut în mine în momente în care alţii n-au crezut.

  Mulţumesc pentru fiecare te iert. 

  Pentru că atunci când spun o aberaţie, tu încă poţi să zici Da? No bine...

  Pentru fiecare seară în care stăteam pe stradă, la poveşti, până la 12. 

  Pentru că mă minţeai frumos când nu voiai să-mi dai hainele de la păpuşile tale Barbie.

  Mulţumesc pentru răbdare, îngăduinţă... prietenie. 

  Pentru că ai avut răbdare juma' de oră până am coborât scara aia, la Mărişel. Şi pentru jocurile de rummy din rulotă. Şi pentru cireşe. 

  Mulţumesc pentru că ai aşteptat până acum ca să pot să-ţi zic toate astea. 

  Mulţumesc pentru că eşti cea mai veche prietenă a mea.

                      pentru că-i mai scump ca aurul

                      şi ca perlele din mare

                     şi ca stelele din ceruri 

                     un prieten adevărat. (prof. Luis Tijerina Almaguer)

 La mulţi ani!!!

Cu dragoste, B.

(Sunshine)

   

Clujul în detalii (3)

Sunshine

Iubeşte-o! Capitolul 6: De-a v-aţi ascunselea

- Serios? Ce facem acum?

- Calmează-te, prinţe. Unde ţi-e atitudinea regală?... Am o idee! Doar aşteaptă aici.

  Ed o privi intrând în magazinul de vis-a-vis şi ieşind după vreo două minute cu nişte lucruri pe care i le întinse, spunând:

- Pune-ţi astea! 

- Ochelari de soare? 

- Şi pălăria nu-ţi place?

- Pălărie de paie?!

- Nu eşti prinţ în Toscana. Eşti prinţ în Danemarca. Coroană n-am găsit.

- Cum o să rezolve o pălărie faptul că toată Copenhaga e în Toscana, căutând-mă? Cum m-a ajutat faptul că am plecat fără să le spun?

- Nu vreau să te ajut cu nimic. Vreau să nu-mi strice nimeni excursia de azi. Nu am mai văzut orăşelul ăsta şi am de gând să găsesc fiecare colţişor interesant din el.

- Sunt cam patru străzi aici. Cred că în jumătate de oră terminăm.

- Fiţe regale...

***

- Mâine ce facem?, întrebă Ed când văzu că erau destul de aproape de casa lui Lorelei. Era ca şi cum încerca să se convingă că mâine va fi încă cu ea. În niciun caz vacanţa lui neoficială nu avea să se termine atât de curând.

- Mâine...? Nu sunt sigură. Cred că mâine pleacă Anabella. Trebuie să-i dedic ceva timp ei. 

- Aha. Bine, atunci. Poate ai să-mi dai ceva de lucru.

- Mda, ar trebui să vopsesc câteva obloane. Poate m-ai putea ajuta cu asta.

- Bineînţeles.

  Era încă ciudat. Nu putuse, după cinci ani, să se obişnuiască cu Lorelei. Îl punea să spele vase, să planteze puieţi, să vopsească, să strângă şuruburi... Pentru ea era doar unul de-al casei. Şi cine nu o ajuta cu nimic, nu avea ce căuta la ea. Nimeni nu trebuia să plătească nici măcar un ban. Dar trebuiau să o ajute la câte ceva pe lângă casă. Se întrebă din nou de unde avea ea atâţia bani? Până la urmă, avea mai mereu vreo 7-8 persoane de hrănit şi o casă de întreţinut. Şi nu o dată o văzuse făcându-le cadouri celor care plecau. Nu lucra. Adică, în afară de pictură, nu făcea nimic din care ar fi putut câştiga bine. Şi nu o auzise vreodată spunând că îşi vinde tablourile. Oare moştenise totul de la tatăl ei? Atunci trebuia că tatăl ei fusese un om extrem de bogat.

- Loreta! Loreta!, striga o femeie greoaie şi bătrână de pe partea cealaltă străzii. Tocmai treceau prin satul la marginea căruia se afla casa ei.

  Lorelei opri maşina şi coborî să vorbească cu femeia.

- Ce s-a-ntâmplat, Agnese?, întrebă în italiană.

- Ce era cu maşinile care mergeau spre casa ta?

  Inima ei o luă deja la galop.

- Ce maşini?

- Acum zece minute... Trei maşini negre. Cu geamuri fumurii.

  Când se întoarse spre el, Ed crezu că avea să explodeze în curând de furie.

- Ai înţeles ce am vorbit?

- Ceva... nişte maşini...?

- Negre! Maşini negre care mergeau spre casa noastră! Idioţii ăia te-au găsit!

- Ce? La naiba! Nu pot să plec deja.

- Atunci nici nu o s-o faci. Rezolv eu asta. Du-te! Du-te!, îi spuse împingându-l spre clădirea de pe cealaltă parte a străzii. Sabrina, te implor, lasă-l să stea la tine. Doar puţin. Până rezolv eu ceva.

- Loreta, scumpo, nu ştiu ce să zic despre asa. Eu sunt bătrână, obosită, nu am timp de probleme. Cine e el?

- Nu e nimic ilegal sau aşa ceva. Doar jumătate de oră, promit. Te rog, Agnese. 

- Bine, bine. Dar nu-mi face probleme! 

- Nici vorbă. 

