Capitolul 12

Incercam sa-mi pastrez calmul, dar nu reuseam.
-Tara... sa-mi spui daca trebuie sa sun la salvare.
L-am impins si i-am spus:
-Robert, nu fa misto de mine. Nu acum.
-Ok, ok. Ce facem in continuare?
-Nu facem nimic. Ne relaxam.
Eram cu nervii la pamant si chiar aveam nevoie de putina liniste.
-Carmen? J.A.?
-Of! Carmen se descurca... iar J.A. poate sa astepte, crede-ma.
-Bun. Cum ai de gand sa te relaxezi?
Am zambit si m-am uitat strengareste la el.
-Pai... cu tine.
Dupa cum mi-am inchipuit el a ras bine.
-De acord. Am o motocicleta in garaj.
Am facut ochii mari.
-Serios?! Perfect atunci. Deci unde ai de gand sa ma duci?
-La o manastire parasita din apropiere... cica e bantuita de maicute necredincioase.
-Esti nebun... dar nu ma intreci.
-Asta o sa vedem. Ne vedem dupa scoala atunci. De fapt ne vedem la cantina, in pauza de pranz.
M-a sarutat dupa care a plecat. Eu m-am pregatit, lenesa de scoala. Cand sa ies din casa am vazut o scrisoare, strecurata pe sub usa. Prima data am crezut ca e de la Robert, dar dupa ce am citit-o am simtit cum imi pica ceva in cap:

             Asculta-ma cu atentie. Daca ti la viata ta si prietenului tau veti pleca si veti uita tot ce ati aflat pana acum. Daca nu, nu veti fi primii care mor pentru ca stiu prea multe. Fugi.


                                                                                                Am onoarea de a fi,
                                                                                                               J.A.

Am ramas ca traznita. Mi-am bagat scrisoarea in geanta, iar la scoala am stat ca pe ace, asteptand pauza de pranz. Cand a venit acea pauza, m-am repezit in sala de mese si il cautam disperata. In sfarsit! Statea la o masa dintr-un colt al cantinei cu o tava plina de mancare in fata lui. Se vedea ca a luat cat pentru doi. M-am repezit catre el si i-am trantit scrisoarea pe masa.
-Ce-i asata?!
-Citeste!
Am vazut cum i se schimba expresia fetei.
-Cred ca n-am ghicit corect in privinta lui J.A.
-Crezi?!
A impins tava catre mine.
-Mai intai mancam, Tara.
Am inceput sa rontai ceva, dar sincer nu simteam gustul mancarii. Dupa un timp m-am decis ce trebuie sa facem in continuare.
-Eu zic sa plecam azi, asa cum am stabilit.
-Eu sunt pregatit.
-Bun... vom pleca imediat dupa scoala. Doar cat sa impachetez niste mancare.
-Ne vedem atunci.
Cand am ajuns acasa am pus intr-un ghiozdan tot ce consideram ca imi este necesar. Cand sa ies pe usa era sa pic pe Robert, care statea sprijinit de rama cu casca in mana. Am luat-o si mi-am pos-o pe cap.
-Deci? Cata lume voi speria?
-Hmm.. pe nimeni, cu siguranta. Acum hai repede ca ne grabim.
Simteam cum creste viteza kilometru cu kilometru si imi placea la nebunie. Dar ceva avea sa-mi strice acesata placere. In drumul nostru treceam pe langa casa profesorului.
-Opreste! Opreste acum!, am strigat eu.
In pragul usii statea Nicholas (usa fiind deschisa). Si eu si Robert ne-am dat casca jos si ne-am apropiat de Nicholas.
-Nicholas?! Tonul lui Robert era destul de ridicat.
-Eu.. eu doar am murit.
Dupa ce a spus aceste cuvinte complet lipsite de sens, a disparut in casa. Am inchis usa de la intrare cu cheia, dupa ce am intrat, iar cheia mi-am pus-o in buzunar.  Am cautat in toata casa, si am verificat fiecare locsor ascuns, dar nici urma de Nicholas. Am hotarat sa plecam, iar atunci cand am ajuns la usa i-am intins cheia lui Robert ca sa o deschida. El mi-a facut semn sa astept.
-Stai putin, a zis el.
A apasat pe clanta, iar usa s-a deschis fara nicio problema. Ca si cum nu ar fi fost niciodata inchisa.

Tulip

Capitolul 11

  Întrebări... Mereu întrebări... fără răspunsuri. Mă uitam în ochii lui Robert şi am văzut că şi el era la fel de încurcat ca şi mine. Eram amândoi pe verandă, privind răsăritul soarelui, după ce tocmai sosiesem de la ultima noastră vizită în casa profului de arte. Am propus să o sun pe Carmen, dar - ca de obicei- Robert a fost cel raţional şi mi-a amintit că este 5 dimineaţa. După puţin timp, el a hotărât să meargă acasă, ca să poată să intre în camera lui înainte ca părinţii să se fi trezit, iar eu am urcat la rândul meu să mă culc. Eram extrem de obosită după o noapte albă.
  Ajunsă în cameră, şi simţind că am nevoie de aer curat, am hotărât să deschid uşa de la terasă, exact la timp ca să aud o conversaţie... interesantă între Robert şi părinţii lui.
- Ne-ai făcut de ruşine! Cum poţi fii atât de nesimţit?
- Îmi pare rău, dar nu m-aţi anunţat că avem musafiri la cină din timp şi... îmi făcusem alte planuri.
- Alte planuri?! Să nu crezi că nu ştim unde ai fost! Ai fost la fata aceea din vecini... vagaboanda aia! Karla e o fată atât de manierată, de finuţă, de elegantă şi tu ... uite cu cine umbli! Mi-a spus ce ai făcut! Te... desparţi de ea? Cine te crezi tu? Te crezi superior ei? Părinţii ei sunt medici, sunt serioşi, ea la fel...
  Am închis discret uşa şi am început să râd în hohote. Bietul Robert... Vagaboandă!!! Auzisem atâtea lucruri urâte înainte... dar asta era o noutate.

