sâmbătă, 31 decembrie 2011

Iarna á la Cluj

Un comentariu:










Tulip


vineri, 30 decembrie 2011

Alb

Niciun comentariu:
Tulip

vineri, 16 decembrie 2011

Hai sa ajutam... sau nu

8 comentarii:
Azi, a venit doamna diriginta si ne-a spus sa nu cumva sa indraznim sa plecam de la dirigentie (care e ultima ora), ca avem musafiri. Bine. La ora unu intra in clasa doua pipite foarte bine imbracate (cand spun asta, ma refer la faptul ca aveau multe milioane pe ele) de la un fel de... organizatie (daca se poate spune asa), numita World Vision. Dintr-o balbaiala in alta, am inteles si eu despre ce era vorba. Tipele erau acolo ca sa ne povesteasca despre Africa si mortalitatea infantila... etc., stiti si voi ca nu-s chestii noi.
Ce am avut noi de facut? Am primit o foicica cu doua povestioare. Prima era despre o fetita de 13 ani care trebuia sa aiba grija de fratiorul ei de 10 luni, pentru ca mama lor tocmai murise. Iar a doua era despre o femeie  gravida care a parcurs 6 km pana la spital ca sa-si faca un control medical. Treaba noastra era sa spunem consecintele acestor intamplari, concluziile si sa dam niste solutii. Am primit o foaie mare, mare de tot, niste postituri si markere. A iesit asta:

Dupa ce s-or mai balbait juma' de ora intr-o romana de Doamne ajuta, ne-or impartit niste pliante (cam prost facute, apropo): 



Dupa care ne-o dat o foaie pe care sa ne scriem numele, clasa, adresa de e-mail si sa spunem daca vrem sa fim voluntari. Raspunsul meu a fost un "NU" foarte direct.
Acuma sa cugetam putin. Gaditi-va cati bani iti trebuie ca sa mergi in fiecare clasa cu foi, postituri, markere si cate doua pliante pentru fiecare. Intr-o clasa sunt aproximativ... sa zicem 25 de elevi. Iti cam trebuie o suma frumusica. Plus ca trebuie sa-ti platesti si pipitele care vin sa se balbaie, pentru ca am asa o vaga banuiala ca alea care or fost la noi, nu or fost pe gratis. Deci practic, se duc bani pe ceva ce noi stiam deja. Plus ca am pierdut o ora asa... imi pare rau ca n-am plecat. Stiti vorba aia: "fapte, nu vorbe". Daca chiar vrei sa ajuti cumva, cu banii dati pe markere te duci in Africa si ii ajuti pe copiii aia. Ii educi, ii inveti sa se ingrijeasca, sa scrie, sa se poarte... le areti ce e aia afectiune, iubire. Si da, asa stim noi sa ajutam. Chiar vreau sa-i felicit pe cei de la World Vision si nu numai pe ei, ca doar mai sunt o gramada de organizatii d-astea care cica vor sa faca bine. 

Tulip

vineri, 9 decembrie 2011

Te vad!

Niciun comentariu:
Tulip

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Natura la microscop (8)

Niciun comentariu:

Tulip

vineri, 2 decembrie 2011

1 Decembrie la Cluj

2 comentarii:









 Tulip

miercuri, 30 noiembrie 2011

Natura la microscop (7)

9 comentarii:

Tulip

joi, 24 noiembrie 2011

Pentru R.D.

Un comentariu:
  Acest articol îi va fi dedicat în totalitate unei prietene foarte, foarte bune căreia poate am uitat să-i amintesc în ultima vreme cât de mult ţin la ea. 
  Bineînţeles, trebuie să-i spun în primul rând La mulţi ani!!!, pentru că azi este ziua ei. 