  Apoi continuă, şoptind:

- Doar jumătate de oră. Trebuie că Mike e acasă la ora asta şi a luat el controlul asupra situţiei. Sigur nu le-a spus nimic. El ştie cine eşti. Dacă e aşa, o să-i trimit şi o să le spun că nu ai venit deloc aici. Ai lăsat vreun lucru personal prin vreo cameră?

- Nu. Adică, am cumpărat totul înainte să plec. Nu! Stai! Pe balansoar este o batistă. Are brodată iniţiala mea.

- Fiţe regale. Dar scap eu de ea. Probabil o să percheziţioneze casa sau aşa ceva. Vin cât pot de repede. Dacă nu scap de ei, trimit pe cineva după tine şi... facem noi ceva. Mă gândesc eu la o soluţie.

- Mulţumesc. Toate astea pentru o amărâtă de vacanţă...

- Mda. Problema ta e că, până la urmă te întorci acolo. Ce va fi când vei ajunge...

- La asta mă gândesc eu, bine?

  Ed intră cu Agnese în casa ei, iar Lorelei urcă în maşină şi porni spre casă. Când parcă, vreo trei oameni cu costume negre, ochelari de soare şi cravate porniră înspre ea. Asta pe lângă restul care se plimbau ori prin faţa casei vorbind la telefon ori prin faţa porţii, urmărind cu atenţie orice mişcare.

- Bună ziua, doamnă. Mi-e teamă că avem vreo problemă şi doar dumneavoastră ne puteţi ajuta.

- Cu orice, domnule. Dar nu prea înţeleg ce e cu toate astea..., spuse luând o faţă naivă şi uitându-se nedumerită în jur.

- Putem intra pentru o clipă?

- Bineînţeles.

Sunshine

Prezent

  De ce aş mai încerca? Sunt oricum prea schimbaţi...
  Locurile spre care merg nu mai există. Oamenii pe care-i caut au fost distruşi.
  Nemuritorii nu se mai nasc. Clipele sunt tot mai scurte.
  Sunt prea puţine vise care mor. Prea mulţi care zâmbesc. Fals. Prea puţini care surâd.
  Prezent. Trecut. Dar prezent.

Sunshine

Iubeşte-o! Capitolul 5: Ascuns în Toscana

  Îmi cer scuze pentru întârziere. Ieri ar fi trebuit să public acest capitol, dar monitorul meu a murit.

 Noaptea petrecută în grădină fusese răcoroasă, dar niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama de asta. Lorelei adormise repede, fiind doborâtă de oboseala acumulată pe timpul zilei. Visase ceva, dar când în sfârşit se ridică de pe balansoar nu-şi putea aminti ce. Oare fusese Golden Gate-ul? 

  Ed nu fuseses atât de norocos. Povestea lui Lorelei îl tulburase destul de mult încât să nu poată dormi câteva ore. Văzuse astfel de poveşti în filmele prea siropoase sau citise despre ele în cine ştie ce romane, dar să se gândească că tocmai Lorelei trăise una? Logodnici morţi şi alte drame...

- Neaţa!, îi spuse când se trezise, încă în braţele lui amorţite. 

- Neaţa! 

- Oh! Deci chiar am adormit aici. Ai fi putut... Nu, nu ai fi putut, se răzgândi. Vreau să mănânc ceva.

- Îţi aduc aici?

- Cred că e în regulă dacă intrăm în casă acum. 

  Se ridică şi încercă să se trezească de-a binelea. Îşi aminti plimbarea făcută cu o zi înainte şi apoi discuţia din grădină, dar îşi alungă imediat gândurile acelea. Îi ajungea o seară stricată, nu avea nevoie şi de o zi asemănătoare. 

- Oare ce găteşte Mike?, întrebă Ed sperând că astfel nu se va aduce deloc vorba de seara trecută. Era ca o înţelegere nerostită dintre ei. Niciunul nu voia să trezească iar gândurile acelea oribile.

- Mike e un leneş şi fac pariu că încă nu s-a trezit. Trebuie să mergem să facem ceva.

- Bine, gătesc eu. Ce vrei să mănânci?

- Nu la asta mă refeream, spuse Lorelei cu un zâmbet malefic pe chip.

- Ce Dumnezeu...

  Fără să mai spună nimic, luă o vază de flori de pe masa din bucătărie şi scoase florile din ea, aruncându-le în chiuvetă. Ed o urmă pe scări  până într-unul dintre dormitoarele de la etaj şi o urmări cum aruncă apa din vază, fără pic de milă sau ruşine, pe cel care dormea.

- Lorelei, pentru numele lui Dumezeu! E şase dimineaţa!, strigă când văzu ceasul de pe noptieră.
- I-o datorez, crede-mă.
  Îl priviră amândoi pe Mike cu se trezi buimăcit, înjurând. Lorelei părea mai mult decât încântată de ceea ce făcuse.
- Ce credeai? că rămânem aşa? Trebuia RĂZBUNARE!
- Ce?
- Vino şi găteşte! Ni-i foame!