  M-am trezit cam ameţită pe la ora zece, după ce dormisem -cu siguranţă- mult prea puţin. Mi-am făcut o cană maaare cu cafea cu frişcă, dar nu mi-am găsit locul... Trebuia să o sun pe Carmen. Trebuia să vină acasă... măcar până lămuream problema cu profu. Oricum, după cum o ştiam eu pe Carmen... şi după cât de îndrăgostită o ştiam de data asta, probabil era deja pe cale să se mărite. De două ori scăpase ca prin urechile acului de căsătorie, răzgândindu-se în ultima clipă. Dar... de data asta... parcă nu mai aveam atâta încredere în instinctul ei de burlacă convinsă. Trebuia să o sun, dar îi promisesem lui Robert că voi aştepta până ce va veni şi el la mine. Hotărâtă am urcat în dormitor, am ieşit pe terasă şi am început să-l strig... silenţios, astfel încât mama lui să nu mă audă şi să iasă cu mătura la mine... Dar... bineînţeles... nu m-a auzit (nici el nici zgripţuroaica).  Am hotărât să-l sun, dar , dându-mi seama că nu-i ştiam numărul de mobil, am luat cartea de telefon şi nerăbdătoare l-am sunat pe fix, rugându-mă fără succes să răspundă el.
  Am auzit vocea unei femei:
- Alo!
- Alo! Bună dimineaţa... Îmi pare rău că vă deranjez la ora această, dar... pot să vorbesc cu Robert?
- Cine e?
Fără să vreau, mi-a scăpat:
- Vagaboanda...
  Nervoasă, mi-a închis telefonul în nas, iar eu am început din nou să râd. Doamne, oricine îmi spusese vreodată că nu sunt normală... tot respectu'...
  După vreo jumătate de oră, Robert era la uşă.
- Nu eşti normală!?
- Dar...
- N-am văzut-o pe mama atât de nervoasă de...
- Ooops!
- Bine, vorbim mai târziu de asta. Hai să o sunăm pe Carmen... cred că de asta erai atât de nerăbdătoare.
  Mi-am luat telefonul, am format numărul, şi aproape imediat Carmen a răspuns.
- Alo! Bună dimineaţa!
- Neaţa! De ce nu dormi la ora asta? Oh... Lasă-mă să ghicesc... vecinul ăla drăguţ e pe acolo...?
- Carmen...
  Robert a început să chicotească, iar eu i-am dat un cot.
- Ce faci?
- Tocmai m-am trezit...
- Unde eşti?
- Nu  departe. Mâine poate trecem pe la tine...
- Carmen... spune-mi că mâine vii şi... rămâi.
- Tara, nu începe. Ştiu. Ţi-e teamă să mă pierzi. Dar nu mă pierzi. Chiar dacă mă căsătoresc, o să te vizitez des. Poate chiar o să stăm perioade mai lungi în oraş.
- C Ă S Ă T O R E Ş T I?
- Te rog, nu fi dificilă, ştii că m-ai răni dacă... nu ai fi de acord. Dar nu pot să renunţ la tot. Sunt fericită.
  Cum degenerase asemena discuţia??? Nu spusesem mai nimic şi deja eram la căsătorie.
-  Nu!
- Tara, nu complica situaţia.
  Am auzit prin difuzor un zgomot asemănător cu scârţâitul unei uşi, şi Carmen a spus:
- Nu pot vorbi acum. Fii cuminte! Şi să nu te mai aud că spui astfel de prosti!
Apoi a închis.
- Offf! O să se căsătorească cu ciudatul ăla. Şi o să-mi fie unchi. Şi o să se mute ... în partea cealaltă a lumii. Cu pinguinii. Până o să poată pleca pe Marte. Şi n-o s-o mai văd pe Carmen. Şi e un ciudat. Şi cine ştie ce se va întâmpla cu ea. Şi... o să ..
Robert s-a ridicat, m-a prins de talie si m-a lipit de el.
- Gata, Tara. O să fie bine. Într-un fel sau altul o să fie bine.
- Dar...
N-am mai putut spune nimic pentru că i-am simţit buzele calde lipindu-se de ale mele. După m-a luat în braţe.
- Oare ce-ar spune mama ta dacă ar ştii că săruţi vagaboande?
A început să râdă cu poftă.
- Eşti prea inocentă şi plăpândă... Mai bine ca unele lucruri să rămână... mistere pentru tine.
M-am desprins din îmbrăţişarea lui.
- Acum... spune-mi... nu te-ar asculta Carmen dacă i-ai spune să nu se căsătoarescă cu nenea... ?
- Nu i-aş spune. Nu mi-aş permite. Ea... şi-a sacrificat mare parte din tinereţe pentru mine. Nu ar recunoaşte, dar a dat cu piciorul la multe şanse de a fi fericită din cauza mea. Părinţii mei au murit când aveam doar un an.
- Îmi...
- ... pare rău, ştiu. Dar... a fost acum mult, mult timp. Nu am apucat să îi cunosc. Casa noastră a luat foc. Doar tata era treaz. M-a scos pe mine afară şi s-a întors după mama, dar... nu au mai apucat să iasă din iadul acela înfricoşător. Carmen era cea mai apropiată rudă. Sincer, o compătimesc. Să rămâi cu un copil pe cap la 20 de ani, când îţi place să îţi trăieşti viaţa aşa cum face ea. Mereu m-am simţit o povară. Nu ar recunoaşte, dar a dat cu piciorul la multe şanse de a fi fericită.
- Spui că mama ta era sora lui Carmen?
- Da...
- Cum o chema?
- Julia, am spus natural.
- Numele de familie?
- Smith.
- De fată?
- Andrews, am spus neînţelegând rostul întrebărilor.
- Julia Andrews!?
- Da... ştiu... Aproape ca şi actriţa Julie Andrews.
- Nu! J.A. Julia Andrews.
- Oh!

Sunshine

Capitolul 10

Ma uitam la Nicholas muta de uimire.

-Tocmai am sunat-o pe Carme... pe matusa mea si a zis ca e cu ea.

-Ce face matusa ta cu omul asta?!

-Pai... a fugit cu el la Paris...

-Acum inteleg de ce esti asa... nebuna.

-Multumesc, dar uiti despre ce vorbim. Matusa mea era cu profesorul, asa ca poate ti s-a parut.