  Draga mea R., 

  Vreau ca aceste rânduri să semene oarecum cu scrisorile copilăreşti, dar înduioşătoare pe care ni le trimiteam când eram mici. Îţi aminteşti? Bineînţeles că-ţi aminteşti... De câte ori ne certam rău şi nu vorbeam cu săptămânile una dintre noi scria o scrisoare (de obicei tu) ca să-şi ceară scuze, deşi nu prea era vina ei. 
  Ei bine, nu cred că vreau să scuz ceva prin scrisoarea asta, ci poate doar să reînvii amintiri plăcute. Şi să mulţumesc pentru clipe superbe.
  Aşadar, mulţumesc pentru că mi-ai spart măseaua aia la grădi. (Bine, poate nu cel mai superb moment, dar lăsăm ce-i mai bun pentru final, nu? Oricum, nu înţelegeţi greşit. Asta e o amintire de care râdem foarte, foarte des)
  Mulţumesc că tu ţi-ai dat seama că trebuie să fim prietene pentru că suntem vecine şi nu te-ai oprit până nu am devenit cele mai bune prietene.
  Mulţumesc pentru serile de camps... :D
 Pentru toate jocurile pe care le-am inventat împreună în fiecare vară, în curte... Şi, să recunoaştem, nu-s puţine...
  Mulţumesc pentru toate planurile pe care ni le-am făcut împreună. Scuze dacă renunţ la avocatură, totuşi.
  Pentru fiecare tură de Eroilor.
  Pentru că ai crezut în mine în momente în care alţii n-au crezut.
  Mulţumesc pentru fiecare te iert. 
  Pentru că atunci când spun o aberaţie, tu încă poţi să zici Da? No bine...
  Pentru fiecare seară în care stăteam pe stradă, la poveşti, până la 12. 
  Pentru că mă minţeai frumos când nu voiai să-mi dai hainele de la păpuşile tale Barbie.
  Mulţumesc pentru răbdare, îngăduinţă... prietenie. 
  Pentru că ai avut răbdare juma' de oră până am coborât scara aia, la Mărişel. Şi pentru jocurile de rummy din rulotă. Şi pentru cireşe. 
  Mulţumesc pentru că ai aşteptat până acum ca să pot să-ţi zic toate astea. 
  Mulţumesc pentru că eşti cea mai veche prietenă a mea.
                      pentru că-i mai scump ca aurul
                      şi ca perlele din mare
                     şi ca stelele din ceruri 
                     un prieten adevărat. (prof. Luis Tijerina Almaguer)

 La mulţi ani!!!
Cu dragoste, B.
(Sunshine)
   

miercuri, 23 noiembrie 2011

La multi ani!

5 comentarii:
Da, da.... azi e ziua lui Sunshine! Si face frumoasa varsta de.... nu spunem ca cica nu-i frumos sa spunem.
Tu fata... LA MULTI ANI!!! Sa stii ca eu te iubesc, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult de tot, sa ai parte de sanatate si tot ce-ti doresti.

Si sa dai de baut! :D

Tulip

duminică, 20 noiembrie 2011

Natura la microscop (6)

Niciun comentariu:

Tulip

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Inceput de iarna

Un comentariu:

Tulip

Clujul în detalii (5)

Niciun comentariu:

Sunshine

marți, 15 noiembrie 2011

Iubeşte-o! Capitolul 8: Printre poveşti

Niciun comentariu:

Lorelei adormise demult pe locul din dreapta. Dar lui îi convenea să conducă, având în vedere că rareori avea ocazia să-şi conducă maşinile. Se uita la ea din când în când cu colţul ochiului, imaginându-şi încă o dată o viaţă alături de ea, în Toscana. Ciudat era că nu şi-o putea imgina aprţinând altui loc. Cu eşarfele ei înflorate, cu fustele până în pământ, cu salopetele pătate cu vopsea, Lorelei nu s-ar fi potrivit în nici un alt loc. În nici un caz în palatul său regal. Toţi era stricţi acolo. Toţi erau serioşi. Pe când ea era exact opusul. Plină de viaţă, extrovertită, îndrîzneaţă,…
Zâmbi când îşi aminti cum fusese prima dată când o întâlnise. Se uitase la el cu atât de multă indiferenţă naturală, încât era absolut sigur că habar nu avea că el făcea parte dintr-o familie regală. Se purtase cu el la fel ca şi cu restul oamenilor din casa ei. abia când trebui să-l conducă la plecare rosti într-o daneză perfectă: La revedere, Alteţă! Acela fusese momentul în care ştia că trebuia să se întoarcă la ea, să o vadă. Şi o făcuse, trei luni mai târziu.
Se întrebă dacă urma să-i spună vreodată ce simţea pentru ea. Nu, nu o să-i spun. Nu-mi permit să stric totul. Ştia ce reputaţie îşi făcuse Lorelei în legătură cu acel lucru. Nu se aventura în nicio relaţie serioasă. Se întâmplase de două ori să fie cerută în căsătorie de unul dintre musafirii ei, dar finalul nu fusese tocmai roz. Întrerupse legătura imediat cu acele persoane. Pentru binele tău, le spusese fiecăruia. Ştia că aşa avea să-i spună şi lui dacă i-ar fi mărturisit ceva. Mai bine o păstra ca şi prietenă decât să o piardă de tot.
-             Unde suntem?, întrebă somnoroasă de lângă el, întrerupându-i şirul gândurilor.
-             Mai avem 80 de kilometri.
-             Vrei să conduc eu?
-             Nu, e-n regulă.
Tăcerea care urmă îl făcu pe Ed să creadă că ea se culcase din nou, dar curând o auzi întrebându-l:
-             De ce eşti atât de gânditor?
-             Mă gândeam… la ce mă aşteaptă acasă.
-             Aha. Despre ce petrecere de logodnă vorbeai mai devreme.
-             Urma să o cer în căsătorie pe Alexandra ieri. Teoretic, azi ar fi trebuit să organizăm o conferinţă de presă. Cândva peste o lună, o petrecere de logodnă şi în patru luni, nunta.
-             Urât.
-             Foarte urât. Dar, asta e viaţa mea. Asta e viaţa mea de care a, fugit.
-             Nu ai fugit. Eu am fugit de viaţă. Tu doar iei o pauză.
-             Mda, pauză…