  Îl lăsară pe bietul Mike să se îmbrace, coborând în sufragerie.
- De ce nu l-ai lăsat în pace?
- Eh... E o glumă de-a noastră. A luat foc o chestie în prima lui zi aici şi a trebuit să mă trezească. Dar cum eu nu sunt foarte matinală, a trebuit să recurga la metode mai neconvenţionale de a mă trezi...
- Ce?! Ce a luat foc?
- O, unul dintre dulapurile din bucătărie. E ca şi uitată treaba.
  Restul dimineţii şi-l petrecură ajutându-l pe Mike să pregătească micul dejun pentru toată casa şi mai apoi mâncând împreună.
- Ce facem azi?, întrebă Ed.
- M-am gândit să ne plimbăm printr-un orăşel de pe aici. 
- Ăsta fiind la vreo 50 de mii de kilometri şi tu ai de gând să mergem iar pe jos.
- Mergem cu maşina, bineînţeles. Mergem în Castelnuovo Berardenga. E la doar 60 de kilometri.
- Castel... cum ai spus tu... Ce e special cu locul ăsta?
- Vom vedea... Eu merg destul de des prin orăşelele de pe aici. Şi l-am observat pe ăsta ieri pe hartă şi mi-am zis că ar trebui să-l vedem.
- În regulă.

  Ajunseră în Castelnuovo Berardenga şi hotărâră să lase maşina şi să caute nişte biciclete pentru plimbare. Totul era atât de uşor în lumea lor. Puteau să facă orice, oricând. Ed încercă să-şi imagineze cum ar fi trebuit să fie viaţa pentru cineva care făcea asta mereu. Dacă nu mai trebuia să te oboseşti să mergi la serviciu în fiecare zi şi nu trebuia să faci aproape nimic care să-ţi displacă. Dar îşi aminti povestea spusă de Lorelei cu o seară înainte şi îşi dădu seama că nu avea rost să viseze. Nu existau vieţi perfecte şi gata. Nici paginile vieţii lui, nici ale ei nu aveau să fie niciodată perfect albe. Prea multe pete...
- E atât de micuţ, observă Ed. Şi atât de toscan.
- Da... Ca-n filme, nu?
  O maşină străină opriră lângă ei în care se aflau doi bărbaţi şi o fată de vreo 17 ani. Aceasta îi întrebă în engleză dacă nu cumva au auzit de un anume domn. 
- Îmi pare rău, nu suntem de aici, răspunse Lorelei. Bănuiesc că tuturor li se pare un loc destul de mic ca să creadă că toţi se cunosc între ei. 
  O jumătate de oră hoinăriră fără vreun scop prin orăşel, vorbind bazaconii, evitând subiectul sensibil despre dicuţiile din seara trecută, până când în cele din urmă Edvard se opri uluit, uitându-se în spatele lui Lorelei.
- Ce?
- Uită-te la asta. 
  Luă un ziar de pe tejgheaua din spatele lor. Pe prima pagină era o poză cu el. Citi rapid titlul înainte ca Lorelei să apuce să protesteze. 
- PRINŢUL DANEMARCEI SE ASCUNDE ÎN TOSCANA. Ce naiba? 
- Nu cred că te-au gă...
- Bineînţeles că m-au găsit. Fred! 
- Cine?
- Frederick, cel cu care eram atunci când ne-am întâlnit prima dată, îţi aminteşti? Era pentru prima dată când Lorelei auzea numele ăsta şi nu chicotea. El a bănuit probabil unde am plecat. Pentru că, fii sigură, toată Danemarca mă caută disperată acum. Am plecat fără să le spun nimic. Tocmai înainte de petrecerea aia stupidă la care ar fi trebuit să o cer în căsătorie pe Alexandra. 
  Pronunţase cu greu ultimele cuvinte, dar amândoi ştiau ce înseamnă ele. Însemna că trebuiau să facă ceva dacă voiau ca vacanţa lui Ed să mai dureze...


Sunshine

Noapte între anotimpuri . . .

  E ca şi cum poţi face o mie de lucruri ciudate... În noaptea asta toate par perfect normale. Râzi şi plângi în acelaşi timp... Lumea pare un vis... Visele par realitate...
  Simplu, nu?
  Toate se schimbă în noaptea asta. Bat clopotele la miezul nopţii şi timpul pare că se opreşte. De ce? Ca să putem să ne gândim pentru câteva clipe, probabil. La ce a trecut, la ce va fi... Ca să apucăm să ne schimbăm măştile.
  Ar trebui să fiu tristă? Sau fericită? Ar trebui să am curaj? Să privesc spre viitor? Nu ar trebui să am senzaţia asta în stomac? Nu ar trebui să mă gândesc la tine?
  Şi gata... secundarul porneşte iar pe drumul său fără sfârşit... E toamnă, oficial.

Sunshine

Recomandare: Emeric Imre - Jurământ

Vă jur cât mai poate jura unul care

Din naştere ştie să jure când vrea

Vă jur pe lumină şi pe clătinare

Cu scârbă vă jur, Dumnezeu a fost ea.

Sunshine

Capitolul 31

- Ce vrei?, a întrebat-o Robert repede pe Leah, împingându-mă în spatele lui.

- Vai, ce drăguţ! Îţi aperi prietena. Dar ştim amândoi că nu are rost. De câte ori am vrut să ajung la ea, am ajuns. Şi nu are rost să te bagi şi tu, Robert.

- Acum mă anunţi şi tu? Când deja sunt băgat până peste cap?

 Zâmbea, dar zâmbetul ei era atât de înfricoşător şi scârbos pe faţa aceea plină de răni şi arsuri, încât a trebuit să-mi întorc privirea.

- Ce? Nu-ţi place cum arăt?, a întrebat uitându-se la mine. Ei bine, dacă până acum credeai că nu trebuie să plăteşti pentru nimic din ce a făcut mămica ta, atunci trebuie să plăteşti pentru asta.

- Dacă nu mă ... aproape răpeai, nu păţeai nimic din toate astea.