-Oi fi eu batran, dar stiu ce-am vazut. Va las sa va spalati in continuare vasele. Eu trebuie sa plec. A iesit val-vartej pe usa, iar eu ce era sa fac?

M-am intors catre Robert si am intrebat cu toata speranta din lume:

-Ramai aici noaptea asta?

-Acasa nu ma duc!

-N-au de gand sa te caute? Sa vina dupa tine?

-Ei nu stiu ca eu sunt aici.

-Aha. Acum totul are sens. Daca stai aici ma vei ajuta sa inteleg ce se intampla. Crezi ca profesorul are un frate geaman malefic sau ceva de genul? Era cea mai tampita chestie care mi-a venit, dar era singura.

-De ce crezi ca Nicholas ti-a spus adevarul?

Am tresarit.

-Ce?

-Tie ti s-a parut ca fugea de tine. Poate ca a fost doar o scuza care i-a trecut in acel moment prin cap. Tot ce vreau sa spun e sa nu crezi tot ce zice tipul asta.

-Si totusi. Se pare ca a avut ceva experiente cu profesorul... adica il cunoaste.

Pentru cateva minute nici unul din noi nu a mai spus nimic. Dar apoi...

-Hai avem treaba.

-Ma temeam eu ca n-am sa dorm daca raman aici.

Am zambit.

-Mergem in pod.

-Ce?! Credeam ca.... Ok. Mergem in pod.

Cand am ajuns in pod, am ramas putin derutata. Simteam ca lipseste ceva.

-Am lasat-o chiar aici. Unde naiba e?!

Robert se uita la mine destul de ciudat.

-Tara... ce ai lasat aici si nu mai gasesti?

-O bata. In seara cand a fost Nicholas aici, am verificat podul pentru ca stiam ca e cineva aici... si am lasat bata sprijinita chiar de peretele asta. Si nu mai e! Parca s-a evaporat!

-Mai exact de ce am venit aici?

-Pentru ca niciodata n-am venit aici doar asa ca sa ma uit. Si am impresia ca ne scapa ceva.

-Si mai exact ce cautam?

-Nimic exact. Uita-te dupa tot ce ne-ar putea fi de folos.

Am rascolit tot podul. Prin sertare vechi, cufere, dulapuri. Am gasit cateva fotografii cu oameni pe care nu-i cunosteam, bijuterii, haine, carti, broderii. Dar se pare ca Robert a gasit ceva, pentru ca l-am auzit cum m-a strigat:

-Tara?

-Da.

-Uita-te la poza asta.

Era o poza alb-negru. Infatisa o femeie îmbrăcata intr-o rochie alba mulata si foarte scurta. Era foarte frumoasa.

-Seamana cu Carmen. Seamana cu tine, Tara!

Am intors poza sa vad daca scrie ceva pe spate. Scria ceva: “J.A.”

-J.A.

-Iti spune ceva numele?

-Nu... Seamana si cu portretul femeii din casa profesorului.

-Normal ca seamana!

-Ia-ti geaca si misca-te ca plecam.

-Unde?

-Acasa la profesor. Vreau sa ma mai uit o data prin casa.

Am inceput sa ne uitam prin camere. Am intrat intr-una care parea cam goala si nelocuita. Avea un dulap, un birou si un pat, atat. Totul era in alb. Robert a inceput sa se uite prin birou, iar eu m-am indreptat catre dulap. Am deschis usa si acolo pe umeras statea rochia alba pe care am vazut-o mai devreme in poza.

-Robert, cred ca vrei sa vezi asta.

S-a apropiat si a pus mana pe rochie.

-Ce cauta aici?

-Habar n-am.

Am intrat in dulap si am inceput sa bat in el. Am ajuns la o portiune care suna a gol. Am pipait si am dat de un maner aproape invizibil. Am tras la el si am descoperit un fel de tunel in perete.

-Da-mi lanterna.

-Nu mai bine ma duc eu?

-Nu incapi, da-mi lanterna din ghiozdan.

Am inceput sa ma tarasc prin tunel pana cand am ajuns intr-o camera ascunsa in perete, daca puteam sa-i spun asa. Nu era destul de inalta incat sa pot sta in picioare si  mirosea ingrozitor. Am plimbat lanterna de ici-colo, dar n-am dat de nimic, pana cand ceva de pe unul dintre stalpii care erau acolo, mi-a atras atentia. M-am apropiat si am luminat. Era o scrijelitura: “J.A. a murit”

-Robert, am dat din nou de J.A.

Tulip

Capitolul 8

-Tara... Vad ca ai gasit pe cine sa-ti tina companie. S-a uitat zambind catre Robert, iar apoi si-a apropiat buzele de urechea mea. E dragut, sa stii.

M-am uitat urat la ea, dupa care am intrebat:

-Cine vrea prajituri?

-Le-ai facut, pana la urma?!

-Da. Si, dupa cum vezi, bucataria nu trebuie renovata dupa ce am gatit.

-Incredibil! Sper ca sunt si comestibile.

-Nu mai rade si mananca.

Am pus pe masa o farfurie cu prajiturele glazurate in ciocolata si date prin cocos. Dupa 5 minute nici macar firimituri nu mai ramasesera.

-Deci... cat timp aveti de gand sa stati pe aici?

-Nu prea mut. Plecam cam intr-o ora.

-Aha. Am inteles.

-Deci... Tara, Robert, spuneti-mi cum e noua profesoara de arte. Va place?

-E un adevarat dezastru.

-Auch!

-Gata! Noi plecam!

Carmen era deja in picioare si isi lua geanta.

-Deja?!

-Da. Ai grija de tine, scumpo.

-Ok. Calatorie placuta.

Dupa ce am inchis usa, am oftat si m-am uitat la Robert.

-Si acum ce facem?

-Pai mai intai sa-ti spun de mica discutie pe care am avut-o cu profesorul pana tu si matusa ta v-ati dus sa aduceti niste pahare cu suc.

-Ascult.

-L-am intrebat daca nu cumva i se pare ca, matusa ta, Carmen seamana cu cineva.

-Ce?! Am facut ochii mari. Si? Ce a spus?

-Ca nu.

-De ce ar minti?

