marți, 6 septembrie 2011

Masca

Niciun comentariu:
  Îmi pare rău că nu i-ai crezut, dar...
  Îmi pare bine că ai avut încredere în mine, deşi...


  Dacă ai fi crezut în bârfe, timpul nostru împreună nu ar fi existat. Poate ar fi trebuit să îi crezi. Spun asta, deşi ştiu că nu avea cum să se întâmple... 
  Totuşi, te-ar fi scăpat de o grămadă de tristeţe. Şi de o mie de clipe extraordinare. Clipe argintii, clipe în care acul ceasornicului s-a oprit. Clipele noastre.
  Ciudat, cum totul se adevereşte, nu? Uită-te la mine: un monstru care te părăseşte când ţi-e lumea mai dragă. Te las trist, vulnerabil. 
  Dacă m-ar cunoaşte, ar ştii că eu sunt de fapt cea vulnerabilă. De aceea plec. (Dar cum ar putea să mă cunoască, când nu-mi uit niciodată masca acasă?)
  Nu pot să nu zâmbesc când mă uit la tine, visătorule. Asta mă face şi mai crudă, nu? 
  Dar un lucru nu ştii tu. Nu ştii de ce plec. Ei bine... pentru că te iubesc.


Sunshine

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Recomandare: Emeric Imre - Jurământ

Niciun comentariu:




Vă jur cât mai poate jura unul care
Din naştere ştie să jure când vrea


Vă jur pe lumină şi pe clătinare
Cu scârbă vă jur, Dumnezeu a fost ea.


Sunshine

Sunset (3)

Niciun comentariu:



