- Fetiţo, tu tot nu vrei să pricepi? Trebuie să plăteşti pentru ce a făcut mama ta. De ce? Pentru că cineva trebuie s-o facă. Şi aceea nu poate fi altcineva decât tu.

- Am putea fi noi aceea, atunci?, se auzi vocea lui Ethan din spatele Leahei. Nici măcar nu-l observasem venind, împreună cu Nicholas.

- Ethan!, am ţipat. Dar nu eşti...

- Am luat o pauză de la luna de miere. Nu pot să las lucruri neterminate pe aici şi să plec în vacanţă.

- Ce frumos! O reuniune de familie! S-o facem şi mai frumoasă.

  Am văzut-o uitându-se în spatele meu şi m-am întors instantaneu, ca să-l văd pe tatăl lui Robert plin de bandaje şi arsuri venind spre noi.

  Ceea ce a urmat s-a întâmplat cu viteza luminii. Nicholas a sărit şi a prins-o de la spate pe Leah, punându-i un pistol la tâmplă, Robert m-a prins şi a fugit cu mine spre Ethan. Amândoi m-au împins în spatele lor, întorcându-se spre Thomas Jones. Alături de el apăru imediat şi Ben.

- Lăsaţi-o în pace pe fată, a spus arătând spre Leah.

- Cum să nu! Dacă vrei îi dau pistolul meu ca să poate să ne omoae liniştită pe toţi trei!, spuse Nicholas.

- Vorbesc serios! Da-ţi-i drumul!, strigă Thomas, scos din sărite.

- Scuze, poate data viitoare, spuse Nicholas din nou.

- Tată, de ce trebuie să faci asta? Trebuia napărat să strici totul? Tot ce aveai? Tot ceea la ce ai muncit?

 Thomas râse batjocoritor.

- Tu nu ştii, fiule. Mama ta te-a avertizat să o laşi în pace pe fata asta. Puteai să asculţi. Puteai să fii raţional. Dar e greu. ştiu. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Mama aia a ei era foarte vicleană? Şi ce crezi că s-a dovedit a fi? O aşa numită văduvă neagră. Aveam şi pe atunci o avere frumuşică. Dar mai aveam ceva. Eram îndrăgostit de blestemata ei de mamă. O zi, atât i-a trebuit să-mi ia totul. Ştii cât am muncit să reconstruiesc totul? Şi apoi vine ea care, sunt sigur, nu e mai presus de mama ei.

  Am rămas cu gura căscată. Mama... mama mea... mama mea fusese o văduvă neagră. Probabil făcuse o avere. Proabil aşa îşi găsise sfârşitul. Şi-o căutase oare cu lumânarea? Probabil... Dar atunci eu... Eu ce fusesem? O greşeală? Sau...

- De ce faci faţa asta atât de nevinovată?, întrebă Ben uitându-se spre mine. Nu-mi spune că nu ştiai nimic din toate astea. Mătuşa ta ţi-a spus sigur...

- Eu... Nu, nu ştiam nimic, am spus ridicând tonul. Şi nu trebuie să vă cred pe voi.

- Nu, nu trebuie. Dar ştim cu toţii că o faci, adăugă Thomas.

  M-am uitat disperată spre Ethan şi Nicholas. Aveam nevoie să-mi spună cineva că nu eram fiica unei astfel de femei. Nu, nu se putea. Mama era exact aşa cum mereu îmi povestise Carmen despre ea.

- Îmi pare rău, scumpo, îmi spuse Ethan. Din păcate au dreptate.

  Lacrimile care îmi apăruseră în ochii mă înţepau. M-am bucurat când Robert m-a îmbrăţişat, dar asta nu prea schimba realitatea.

- Şi ce vreţi de la mine acum, mai exact?, am întrebat trăgându-mă din strânsoarea lui Robert. Banii? Pentru că habar nu am...

- Care bani? Dacă nu i-a cheltuit pe toţi, oricum nu mai valorează foarte mult acum.

- Vrem răzbunare, fetiţio, a spus Leah pentru prima dată de când Nicholas o prinsese. Nu suntem foarte absurzi, nu?

- Nu, nu văd nimic ciudat în a veni după treizeci de ani să o atacaţi pe fiica aceleia care cică v-a furat banii, deşi ea nu şi-a cunoscut mama niciodată. E perfect normal, se întâmplă în fiecare zi, nu?

  În acel moment mă lovi un gând ...

- Staţi puţin! Nicholas... Ethan... voi...

  Pentru o clipă s-au uitat la mine neînţelegând, dar apoi Ethan s-a grăbit să spună:

- Tara, lucrurile astea nu mai contează acum.

- Spune-mi!, am ţipat.

- Ok. Da, mama ta a încercat farmecele tale şi pe noi. Lui Nicholas i-a luat toţi banii. Mie aproape toţi.

- Dar contează asta acum?, întrebă Robert.

  M-am întors şi m-am uitat la faţa lui.

- O, Doamne! Dar tu ştiai asta dinainte!

- Dar, Tara, am crezut că e...

  Nu-l mai auzeam. Doar un lucru ştiam. Că ar fi putut să fie toţi împotriva mea. Putea să fie totul o minciună. Ar fi putut să fie doar o înscenare. Şi atunci explozia? Poate erau pe echipe sau aşa ceva...  Un joc de genul cine mă prinde prima. Şi Carmen. Carmen nu era în luna de miere acum. Cine ştie unde era. Cu Emilia. Ar fi putut fi şi ea...

  Toate gândurile mi se amestecau în cap. Toate bănuielile acele oribile şi destul de iraţionale păreau reale.