-Nu stiu.

-E atat de ciudat. Plus ca mai e si acel jurnal... de ce e semnat A.E. si nu cu “N”, initiala lui Nicholas?

-N-ai vrea sa ne pregatim totusi de scoala? Mai e un pic si incepe...

-Desigur, dar mai intai... Cafea?

-Chiar am nevoie de una, asa ca nu am sa te refuz. I-am zambit si m-am dus sa fac cafeaua.

Saptamana a trecut repede si a venit ziua de vineri. Trebuia sa ma intalnesc cu Leah in Parcul Central, asa ca am luat-o pe scurtatura... pe langa casa profesorului. Chiar cand treceam pe langa ea, am auzit o muzica incantatoare de pian. Nu credeam ca asa ceva e posibil. Dar apoi... Profesorul nu era cu Carmen? Mi-am scos telefonul din buzunar si mi-am sunat matusa.

-Salut, Tara. E vreo problema?

-Nu. Profesorul e cu tine?

-Da. De ce?

-Atat vroiam sa stiu. Multumesc. Si am inchis.

Urmatorul numar era a lui Robert.

-Hei, Robert. Unde esti?

-Ma indrept catre parc.

-Zi-mi te rog ca ai luat-o pe scurtatura!

-Da... De ce?

-Sunt in fata casei profesorului. Grabeste-te.

Pana cand a venit Robert, doar am stat si am ascultat muzica... Era clar ca venea din casa, plus ca se vedea pe micul gemulet lumina aprinsa... Oare cine...

-Hei.. Credeam ca profesorul e cu Carmen...

-E cu Carmen. Tocmai mi-a confirmat asta.

-Si atunci?

-Nu stiu. Crezi ca ar trebui sa..

Brusc muzica sa oprit, dar lumina de la gemulet era in continuare aprinsa.

-Hai! Intram.

-Esti nebuna. Cred ca tocmai deaia te ascult.

Am zambit. In doua minute eram deja sus.

-Lumina nu era cumva aprinsa.?

-Ba da!

M-am uitat in camera. Era goala. Ca si cum nu ar fi trecut nimeni pe acolo.

-Ce naiba?!

Tulip

Capitolul 7

- Tara! Tara!
- Da... , am spus în cele din urmă.
- Care e treaba cu tabloul ăsta? Ce ştiai?
- Ce ştiam?, am întrebat nedumerită.
- Păi  spui într-una: Ştiam eu.
- Oh. Gândeam cu voce tare...
- La ce te gândeai? Îmi spui şi mie ce se întâmplă?, m-a întrebat nerăbdător Robert.
- Femeia asta... ştii cine e?
- Cică e fosta soţie a ciudatului. Am mai auzit şi eu... legendele locale.
- Legende... Îmi plăcea cum suna cuvântul acesta. Robert, femeia asta... arată exact ca şi mătuşa mea.
- Îmi pare rău, dar nu o cunosc deloc pe mătuşa ta. Am auzit că e...
- ... e plecată. A plecat - de fapt a fugit- cu un pictor. În Paris, am adăugat.
- Cu profu'...?
- Exact. Oare ce urmăreşte tipul ăsta?
- Nu cred că ar trebui să te îngrijorezi. Mătuşa ta e în stare să-şi poarte singură de grijă, sunt sigur.
- Ha! Eu sunt adultul în familia asta. Mereu eu am fost. E o aiurită.
- Mai aiurită decât tine?, m-a întrebat uimit şi amuzat.
- Dar tu de unde ştii că eu sunt aiurită?
- Să fim serioşi... La şcoală nu ratezi nici o denivelare.
Era atât de ciudat gândul că Robert se uitase măcar o dată la mine la şcoală. Era într-un fel drăg... Nu. Era doar ciudat. Oricum, i-am arătat un zâmbet...
- Ok, asta era tot ce voiam. Hai să plecăm.
- De acord.
Am ieşit amândoi, şi, în mai puţin de 15 minute, eram acasă, lucru care nu-mi prea convenea. Trebuia să aflu ceva de la Robert, dar nu apucasem să atingem acel subiect încă...
- Nu vrei să vii să... să-mi mai ţii de urât probabil... Nu prea cred că pot dormi chiar acum.
- Dacă pe tine nu te deranjează...
Aşadar, am mers în grădină, ne-am aşezat amânoi în balansoar, iar eu am spus:
- Robert, pot să te întreb ceva? Poate e mai... ciudat. Dar sunt curioasă.
- Ok.
- Poţi să nu răspunzi dacă nu vrei, dar... de ce la şcoală eşti aşa ...
- Aşa cum?, m-a întrebat cu un rânjet superior pe faţă.
- Aşa ... diferit de cum eşti cu adevărat...
- Nu m-a m-ai întrebat nimeni asta până acum. E dificil. Probabil din acelaşi motiv pentru care şi tu eşti aşa.
- Aşa? Eu nu sunt diferită!, am spus revoltată.
- Ba da, eşti. Toată viaţa ta... e surprinzăoare. Felul în care gândeşti. Nu eşti ca toţi coegii ciudaţi pe care-i ai... De fapt tind să cred că, după standardele lor, tu eşti ciudata, şi ei sunt cei normali.
- Mersi pentru... compliment. Dar nu schimba subiectul.
- Cred că a început de când eram mic. Părinţii mei pur şi simplu m-au învăţat cum să mă port fals. Cum să arăt lumii ceea ce ar vrea să vadă. Şi asta fac...
- Şi niciodată nu te-ai gândit că poate ar fi mai bine să...
- Ba da. Dar am deja o imagine. Să nu crezi ă sunt genul de om care chiar ţine la imagine. Nu-mi pasă ce cred ceilalţi. Nu mai îmi pasă. Dar... de acum nu mai are niciun rost. Deja ei cred că ştiu cine sunt. Nu ar înţelege nimic dacă le-aş arăta cine sunt. Cine ştie... poate într-o zi mă voi plictisi de rolul ăsta şi îmi voi lua altul. Ce mai contează?
- Da... Într-un fel ai dreptate. Dar ce e cu ... cum o cheamă?
- Pe cine?
- Pe blondă.
- Karla?, a întrbat râzând.
- Exact. Ea?
- Ea... habar nu am. În fiecare zi mă întreb, dar nu găsesc un răspuns... De ce? Eşti cumva geloasă?
M-am ridicat râzând, dar uitându-mă îngrijorată înspre casă pentru că mi se păruse că văzusem ceva.
- Nu-ţi face iluzii...
Vocea mea suna deja ciudat.
- Tara, ce s-a întâmplat?
- Cred că o să avem nevoie de polonicul ăla al tău...
- Tara! E cineva în casă?
- Cred, am spus deja urcând pe verandă şi punând mâna pe clanţă.
- Nu intra, mi-a spus Robert îngrijorat, mult în spatele meu.
Am deschis uşa şi am ţipat, speriată. Cineva era pe bune în faţa mea... Robert era lângă mine în mai puţin de trei secunde.
- Carmen. Domnule Garcia... Doamne!