Era doar ora patru dimineaţa când ei ajunseră în Roma.
-             Ar trebui să găsim un hotel?
-             Nici vorbă. La cum te caută pe tine acum toată Italia, ne recunosc în zece minute.  Mergem la un prieten de-al meu.
-             La ora asta?
-             Eu primesc lumea la orice oră din zi şi din noapte. Mi se pare corect să primesc acelaşi lucru.
-             Cum spui tu… Încotro o iau?
Lorelei îl învârti pe zeci de străduţe pustii până când ajunseră în faţa case cu siguranţă unice. era o casă destul de simplă din punct de vedere arhitectural, dar era vopsită în toate culorile curcubeului.
-             Prietenul tău vinde vopsea?
-             Nu. Prietenul meu o foloseşte în scopuri… creative. Nu-mi spune că nu-ţi place ce a făcut aici!
-             E încă destul de întuneric, dar… Oare interiorul cum arată?
-             Bun venit în lumea artiştilor.
Lorelei trecu de micuţa poartă, traversă aleea creată din bucăţi de gresie colorată care arăta ca un mozaic din Barcelona şi apăsă butonul soneriei care părea nasul unui clown desenat pe perete.
-             Mă întreb cum sună chestia asta.
-             Nici nu întreba… Giorgio!, ţipă când un bărbat înalt deschise uşa, sărind-i în braţe.
-             Loreta! Ce faci aici, la ora asta?, întrebă în italiană.
De ce îi spunea toată lumea Loreta? Era mai simplu pentru ei, oare?
-             Speram că ne poţi găzdui câteva zile, Giorgio, îi spuse tot în italiană. El e un prieten de-al meu, Edvard.
Cei doi bărbaţi făcură repede cunoştinţă, ca mai apoi Giorgio să adauge:
-             Crezi că nu ştiu cine e el, după ce i-am văzut faţa prin toate ziarele de ieri? Intraţi, intraţi!
-             Serios? Se face aşa mare vâlvă pe aici?, continuă în engleză Lorelei, ca să poată să se înţeleagă toţi trei.
-             Da, e o ştire destul de importantă, deşi nu sunt sigur de ce.
Intrară într-o încăpere spaţioasă, luminată de câteva lămpi puse aiurea, dar care promite să fie cea mai ciudată încăpere văzută de Ed în casa cuiva. Era decorată în totalitate cu elemente specifice filmelor Disney. Dacă masa din centru părea cea la care mâncau cei şapte pitici, canapeaua părea să fie un pantof imens – referire probabil la Cenuşăreasa, iar şemineul era scăpat parcă dintr-o carte cu Alice în Ţara Minunilor. Totul era încărcat şi înfricoşător de colorat. Era mult prea mult.
-             Cred că vreţi să mâncaţi ceva. Luaţi loc şi vă aduc imediat ceva. Apoi putem să  bârfim liniştiţi.
Ed se văzu pentru prima şi probabil ultima oară în viaţa lui stând în pantoful Cenuşăresei.
-             Dacă ne aduce mere otrăvite?
-             Sau o licoare care o să micşoreze. Ar putea fi periculos. Dar eu zic să riscăm. Ultima dată când am plecat de aici nu aveam mai mult de un deget lipsă. Şi acum sunt cu totul întreagă.
-             Dar ar fi poate o mare mândrie pentru el să trăvească pe cineva din familia regală.
-             Mda, şti, ştiu: la palat ai oameni care gustă mâncarea înaintea ta, ca să se asigure că e totul în regulă. Dacă plăteşti bine, fac eu asta acum
Giorgio intră, aducând două farfurii.
-             Paste!
-             Fără mere şi fără licori! Prinţe, cred că eşti în siguranţă!
-             De când v cunoaşteţi voi doi?, îi întrebă Giorgio.
-             De cinci ani frecventează căsuţa mea toscană prinţul moştenitor al Danemarcei. Dar se pare că doar acum şi-au dat seama … autorităţie.
-             De fapt, e prima dată când fug de-a binelea.
-             Şi nu te pricepi la asta, să înţeleg. Dar ai venit totuşi la Roma. Asta e moda la voi, de la Audrey Hepburn încoace?
-             Toţi sunteţi fani ai filmelor alb-negru?
-             Bineînţeles, răspunse Lorelei. Şi bănuisc că te întrebi cum de am ajuns la tine, îi spuse lui Giorgio. Imaginează-ţi că, acum doi ani când venea la mine, Ed şi-a anunţat un prieten, consilier, ce-o fi. Şi se pare că acela era un trădător. Acum câteva ore ajungeam acasă dintr-o mică excursie şi ghici ce? Înspre casa mea tocmai merseseră două maşini cu geamuri fumurii.
-             Superbă poveste.
-             Ştiu. Mi-ar fi plăcut câteva urmăriri şi focuri de armă, dar ne mulţumim şi cu mai puţin, nu?
O lăsă pe Lorelei să discute cu  Giorgio despre ce făcuseră în ultima vreme, apoi acesta hotărî că ar fi timpul să îi conducă în dormitoarelelor şi apoi să se culce el însuşi.
-             Vreau dormitorul Monroe, te roooooooog!,. insistă Lor.
-             Mereu pe ăla îl vrei, scumpo!
Abia când văzu dormitorul de care vorbeau, Ed îşi dădu seama de ce se numea aşa. Nici o bucţică de perete nu era liberă. Postere, poze, tablouri, alte poze, alte postere. Peste tot imagini cu Marilyn Monroe. Cum ar fi putut cineva să doarmă cu toţi acei ochi uitându-se la el? Cum?! Auzise de fani nebuni dar asta… Omul ăla era ceva de neînchipuit.
-             Mi-e frică să întreb ce dormitor primesc eu.
-             Cel regal, bineînţeles.
-             Nu cred că îl laşi să doarmă în…, începu Lorelei.
-             Bineînţeles că îl las.
-             Ooo! Trebuie să-i văd mutra când intră acolo.
Merseră de-a lungul unui coridor plin de tablouri – doar artă abstractă, şi se opriră în faţa unei uşi. Când Giorgio apăsă canţa, Ed inspiră adânc, sperând să nu fie ceva rău. Dar nu avu noroc.
-             Apartamentul regal, strigă Lor.
Totul, absolut totul avea exact acelaşi imprimeu. Cercuri negre în pătrate albe şi cercuri ale în pătrate negre, aranjate asemena unei table de şah. Nu se putut uita la camera aceea mai mult de câteva secunde până să simtă o enervantă durere de cap.
-             Nu pot să cred! Eşti sigur că vrei să mă laşi aici?
-             Nu e aşa rău… Te obişnuieşti după o vreme…
-             Bănuiesc că se putea şi mai rău, nu? Poate o cameră pe tema Familia Flinstone  cu pat de piatră era mai… neplăcută.
-             Şşşt! Nu-i da idei, îl atenţionă Lorelei.