  Fără să mai gândesc foarte mult, am luat cheile de la motocicletă din buzunarul lui Rob şi am alergat spre ea. Am urcat fără să privesc în urmă şi am pornit cu cea mai mare viteză spre Paris.

  Un singur lucru aveam în cap. Carmen.  Trebuia să ştiu că e în siguranţă.

Sunshine

Magie în portocaliu

De parcă nu v-aţi săturat de poze cu apus . . . 

Sunshine

The First Sunshine

 Cum că v-am promis poze din vacanţă...

  Fiind o persoană foarte matinală, am zis să vă pregătesc câteva poze cu răsăritul soarelui la munte... Pozele sunt făcute la Mărişel, judeţul Cluj.

Cui nu-i e dor de o dimineaţă la munte?


Sunshine

Capitolul 25

- Nu înţeleg de ce te străduieşti atât, îmi spunea Rob în timp ce eu mă uitam pentru a cincea oară în oglinda de la parasolar pentru a-mi verifica machiajul.
  Maşina închiriată cu care venisem era oprită în faţa unei clădiri cu o arhitectură superbă stil Gaudi din Barcelona. O grămadă de lume bună, îmbrăcată elegant intra în clădire. Nicholas deja ieşise în recunoaştere, iar Robert şi cu mine ne mai aranjam puţin.
- Ai tăi au spus că îmi mai dau o şansă.
- Ai spus deja că nu o placi pe mama... Ce mai contează?
- Nu am spus că nu-mi place de mama ta. Am spus că-mi place de tatăl tău. De unde ştii că nu pentru el mă aranjez? Ar trebi să fii atent, s-ar putea să mă fure.
- Nu cred că am concurat vreodată cu tata pentru o fată, dar... Încetează odată cu asta, a spus iritat în timp ce îi aranjam pentru a zecea oară papionul.
- Dar lasă-l aşa odată, pentru Dumnezeu. Eşti aşa de încăpăţânat...
  Am terminat în cele din urmă să ne cicălim şi ne-am văzut în sfârşit îndreptându-ne spre scările care duceau într-un foaier imens, încălzit parcă de lumina aurie răspândită de un imens candelabru. Am afişat cel mai încântător zâmbet de divă Hollywood de care eram în stare, în timp ce îi dădeam haina unui majordom.
- Fusta asta e muuult prea scurtă pentru un loc ca ăsta, i-am şoptit lui Rob.
- Nu destul pentru mine, a spus în timp ce ne îndrepta înspre părinţii lui, care ne făcuseră semn dintr-un colţ.
 - Doamnă Jones, am spus în timp ce mă îndreptam să o sărut uşor pe Emilia pe obraji. Ce bine arătaţi în seara asta.
  Simţeam că spun vrăjeli, după tonul cu care o spuneam. Dar, de fapt, arăta chiar bine într-o rochie lungă, tip sirenă, de culoarea safirului.
- Şi tu. Asta da schimbare, am auzit-o în timp ce se dădea în spate să mă privească.
- Areţi exact ca ea...
  Cineva şoptise asta, şi eu eram aproape sigur că fusese tatăl lui Rob. Dar...
- Carmen!, am strigat.
  Am fugit înspre mătuşa mea, care venea din spate, împreună cu Ethan. Ne-am îmbrăţişat, apoi am mers să-l îmbrăţşez şi pe el.
- Woooow! Unde e fata aia care nu pune un toc pe ea pe care am lăsat-o acasă?
- Unde e mătuşa mea artistă, care nu se îmbracă elegant de dragul lumii?, am întrebat la rândul meu, privindu-i rochia ceva mai lungă decât a mea, de un roşu aprins.
- Eh... Lasă şi tu...
  Voiam să-i prezint părinţilor lui Rob, dar am observat-o pe Emilia Jones venind spre Ethan şi spunând:
- Oh! Nu ştiam că îl cunoşti pe domnul Garcia.
- Da. E...
- Unchiul ei, l-am auzit spunând, iar inima mea s-a oprit pentru o clipă când - uitându-mă instinctiv la mâna lui Carmen - am observat o verighetă.

  Trecuseră câteva ore de când venisem la petrecere, dar nu era nici urmă de Leah. În plus, eu eram în stare de şoc. Carmen se căsătorise. Şi, de parcă asta nu era de ajuns, Carmen se căsătorise fără să-mi spună.
  Totuşi, nu i-am spus nimic care s-o întristreze. Voiam să ştie că sunt fericită pentru ea. Chiar eram, doar... era un şoc care trebuia digerat. Încet, încet.
  Eram singură pe terasă, când Rob s-a apropiat de mine, spunând:
- Eşti mai bine?
- Sunt bine.
- Nu-ţi place Ethan ...?
- Nu e asta, am răspuns, ştiind că el ştia de ce eram supărată. Doar... lasă, e o prostie.
- Cu mine vorbeşti. Eu numai prostii scot pe gură, deci...
- Mereu mi-am imaginat că o să fiu acolo când ea o să se căsătorească. Că o să mă întrebe. Că ştie că e un pas important şi pentru mine.
- Sunt sigur că ştie. Şi că ar fi vrut să fii acolo...
- Mda... În orice caz, lasă baltă asta. O să fiu ok în câteva ore. Hai la petrecere.