Sunshine

Capitolul 6

-Wow! Si de atunci n-ai mai vazut-o niciodata?! Robert era foarte entuziasmat.

-Nu. Pana acum.

-Adica ai intalnit-o de curand?

-Da. Si mi-e dor de amintiri, asa ca am venit sa iau tot ce am lasat aici si inseamna ceva pentru mine.

Atunci a sunat telefonul si i-am lasat pe Nicholas si Robert singuri.

Prima data am crezut ca e Leah, dar cand am ridicat receptorul, m-a intampinat o voce foarte cunoscuta, dar pe care n-am auzit-o de ceva vreme.

-Tara!

Era Carmen.

-Salut! Ma bucuri ca mai dai si tu semne de viata, am spus eu in gluma.

-Nu te lua prea tare de mine. Sunt fericita.

-Ai habar cu cine ai fugit?

-Da... cred. Cica e prof de arte.

-Proful meu de arte. Si stii cine a venit in locul lui?

-Cine?

-O scorpie.

A inceput sa rada in hohote.

-Ce?! Nu e amuzant!

-Deci problema nu e ca eu am fugit cu un necunoscut la Paris, ci ca a venit in locul lui scorpia aceea.

-Exact!

-Esti o ciudata...

-Tu vorbesti?

-Patasti!

-Haha... Asta e a mea. Mai bine povesteste-mi cum e la Paris.

In timp ce ea povestea cum a avut prima expozitie a tablourilor din care a si vandut doua, m-am intors sa vad ce fac baietii... Cred ca Nicholas povestea ceva foarte interesant pentru ca Robert asculta cu mare atentie si interes.

-Poate o sa trec duminica pe la tine.

Am devenit atenta.

-Poate te astept cu niste prajiturele, am spus eu.

A ras, evident.

-Tu?! Gatind?! Chiar trebuie sa o vad si pe asta!

-Am spus ca te astept cu prajiturele, nu ca am sa le fac eu.

-Aici ai dreptate.

-Dar totusi, am sa incerc sa gatesc eu.

-Spor la treaba! Eu te las. Ne vedem duminica.

-Ne vedem.

Am inchis. Am pus niste suc de portocale in trei pahare si m-am intors in... trecut. Am zambit la idee.

-Multumesc, micuto! Chiar imi era sete.

-Cu mare placere.

Nicholas a baut sucul in 2 secunde dupa care a spus ca trebuie sa plece.

-Dar eu n-am auzit toata poavestea!

-O sa-ti povesteasca Robert. Sunt sigur ca ii va face placere.

-Promit ca povestesc!

Dupa ce a plecat am inceput sa strang paharele, in timp ce Robert ma privea atent. Atunci mi-a trecut prin cap o idee (nebuneasca, desigur), care simteam ca trebuie sa o duc la capat. Era un sentiment ciudat.

-Robert... Tu stii unde e casa fostului nostru profesor de arte?

-Da. De ce?

-Bun. Ne vedem maine la 10 seara aici, nu mai pune alte intrebari. Mai bine imi povestesti ce n-am auzit.

-Ok, dar m-ai facut curios.

Si a inceput sa povesteasca. Avea o voce frumoasa.

Urmatoarea zi a trecut repede, fara prea multe incidente. Bine... m-am impiedicat pe scari si era sa-mi rup gatul, dar asta e partea a doua. S-a facut seara, iar la 10 fix Robert era in fata usii mele.

-Ai venit.

-Am promis, plus ca sunt foarte curios... Vrei sa furi ceva anume?

Am ras in hohote.

-Doar du-ma la casa profesorului.

Cand am ajuns acolo am inceput sa caut pe sub pres si bineinteles ca, Robert se uita la mine ca la o nebuna. Dupa nici un minut de cautare m-am ridicat, triumfatoare, cu niste chei in mana.

-De unde ai stiut?

-Profesorul e de moda veche. Banuiam ca inca isi tine cheile sub pres.

Am intors cheia in broasca si am intrat. M-am repezit pe scari catre pod. Am deschis usa, iar acolo era pianul, desigur si tot peretele din dreapta, impreuna cu o parte din acoperis era facut din sticla. Dar nu asta mi-a atras atentia. Cand am vazut tabloul sotiei lui, care murise, stiam ca ceea ce simtisem cu o zi in urma era o presimtire. Am ramas cu gura cascata.

-Arata... arata exact ca si Carmen.