Tulip

vineri, 2 septembrie 2011

Capitolul 31

Niciun comentariu:
- Ce vrei?, a întrebat-o Robert repede pe Leah, împingându-mă în spatele lui.
- Vai, ce drăguţ! Îţi aperi prietena. Dar ştim amândoi că nu are rost. De câte ori am vrut să ajung la ea, am ajuns. Şi nu are rost să te bagi şi tu, Robert.
- Acum mă anunţi şi tu? Când deja sunt băgat până peste cap?
 Zâmbea, dar zâmbetul ei era atât de înfricoşător şi scârbos pe faţa aceea plină de răni şi arsuri, încât a trebuit să-mi întorc privirea.
- Ce? Nu-ţi place cum arăt?, a întrebat uitându-se la mine. Ei bine, dacă până acum credeai că nu trebuie să plăteşti pentru nimic din ce a făcut mămica ta, atunci trebuie să plăteşti pentru asta.
- Dacă nu mă ... aproape răpeai, nu păţeai nimic din toate astea.
- Fetiţo, tu tot nu vrei să pricepi? Trebuie să plăteşti pentru ce a făcut mama ta. De ce? Pentru că cineva trebuie s-o facă. Şi aceea nu poate fi altcineva decât tu.
- Am putea fi noi aceea, atunci?, se auzi vocea lui Ethan din spatele Leahei. Nici măcar nu-l observasem venind, împreună cu Nicholas.
- Ethan!, am ţipat. Dar nu eşti...
- Am luat o pauză de la luna de miere. Nu pot să las lucruri neterminate pe aici şi să plec în vacanţă.
- Ce frumos! O reuniune de familie! S-o facem şi mai frumoasă.
  Am văzut-o uitându-se în spatele meu şi m-am întors instantaneu, ca să-l văd pe tatăl lui Robert plin de bandaje şi arsuri venind spre noi.
  Ceea ce a urmat s-a întâmplat cu viteza luminii. Nicholas a sărit şi a prins-o de la spate pe Leah, punându-i un pistol la tâmplă, Robert m-a prins şi a fugit cu mine spre Ethan. Amândoi m-au împins în spatele lor, întorcându-se spre Thomas Jones. Alături de el apăru imediat şi Ben.
- Lăsaţi-o în pace pe fată, a spus arătând spre Leah.
- Cum să nu! Dacă vrei îi dau pistolul meu ca să poate să ne omoae liniştită pe toţi trei!, spuse Nicholas.
- Vorbesc serios! Da-ţi-i drumul!, strigă Thomas, scos din sărite.
- Scuze, poate data viitoare, spuse Nicholas din nou.
- Tată, de ce trebuie să faci asta? Trebuia napărat să strici totul? Tot ce aveai? Tot ceea la ce ai muncit?
 Thomas râse batjocoritor.
- Tu nu ştii, fiule. Mama ta te-a avertizat să o laşi în pace pe fata asta. Puteai să asculţi. Puteai să fii raţional. Dar e greu. ştiu. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Mama aia a ei era foarte vicleană? Şi ce crezi că s-a dovedit a fi? O aşa numită văduvă neagră. Aveam şi pe atunci o avere frumuşică. Dar mai aveam ceva. Eram îndrăgostit de blestemata ei de mamă. O zi, atât i-a trebuit să-mi ia totul. Ştii cât am muncit să reconstruiesc totul? Şi apoi vine ea care, sunt sigur, nu e mai presus de mama ei.
  Am rămas cu gura căscată. Mama... mama mea... mama mea fusese o văduvă neagră. Probabil făcuse o avere. Proabil aşa îşi găsise sfârşitul. Şi-o căutase oare cu lumânarea? Probabil... Dar atunci eu... Eu ce fusesem? O greşeală? Sau...
- De ce faci faţa asta atât de nevinovată?, întrebă Ben uitându-se spre mine. Nu-mi spune că nu ştiai nimic din toate astea. Mătuşa ta ţi-a spus sigur...
- Eu... Nu, nu ştiam nimic, am spus ridicând tonul. Şi nu trebuie să vă cred pe voi.
- Nu, nu trebuie. Dar ştim cu toţii că o faci, adăugă Thomas.
  M-am uitat disperată spre Ethan şi Nicholas. Aveam nevoie să-mi spună cineva că nu eram fiica unei astfel de femei. Nu, nu se putea. Mama era exact aşa cum mereu îmi povestise Carmen despre ea.
- Îmi pare rău, scumpo, îmi spuse Ethan. Din păcate au dreptate.
  Lacrimile care îmi apăruseră în ochii mă înţepau. M-am bucurat când Robert m-a îmbrăţişat, dar asta nu prea schimba realitatea.
- Şi ce vreţi de la mine acum, mai exact?, am întrebat trăgându-mă din strânsoarea lui Robert. Banii? Pentru că habar nu am...
- Care bani? Dacă nu i-a cheltuit pe toţi, oricum nu mai valorează foarte mult acum.
- Vrem răzbunare, fetiţio, a spus Leah pentru prima dată de când Nicholas o prinsese. Nu suntem foarte absurzi, nu?
- Nu, nu văd nimic ciudat în a veni după treizeci de ani să o atacaţi pe fiica aceleia care cică v-a furat banii, deşi ea nu şi-a cunoscut mama niciodată. E perfect normal, se întâmplă în fiecare zi, nu?
  În acel moment mă lovi un gând ...
- Staţi puţin! Nicholas... Ethan... voi...
  Pentru o clipă s-au uitat la mine neînţelegând, dar apoi Ethan s-a grăbit să spună:
- Tara, lucrurile astea nu mai contează acum.
- Spune-mi!, am ţipat.
- Ok. Da, mama ta a încercat farmecele tale şi pe noi. Lui Nicholas i-a luat toţi banii. Mie aproape toţi.
- Dar contează asta acum?, întrebă Robert.
  M-am întors şi m-am uitat la faţa lui.
- O, Doamne! Dar tu ştiai asta dinainte!
- Dar, Tara, am crezut că e...
  Nu-l mai auzeam. Doar un lucru ştiam. Că ar fi putut să fie toţi împotriva mea. Putea să fie totul o minciună. Ar fi putut să fie doar o înscenare. Şi atunci explozia? Poate erau pe echipe sau aşa ceva...  Un joc de genul cine mă prinde prima. Şi Carmen. Carmen nu era în luna de miere acum. Cine ştie unde era. Cu Emilia. Ar fi putut fi şi ea...
  Toate gândurile mi se amestecau în cap. Toate bănuielile acele oribile şi destul de iraţionale păreau reale.
  Fără să mai gândesc foarte mult, am luat cheile de la motocicletă din buzunarul lui Rob şi am alergat spre ea. Am urcat fără să privesc în urmă şi am pornit cu cea mai mare viteză spre Paris.
  Un singur lucru aveam în cap. Carmen.  Trebuia să ştiu că e în siguranţă.

Sunshine


Tribunal

Niciun comentariu:
Recunoasteti ca ati mintit?
Ca ati sperat?
Ca v-ati bucurat?
Ca ati iubit?
Ca ati inselat?
Ca v-ati opus?
Ca ati zambit?
Ca ati gandit?
Ca ati luptat?
Ca ati admirat?
Ca ati trait?
Ca ati regretat?
Ca v-ati exprimat?
Ca ati avut pareri?
Ca ati avut principii?
Ca ati crezut?
Ca ati experimentat?
Ca ati compus?
Ca ati dezamagit?
Ca v-a fost frica?
Ca ati ajutat?
Ca ati ascuns?
Ca ati urat?
Recunoasteti?
Vreti sa auziti verdictul final?
Vinovat!

Tulip

joi, 1 septembrie 2011

Cine a spus ca nu se poate?

4 comentarii:








Tulip

Ne gasesti si pe Twitter: Tulip si Sunshine si Facebook