  L-am lăsat câteva minute pe Rob cu Carmen, iar eu m-am îndreptat spre toaletă. M-am stropit cu  apă rece pe faţă şi deja mă simţeam mai bine. Am hotărât că ar fi în regulă dacă mi-aş aranja puţin machiajul dar, chiar în momentul în care îmi scoteam rimelul, am văzut ceva în oglindă. Era Leah. În spatele meu. Am sărit ca arsă.
- Genul ăsta de apariţie e un clişeu, eşti conştientă de asta, nu?, am întrebat, nedându-mi seama cum puteam fi atât de calmă.
- Mda, dar m-am gândit că aici am putea vorbi puţin. Singure, a spus închizând uşa.
- Oh, deci acum vrei să vorbeşti...
- Scârbos, a spus uitându-se la mine urât. Areţi ca ea.
  Mi-am amintit că şi tatăl lui Rob îmi spusese asta. Acum avea sens. Rochia mea... era cea din poza cu J.A.. Cu mama. Dar de unde o cunoştea domnul Jones pe...
- Aha. Deci de acolo îl cunoşti pe Thomas Jones.
- Mda, probabil a arătat şi el că te place cam tot atât de mult pe cât te plac eu.
  De fapt, nu o făcuse. Încă.
- De ce?
- De ce? Mămica ta a avut grijă de toate astea, stai liniştită.
- Dar... eu nu sunt mama. Nu înţeleg ce aveţi cu mine, din moment ce ea v-a greşit.
- Nu mie. Mamei mele i-a greşit. Generaţia următoare ar trebui...
- ... să nu-şi bage nasul, am întrerupt-o.
- Să aibă grijă de ce nu s-a putut, voiam să spun.
- De ce? Nici măcar nu am cunoscut-o pe mama.
- Şi asta te scapă de faptul că eşti fiica ei?
- Cred că ai şi tu nevoie de un salon frumos la nebuni, ca mama ta.
- Şi tu cred că ai stat destul pe aici, la fel ca mama ta. Câţi ani avea când s-a-ntâmplat acel groaznic accident? 24? Şi tu câţi ai?
- Mă ameninţi cumva?
- Tu ce crezi?
- Cred că dacă voiai să mor până acum, muream. De ce tragi de timp?
- Mă distrez aşa.
- Eu zic să ai grijă şi tu...
- Aaaa! Acum, tu mă ameninţi pe mine. Nu eşti deloc convingătoare, scumpo...
  Voiam s-o sperii. Trebuia s-o sperii. Aşadar, mi-am scos micul brigeac din geantă, am fugit înspre ea, am prins-o de la spate şi i l-am pus la gât. Doamne, o luam razna.
- Lasă-mă în pace!
- Lasă-mă tu pe mine!
  În următoarea clipă, Thomas Jones şi un alt bărbat care se uitase insistent la mine toată seara au intrat în toaletă...

Imagine: Sunshine
Sunshine

Recomandare: Frank & Nancy Sinatra - Something Stupid

  De câte ori aud melodia asta mă gândesc la părul acela tapat şi la rochiile stil anii '50...

I practice every day to find some clever lines to say

To make the meaning come true

But then I think I'll wait until the evening gets late

And I'm alone with you

The time is right

Your perfume fills my head

The stars get red

And oh the night's so blue

And then I go and spoil it all

By saying something stupid

Like I love you

I love you... 

Sunshine

Tulip&Sunshine 3

  Mda... aveţi aici o altă discuţie filozofică între Tulip&Sunshine. Ce să faci... era o căldură că ni se topiseră creierele (în special lui Sunshine)...

  Pe stradă, în Cluj. 
T: Îi cald.
S: Mie mi-i sete.
T: Şi mie. Eu văd o oază, ca-n deşert.
S: Şi eu. Şi-i cu apă.
T: Şi palmieri.
S: Şi eu văd un inorog roz. Pufos.
  Înainte ca Tulip să poată comenta, trece o maşină cu un difuzor, care ţipă: Circul nu-mai-ştiu-cum! Pentru prima dată în Cluj! bla-bla-bla....
  Sunshine are dintr-o dată o revelaţie:
S: Am o idee!
T: Mno, asta nu-i bine.
S: Io plec cu circu', fată. Mă laşi?
T: Nu.
S: De ce? Huoooo tu... Că nu mă laşi să-mi îndeplinesc visele.
T: Da tre' să scrii pe blog.
S: Da o să scriu. Din ţări îndepărtate.
T: Cum să nu.
S: Ba da. Da vreau să devin femeia elastic!
T: Da, cum să nu.
S: Da, da. Şi să merg pe sfoară. Şi-mi pun un punct în frunte şi mă urc pe elefant.
T: Aha...
S: Da tu. Şi o să am chiloţi cu paiete şi mărgele. Şi cizme luuungi. Şi bici. Şi mă bagă ăştia la lei. Şi îmi dau bici de-ăla fain.
T: Taci tu odată.
S: Şi poate cad de pe elefant şi mor acolo, că mă calcă elefantu'. Numa bine, că am văzut super oferta aia la sicrie. (Şi asta e PE BUNE. În Gherla am văzut o super ofertă la pompe funebre. 3 sicrie + 1 gratis. Pe vremuri de criză, ce să-i faci. Încă îmi pare rău că nu-mi mergea aparatu' foto să fi făcut o poză la afiş...)
  După o pauză, în care i se poate citi încântarea de pe faţă şi ochii visători, Sunshine continuă:
Şi o să pot să am pene ca-n videoclipu' ăla de la Christina Aguilera. O să arăt suuuper. O să fiu foarte fashion. Toată, toată. Îi foarte fashion să fii în circ. Fashion-fashion. Fashion-fashion. Fashion-fashion. Fashion-fashion. Fashion-fashion. Fashion-fashion. Fashion-fashion. Fashion-fashion.(O ţine aşa cam 20 de minute.) Feşă-n feşă. Asta înseamnă ceva?
T: Vreau să taci sau te strâng de gât.
S: Îi cald...