Tulip

Capitolul 5

Citeam ceea ce părea jurnalul unui băiat destul de îndrăgostit de o fată care nu îi împărtăşea sentimentele. Sau nu în totalitate. Coborâsem din pod de vreo 5 minute, când am văzut o umbră lângă uşa camerei mele. Oh! Uitasem complet de faptul că cineva intrase în casă. Cum puteam fi aşa distrată în astfel de momente?
Fiind sigură că probabil persoana care era în casă va intra în cameră, am ieşit pe terasă- singurul loc în care mai puteam să merg dacă nu cumva voiam să mă ascund în dulap şi să rămân acolo ceva timp.
Eram de-a dreptul speriată când am auzit nişte paşi pe holul de la etaj. Tipul ăla voia, oare, să se asigure că sunt singură în casă şi apoi... Apoi ce? Cine ştie de ce psihopat dădusem.
Aveam nevoie de cineva sau ceva care să mă ajute. Cum telefonul îmi rămăsese în bucătărie şi bâta în pod, l-am strigat pe Robert, care pentru prima dată nu era afară deodată cu mine.
- Robert!, am strigat sperând că mă auzea. Robert!
Nimic... Acum îşi găsea să nu fie acasă? Din fericire lumina din camera lui s-a aprins chiar atunci.
- Robert!, am strigat ceva mai tare. Blonda de la şcoală a ieşit pe terasă, urmată de el. Ajută-mă! A intrat un tip în casă.
- Ce?
- E cineva în casă!
- Acum?
- Nu, mâine la prima oră... Normal că acum!
- Stai acolo! Vin repede!, a spus surprinzător de speriat- poate chiar mai speriat decât mine-, alergând în casă. L-am văzut ieşind din casa lui şi intrând la noi, cu ... un polonic în mână. Doamne, tipul ăsta era dus!
Am aşteptat fără să mă mişc, fiind atentă la orice sunet.
- Robert, am spus în şoaptă intrând în cameră. Dar, chiar în prag, uitându-se la mine era un bătrân care mi-a spus:
- Stai calmă. Nu vreau să-ţi fac nimic.
- Oare?, am întrebat nesigură.
- Stai! Vorbesc serios.
Chiar în acel moment, Robert a venit şi i-a prins mâinile la spate, imobilizându-l.
- I-am spus Karlei să sune la poliţie.
- Nu, te rog, a spus din nou bărbatul. Nu vă fac nimic.
- Şi atunci ce cauţi aici ?, a întrebat Robert pe un ton aspru. Poate prea aspru pentru că eu începeam să-l cred pe bătrân.
- Vă rog, credeţi-mă! Am venit doar să iau ceva ce-mi aparţine.
- Şi nu ai putut să baţi şi tu la uşă? Te-aş fi lăsat să iei ce vrei din pod.
- Cum să nu! Uită-te la mine. M-ai fi crezut nebun, aşa cum cred cu toţii.
Bine, poate aici avea dreptate. Arăta ca un tip foarte excentric...
- Am venit după caietul- adică jurnalul de pe pat-, şi după nişte fotografii. Sunt importante. Te rog, nu chema poliţia şi crede-mă - nu vreau să-ţi fac nimic şi nu vreau să iau nimic din ce îţi aparţine.
- Robert, lasă-l. Eu îl cred.
- Dar...
- Ascultă-mă. Şi încă ceva... Un polonic!?
- Păi bucătăria era cel mai aproape şi...
Am început să râd, după care m-am întors către bătrânul ciudat:
- Bine, te lăsăm. Doar un lucru.
- Orice...
- Îmi spui şi mie povestea, i-am spus arătând înspre jurnal.
- Prea bine..., mi-am răspuns oarecum dezamăgit.
După ce am convins poliţiştii că totul era în regulă şi după ce Karla a plecat, Robert- care a insistat să asculte şi el-, bătrânul ciudat al cărui nume era Nicholas şi cu mine am mers în living, unde urma să auzim povestea din jurnal.
Totul a început în 1948... 

Sunshine

Capitolul 4

Primele capitole le gasiti aici.

Am auzit clopotelul care anunta inceperea orei. Am inchis cartea, Leah si-a terminat cafeaua si am pornit catre clasa. Ca de obicei, profesorul de arte intarzia, iar in clasa era ceva de nedescris... Pe usa a intrat o femeie, cam la 50 de ani, mica de statura, imbracata toata in negru, mai putin camasa care era alba, iar parul il avea strans intr-un coc.

-Buna. Eu sunt noua voastra profesoara de arte. Ma numesc Rene Miller. Anul acesta vom...

Nici nu o mai ascultam. Deja imi era antipatica. Parca avea ceva infipt undeva. M-am intors catre Leah.

-Unde e domnul Garcia?

-Cica a fugit cu o pictorita.

Am ramas muta. Era prea mare coincidenta! Matusa mea era pictorita...

-Si stii cumva din intamplare cum o cheama pe pictorita?

-Da. Ca pe opera lui Bizet... Carmen.

In mod normal as fi ramas uimita doar o data, dar de data asta eram de doua ori mai uimita. Unu pentru ca Leah stia cine e Bizet si ce a compus, poate ca nu e chiar acea fata superficiala si doi pentru ca stia absolut tot ce se intampla in acest oras... de la cea mai generala situatie la cele mai neimportante detalii.

-De unde stii?

-Conteaza? Important e ca stiu.

In momentul acela profesoara a venit si a trantint un manual de banca mea. Am tresarit.

-Aveti ceva de impartasit si clasei?

Am incercat sa raspund in cea mai mare scarba.

-Nu doamna profesoara, era ceva privat adica nu va intereseaza pe dumneavoastra.

Atunci s-a sunat si am plecat. Tocmai reusisem sa-mi pun in cap o scorpie.

Am ajuns acasa, am mancat, am facut un dus, am facut teme, am schimbat doua vorbe cu Robert (de notat ca a fost discutie normala si nu cearta). Si brusc mi-am dat seama ca s-a intunecat. Asa ca m-am pregatit de culcare si m-am bagat in pat. Am tresarit. Se auzea ceva din pod si nu erau sunete de soricei sau altceva. Erau sunete de... pasi?! Imi inghetase sangele in vene. M-am ridicat, am aprins lampa de pe noptiera si am luat de dupa dulap bata de baseball, primita de la tatal meu cand aveam 3 anisori.

Am urcat scarile si am deschis usa de la pod. O mare de lumina m-a luat pe sus. Deci cineva e aici... sau a fost. Am intrat incet incercand sa nu fac zgomot. Podul era plin de mobila veche, dar superba si tablouri si cutii probabil ramase de la fostul proprietar, dar din cate stiam casa nu a mai fost locuita de ani... zeci de ani. Un singur lucru mi-a atras atentia in mod specil. Era un fel de carte deschisa aruncata pe jos... Am lasat bata si m-am dus sa o ridic. Era un jurnal... Si avea si initiale :A.E.

Am stins lumina si am coborat. Eram prea fermecata de acele pagini ca sa ma mai si gandesc ca eu chiar eram in pericol! M-am pus in pat si am inceput sa citesc:

        17 martie 1835

                  Azi am fost din nou la ea si....