Sunshine

3 filme in care mi-ar fi placut sa joc

Leapsa am primit-o de la L.G. si e una chiar interesanta. Titlul spune tot, deci nu mai stau sa va explic. Sunshine e plecata undeva departe (nu foarte departe), fara tehnologie, exact asa cum ii place ei, deci prin urmare voi scrie numai eu, momentan. Cele 3 filme ale lui Sunshine, probabil vor aparea intr-un later edit. Sper.
Si acuma ca am explicat cine, cand, de ce, cum, cu cine, etc., sa-i dam drumul.


1. Christine din The Phantom of the Opera. Sincer habar n-am de ce. Poate e pentru ca imi place personajul din carte. Cam aiurita si totusi cu capul pe umeri. Adica stie cand sa fie una si cand cealalta. Pur si simplu imi place.

2.Viola din She's the man. Mai trebuie sa spun de ce?! Amanda Bynes, are niste roluri foarte amuzante. De fapt, ea e amuzanta. In fine,daca nu l-ati vazut, il recomand cu caldura. :D

3.Elizabeth Swann in Pirates of Caribbean. Imi place.







Leapsa o preia cine doreste.

Ursus Evolution la Cluj

După cum probabil ştiţi, festivalul Ursus Evolution a început sâmbătă la Cluj, ca mai apoi să plece de aici în Iaşi, Braşov şi Mamaia.

  Bineînţeles, ca nişte adevărate clujence iubitoare de concerte şi muzică bună, nu am avut cum să-l ratăm. Sâmbătă, chiar dacă ploua cu găleata, s-a adunat destul de multă lume ca să-i asculte pe cei de la Les Elephants Bizzares, E.M.I.L, Luna Amară, Cargo, Paraziţii şi Zdob & Zbub. Din fericire, în cele din urmă, ploaia s-a oprit şi am putut să ne distrăm cu adevărat, chiar dacă trebuie să recunosc că ar fi avut mai mult farmec dacă ar fi plouat pe când toată Piaţa Unirii cânta Dacă ploaia s-ar opri.

Duminică, pe de altă parte, chiar dacă nu a fost foarte cald, nu mai ploua, aşa că au venit chiar mai mulţi oameni. The Mono Jacks, Guess Who, Şuie Paparude, Roa Junkyard, Puya şi Iris ne-au încântat urechile (acum, depinde ce muzică preferă fiecare). Bine, s-a văzut că mare parte au plecat după Puya şi rockerii adevăraţi au venit să-şi asculte idolii - pe cei de la Iris, care au fost ca de obicei extraordinari.

  Oricum, nu o s-o mai lungesc şi o să las imaginile să vorbească...

 

Pustiu.

  Pustiu. Simt cum mă învăluie încet, încet, cum pune stăpânire pe toate gesturile mele. Îmi intră în sânge, îl găsesc în fiecare colţ al firii.  L-am văzut în ochii tăi în acea zi. Îl văd acum într-ai mei. Îl simt sub fiecare pas. Îl văd în fiecare om care nu e tu.
  E marea. E cerul. E pădurea. E oraşul.
  Mii de oameni, captivi cu toţii în acelaşi imens pustiu.
  E infinit.
  Îmi aminteşte de el nispiul. Picăturile sărate din părul meu. Pescăruşi disperaţi care zboară desupra mea încearcă să scape de el. Nu ştiu cum. Nici eu nu ştiu.
  Închid ochii şi mi-l pot imagina. Deschid ochii şi îmi dau seama că e real.
  Nori grei încearcă să-l acopere. Valuri tulburi încearcă să-l şteargă. Săruturi reci încearcă  să-l uite. Nu reuşesc.
  Salvarea mea pare că s-a pierdut în mare, asemenea unei perle.
  Cântecul trist al valurilor îl adâncesc. Mirosul sării îl face ridicol.
  Mă uit înspre cer. Apoi înspre mare. Apoi, vai, spre orizont. Cele mai mari două pustiuri s-au întâlnit.
  Nu e doar infinit. E etern.

Sunshine

Nu?

Nu ţi-e dor să te plimbi prin oraşe fără nume? Nu ţi-e dor să mergi pe străzi cu nume de stele? Să simţi briza mării şi, în următorul minut, să te loveşti de un munte rece? Nu vrei să vezi iar luminile portocalii ale felinarelor stinse? Nu vrei să fim din nou doar noi doi în lume? Doar noi doi şi un biet câine şchiop. Nu ţi-e dor de râurile care ni se alăturau din când în când în lunga noastră plimbare, cu un murmur rece? Nu ţi-e dor de chipurile obosite ale muncitorilor care mergeau spre casele dintr-o altă lume? Nu vrei să trăieşti iar momentele în care slăbiciunile umane dispăreau? Nu vrei să ştii că vântul e de partea ta din nou?  Nu ţi-e dor de clipele argintii care se dizolvau uşor în razele lunii? De când nu ai văzut o minune? Nu ţi-e dor de momentele în care legendele albastre erau reale? Nu vrei să simţi iar asfaltul cald în timp ce priveşti stelele, întins în mijlocul străzii? Nu vrei să vezi iar cum oraşele trec unul câte unul pe lângă noi, fără să apucăm să le numărăm? Nu ţi-e dor să-i vezi pe îngeraşii care ne pândeau de după nori? Nu ţi-e dor de foşnetul uşor al rochiei mele? Nu ţi-e dor să vorbeşti fără ca nimeni să te asculte? Nu vrei să întâlnim iar fluturi aurii? De când nu ai gustat un aer atât de dulce ca acela al unei nopţii târzii într-o pădure? Dar aerul rece de pe falezele Mării Negre?  Nu ţi-e dor de valurile negre? Nu vrei să vezi iar cum picăturile mov de ploaie lasă urme adânci în pământul moale? Nu crezi că a trecut prea mult timp de când am văzut ultima dată luna ca o regină albă, înfiorătoare? Nu vrei să scriem iar basmele vii? Nu vrei să simţi iar nisipul imprudent sub tălpi? Nu crezi că literatura are nevoie de noi?...