Tulip

Capitolul 3

 M-am trezit în mijlocul nopţii, după un alt coşmar. De unde tot apăreau toate visele astea înfricoşătoare din ultima vreme? Oare chiar aveam un aşa subconştient ciudat? M-am uitat la ceas- 5 dimineaţă.
Aşadar, m-am ridicat din pat, mi-am pus un pahar cu apă şi - simţind că am nevoie de o gură de aer - am ieşit pe balcon.
- Ce matinală eşti azi!, mi-a spus Robert care, evident, era iar afară exact cînd eram si eu acolo.
- Mda... Dar tu ce faci aici, la ora asta?
- Oh... Pai am dat de cartea asta... din greseala, evident. Si...
- Vorbesti serios? Tu te-ai trezt la ora asta ca sa citesti?, am intrebat uimita.
- Nu m-am prea culcat... Dar... cam asa ceva.
Asta era putin ciudat. De fapt, era mai mult decat ciudat. Cum am mai spus, Robert nu era tocmai tipul baiatului care citeste... Oricum, nu aveam sa ma las impersionata, desi trebuia sa recunosc ca era putin ciudat. Imi aminteam de prima data cand il vazusem la scoala- pentru ca mergeam la acelasi liceu. Trecea pe hol si, in acel moment, toate fetele s-au intors inspre el, cu un ranjet idiot pe fata. Toate sperau ca el sa se uite la ele, dar in cele din urma s-a indreptat spre una care semana cu orice majoreta sefa din toate filmele americane. Era blonda, cu parul lung si perfect inins, imbracata... ei bine... cel putin era imbarcata, cu un zambet perfect repetat ore intregi in oglinda... Tipic, m-am gandit in acel moment. Acum, nu mai parea asa. Acum parea o cu totul alta lume aceea.
- Deci de ce te-ai trezit?
- Nu pui cam multe intrebari?
- E prima pe ziua de azi... Si ziua abia a inceput..., am spus.
- Deci nu o sa-mi raspunzi?
- Nici vorba.
In cele din urma m-am intors in casa si mi-am gasit de lucru pana a trebuit sa plec la scoala. Bieinteles, nu am dat   ochii cu Carmen pana atunci, avand in vedere ca pentru ea dimineata incepea la ora 12. Orele s-au scurs ataaat de greu. In general ma plictisea scoala, ma plictisea sa invat ori lucruri pe care deja le stiam, ori lucruri care nu aveau sa ma ajute deloc in viata. Oricum, am trecut din nou total neobservata pe langa ceilalti colegi, in afara de Leah, asadar nu a trebuit sa ma chinui prea mult cu conversatiile. Un lucru care mi s-a parut interesant a fost ca blonda lui Robert parea sa se inteleaga foarte bine cu multi alti baieti... Oricum, asta nu era treaba mea...
Am ajuns acasa, am intrat in bucatarie si am hotarat sa-mi pregatesc masa cand am observat o scrisoare...

Draga mea Tara,


Nu pot sa-ti spun cat de mult imi displace ca a trebuit sa plec asa. Oricum, dupa cat de bine o cunosti tu pe matusa ta nebuna, nu o sa te mire prea tare. 
Ieri am intalnit un tip caruia i-am aratat cateva dintre tablourile mele si care a parut extrem de incantat de opera mea. Mi-am propus sa merg cu el in Paris, si sa-mi aranjeze el un vernisaj. Sigura conditie era: trebuia sa plec in acea seara. Tipul e putin cam excentric si crede ca un artist adevarat trebuie sa fie spontan, sa accepte provocarile. 
Imi pare rau, nepoata draga, dar nu puteam rata sansa aceasta. Cand o sa citesti tu scrisoarea eu o sa fiu probabil deja in capitala dragostei. Nu-ti face griji pentru mine, sunt in regula. Si oricum ai fi mandra- tipul e suuuper dragut. O sa te sun maine sa-ti spun la ce adresa trebuie sa mai trimiti cateva dintre tablourile pe care nu le-am putut duce acum. 
Mancare, ca de obicei, nu este in frigider. Fa ce vrei. Da petreceri, cheama baieti la orice ore pe la tine... Oricum stiu ca nu ai atata curaj... 
A, da, era sa uit! Banii sunt sub fata de masa din sufragerie. O sa-ti mai trimit si eu. 
Inca o data, nu te supara pe mine. Aveam nevoie de o mica aventura. Stii si tu cum e in viata.... Patasti!


Matusa ta nebuna, 
                               Carmen
Super! Asta-i nebuna!


Sunshine

Capitolul 2

Am hotarat cu Sunshine ca vom posta capitolele vineri (asta intr-o pauza la scoala, dar asta e partea a doua). Si acum continuarea.

          Prima zi la noua scoala. A fost un dezastru, normal. Nu-mi prea place sa cunosc  persoane noi... Dar partea buna e ca am cunoscut-o pe Leah . Era cam de inaltimea mea cu parul negru si ochii albastri.  Aveam un sentiment ca se va lega o prietenie frumoasa. Dar cea mai interesanta ora (sau ciudata, depinde), de a zi, a fost cea de arte.
          Am ajuns in clasa si am inceput sa vorbesc cu Leah, pentru ca  era o harababura totala si nu aveam profesor. Iar apoi am vazut o silueta inalta si subtire intrand val-vartej in clasa, dar mai intai a avut grija sa se impiedice de pragul de la usa. Era imbracat intr-o pereche de blugi, avea un sacou  negru, iar la gat avea o esarfa atat de frumos colorata, iar la ochi o pereche de ochelari de soare si era nebarbierit... Dar tot nu arata a profesor normal.
         -Asta e proful nostru de arte? Am intrebat eu, putin nedumerita.
         Leah a ras si mi-a soptit.
        -Ethan Garcia pe numele lui. E ciudat nu? E asa e de vara trecuta.
        -Adica de acum un an?
        -Da.
        -Ce s-a intamplat?
        -E nebun. Dar inainte nu era. Vara trecuta, intr-o vineri seara, era la o cina romantica cu iubita sa in.. podul casei. Nimeni nu stie ce s-a intamplat, dar i-a murit in brate. De atunci in fiecare vineri seara, la ora 8 fix, incepe sa cante la pian, uitandu-se la portretul urias al iubitei sale, de pe perete... in pod, desigur. E ciudat. Oare de ce nu poate sa treaca peste?!
         -Asta e un fel de legenda? Inventata de voi? Sau...?
         -Partea cu pianul e adevarata. Daca treci pe acolo vineri seara il poti auzi.
         -Wow!
         Si asta a fost toata discutia pe acea tema. In rest ziua a trecut relativ repede, chiar daca nu a fost tocmai placuta.
        Am ajuns acasa, am mancat ceva, mi-am facut o cafea si am inceput sa analizez orarul de maine. Biologie, materie care pentru mine nu prea exista. Am cunoscut azi profesoara si m-a lasat cu un gust amar. Matematica. Aici mai mergea. Am inceput sa fac tema la matematica si dintr-o data am auzit de undeva Guns N' Roses. Am iesit, curioasa pe terasa sa vad de unde se aud acele acorduri de chitara, minunate. Am ramas muta. Era de la Robert, care era si el pe terasa, in bustul gol, cu o pereche de pantaloni negri pe el si... picta?! Serios?! Iti bati joc de mine?! Cum era posibil asa ceva?! Era in echipa de fotbal a scolii si nu arata ca si cum ar avea pic de cultura in el, pentru numele lui Dumnezeu! Era imposibil!
        -Oh! Dau mai incet daca te deranjeaza...
        -Nu, deloc! Chiar ador genul acesta de muzica.
        -Il adori din greseala cum am citit si eu acea carte din greseala?
        Radea de mine. Minunat.
        -Haha... Nu-i amuzant sa stii..
        Doar a ras si nu a mai spus nimic. A inceput sa faca din nou valuri de culori pe panza.
        Oare e posibil sa ma fi inselat in privinta lui? Probabil ca nu, sau...

Tulip

Capitolul 1

În primul rînd... să vă spun despre ce este vorba. Împreuna cu Tulip, ne-am gandit ca de acum înainte, pe lîngă postarile obişnuite, sa postam si un fel de „serial”. Astfel, în fiecare săptămîna o sa apară un „episod”. Ele vor fi scrise o data de Tulip, o data de mine. Deşi stilurile noastre sunt destul de diferite, sperăm ca va ieşi ceva bun. Cine ştie... poate tocmai diferenţele dintre noi vor face din aceasta poveste una interesantă. Pană una alta... sperăm sa va placă începutul.

P.S. Nu am hotarat o poveste propriu-zisa- pur si simplu vom vedea ce a scris cealaltă săptămînă trecută si vom continua cum credem noi...  A, da! Si nu avem încă un titlu, din moment ce nu ştim ce se va întîmpla pe parcursul povesti. . . 

Eram chiar în fata casei noi, care de afară părea imensă. Mătuşa a venit lîngă mine.

- E superbă, nu?

- Bineînţeles. Cum o să putem să întreţinem monstruozitatea asta de casă?

- Ne descurcăm noi... Suntem fete mari. Şi oricum, pare mare de aici, dar înăuntru nu e chiar asa.

Încă nu înţelegeam de ce trebuise să ne mutam si să ne luăm pe deasupra aşa ceva. Din moment ce eram doar noi două, nu prea vedeam cum o sa putem sa plătim toate cheltuielile doar din veniturile modeste ale mătuşii, care era pictorita. Probabil aveam sa mă angajez undeva în weekend-uri, dar nici asta nu ajuta prea mult. 
- Vino odată!, mi-a strigat mătuşa din prag.
Am intrat amîndouă într-un hol încăpător si luminos, care încă mirosea vag a vopsea proaspătă. O scară  albă ducea la etaj, pe care am urcat după ce am văzut tot parterul- format dintr-o bucătărie, un living, un spaţiu de luat masa, o mică  bibliotecă  cu şemineu si holul în care intrasem. La etaj erau trei dormitoare, o încăpere care avea să  serveasca drept atelier pentru Carmen si două băi. Dormitorul meu era superb, desi nu era foarte mare. Oricum, am trişat luîndu-l pe cel mai luminos, şi cel care avea baie proprie.  
- Tara! 
- Da?
- Cum a ajuns baia mea pe hol?
Deci se prinsese...
- Tu ai ales dormitorul acela...
- Tara, sunt foarte dezamagita! Ti-ai lăsa tu iubita mătuşă să  meargă atît pană la baie?
- Păţăşti!
Tocmai îmi admiram dormitorul cînd mi-am amintit de mica terasă spre care acesta avea ieşire, asa ca am ieşit sa o vad mai bine. Era superbă- avea loc pentru o masa si eventual un sezlong. Din moment ce mie îmi plăcea mai mult să stau afară, avea să fie locul în care să-mi petrec foarte mut timp. Casa vecinilor era mult mai aproape de a noastră decît credeam- terasa lor si cea pe care mă aflam atunci erau la o foarte mica distanţă. Dincolo de cealaltă balustradă era un băiat de vîrsta mea, ceva mai înalt decît bine. Era genul de băiat despre care majoritatea fetelor ar fi spus ca e perfect. Întocmai cei pe care eu nu îi suportam...
- Hei! Tocmai v-aţi mutat, nu?, m-a întrebat.
- Da...
- Bun venit! Eu sunt Robert.
- Încîntată..., am spus, deşi probabil nu prea păream aşa.
- Ciudat... Nu ştiu de ce, dar credeam ca îmi vei spune şi tu numele tău după asta.
- Tara.
- Drăguţ nume. Ca în... Pe aripile vîntului?
- Ai văzut filmul din greşeală?, am întrebat, deoarece tipul nu arăta ca şi cînd ar fi citit vreo carte în viaţa lui. 
- Surprinzător, am citit cartea. Din greşeală , bineînţeles. .
Nici cu asta, nici cu zambetul pe care îl afişa  tocmai cu acest scop nu reuşea să mă faca să fiu mai draguţa. Pur şi simplu mă enervau genul acesta de baieţi. Oricum, am intrat si am inceput, împreuna cu Carmen, să despachetam...


Sunshine