Sunshine

Capitolul 21

  M-am uitat mult la pozele acelea de pe pereţii salonului care îi aparţinuse Sarei.
- Arăta aşa atunci?, l-am întrebat pe Nicholas.
- Nu am fost înăuntru aici decât o dată. Dar da, aşa arăta.
- Ce avea mama Leah-ei cu mama?
- Cu mama ta?
- Da. Cea din poze e mama, J.A. Julia Andrews.
- A, da, uitasem, a spus Nicholas uitându-se ciudat la mine. Aproape ameninţător.
- Ce e?
- Nu ştiu de ce pierd uneori din vedere asta. Că eşti fiica Juliei.
- Stai. Ai cunoscut-o pe mama?
-  Nu e greu. Era destul de ... faimoasă. Cel puţin pe aici, prin Barcelona.
- Ce vrei să spui?
- Nimic, nimic, lasă.
  M-am uitat la el fără să spun nimic o vreme, aşteptând însă ca el să continue.
- Vorbim mai târziu despre asta, a insistat.
- Bine...
- Ce-ar fi să plecăm de aici?, a întrebat Robert. Locul ăsta e ... destul de interesant. Dar... parcă m-am cam săturat.
  Am mers toţi trei înspre scările pe care urcasem, dar când am vrut să trecem de una dintre uşi, ne-am dat seama că e blocată.
- Super, am spus. Ne-a găsit nebuna...
- Cred că era un fel de capcană totuşi.
- Pe bune? Nu m-aş fi gândit... Altă intrare?
- Nu crezi că şi-a făcut temele şi le-a închis pe toate?
- Şi ce ne costă dacă încercăm?
- Pe aici, ne-a spus Nicholas arătându-ne direcţia opusă.
  Am mers după el în tăcere. La un moment dat, o scândură a căzut lângă noi. Doi centimetri mai la dreapta şi mă lovea fix în cap.
- Ce ne costă să încercăm?, a întrebat Rob enervat. Uite ce ne costă.
- Ce vrei? Să stăm şi să putrezim aici?
  Nu a mai spus nimic, dar am continuat să mergem, fiind mult mai atenţi. Nu mă speria nebuna aia nici dacă ar fi pus câte o capcană la fiecare colţ. Nu mă mai speria.
- Dacă tot avem de stat aici o vreme, îmi spui ce ştii despre mama?
- Nu cred că...
- De fapt, nu era o întrebare. Spune-mi ce ştii despre mama.
- Păi, cum am mai spus, era destul de faimoasă pe aici. Era cântăreaţă.
- Şi...?
- Şi era frumoasă.
- Şi...?
- Şi erau destui care ... să spunem că o admirau. Cam asta avea mama fetei ăsteia cu ea. Mă-ta s-a-ncurcat cu soţul ei.
- Nu vorbi aşa.
- Dacă aşa a fost...
- Bine. Povestim mai târziu. Hai să ieşim din peştera asta, am spus îngrijorată de tonul cu care Nicholas îmi povestise asta. Nu eram sigură cum, dar mi-am dat seama că şi el era implicat în povestea asta.
  Am mai trecut de câteva holuri şi de alte trei uşi închise până când am observat o fereastră.
- E clar - a închis toate uşile. De ce nu ieşim pe geam?
- Pentru că...
- Trebuie să comentaţi la fiecare ideee de-a mea? Şi, oricum, trebuie să recunoaşteţi - asta e una bună. Nu cred ca a închis fereastra.
  Ei au stat şi s-au uitat la mine, fără să spună sau să facă nimic.
- Bine, lăsaţi, lăsaţi. Fac eu toată treaba.
  M-am dus, am luat un scaun şi o bucată de lemn dintr-un salon apropiat. Am pus scaunul sub fereastră pentru că -fiind la subsol - nu ajungeam uşor la el. Am urcat, am spart sticla cu lemnul şi, după ce m-am chinuit de câteva ori, am reuşit să-l deschid.
- Cine-i primul?
- Nu tu, a spus Robert. Lasă-mă pe mine. O să încerc să vă deschid o uşă odată ce ies.
  Cu chin, cu vai, a reuşit să iasă şi ne-a strgat de sus:
- Veniţi la uşa din dreapta. O s-o deschid pe aia.
- Ok.
  Am mers într-acolo şi am fost uimită când am văzut că uşa era deschisă.
- Wow! Rapid prietenul ăsta al tău, mi-a spus şi Nicholas.
  Am ieşit, dar zâmbetul mi-a pierit când am văzut-o pe Leah stând lângă Robert cu un mic pistol în mână.
- Bună.

 Sunshine