Sunshine

duminică, 13 noiembrie 2011

Recomandare: The Eagles - Hotel California

Niciun comentariu:
  Cui nu-i place melodia asta? De două săptămâni o ascult non-stop şi încă nu m-am săturat...




Last thing I remember, I was
Running for the door
I had to find the passage back
To the place I was before
’relax,’ said the night man,
We are programmed to receive.
You can checkout any time you like,
But you can never leave!

Sunshine

marți, 8 noiembrie 2011

Iubeşte-o! Capitolul 7: Vacanţă la Roma

2 comentarii:
  Lorelei intră în casă cu cei doi bărbaţi după ea. Îl văzu pe Mike aruncând-i o privire curioasă şi speriată în acelaşi timp. Speră doar că fusese deştept şi nu le spusese nimic gorilelor alea despre Edvard.
- Mike, îmi spui şi mie ce s-a-ntâmplat?, îl întrebă.
- Nu am putut să-i ajut cu...
- Domnişoară, ne-ar plăcea să vorbim puţin cu dumneavoastră între patru ochi. 
  Oricum, fusese atentă la felul în care Mike pusese accentul pe nu. Nu le spusese nimic.
- Bineînţeles. Vă rog, să intrăm în bibliotecă. Mike, am lăsat carafa de limonadă în grădină, lângă balansoar.
  Spera că Mike auzise ceea ce îi spusese ea de fapt. Spera că oamenii ăia nu găsiseră batista lui Ed înaintea lui.
  Intrară în bibliotecă, iar ea se aşeză pe fotoliu, făcându-le semn celor doi să se aşeze pe canapeaua din faţa ei.
- Bănuiesc că ştiţi de ce ne aflăm aici.
- Mă tem că nu am nici cea mai vagă idee. Sper doar că niciunul dintre musafirii mei nu a păţit sau nu a făcut ceva.
- Este vorba de unul dintre... musafirii dumneavoastră, totuşi. Să înţeleg că dumneavoastră primiţi aici oameni care... 
- Primesc şi găzduiesc artişti. Sunt oameni care vin în Toscana fără niciun ban sau fără cunoştinţe şi prieteni, dar au nevoie de un cămin. Temporar. Iar eu îi primesc la mine, unde locuiesc de obicei o săptămână, două, depinde...
- Înţeleg. Şi dumneavoastră ce câştigaţi din asta?
- Nu cred că înţeleg scopul întrebării. Dar, ca să vă fac e plac: nu câştig nimic altceva decât companie plăcută şi o conştiinţă împăcată cu gândul că am ajutat oameni. Putem trece direct la subiect. Sunt foarte curioasă de ce mi-aţi invadat proprietatea în timp ce lipseam şi din cauza cui aţi făcut asta?
- Este vorba despre Prinţul Moştenitor.
- Prinţul Edvard?, întrebă părând terifiată. A păţit ceva?!
- Nu putem şti încă, pentru că nu ştim unde se alfă Alteţa Sa.
- Oh! S-ar putea să... se fi întâmplat ceva? O răpire sau...?
- Nu tocmai. De fapt, Alteţa Sa ne-a transmis printr-un bilet că nu ar trebui să ne îngrijoreze absenţa sa, deoarece este doar un fel de vacanţă. Spunea că are nevoie de o pauză. 
- Şi v-aţi gândit că ar fi putut veni aici?
- Da. Avem informaţii conform cărora Alteţa Sa ar mai fi venit la dumneavoastră în situaţii oarecum similare.
- Aţi avut dreptate venind la mine. Prinţul Edvard a venit într-adevăr aici. 
  Avu mare grijă cum îşi alegea cuvintele.
- Cu două zile înainte, cu câteva ore înainte de cină a venit aici. Am vorbit puţin, am băut cafea, dar după vreo două ore, Alteţa Sa a trebuit să plece.
- Puteţi să ne spuneţi exact ce aţi vorbit cu Alteţa Sa?
  Alteţa Sa în sus, Alteţa Sa în jos. Nu mai rezista mult aşa. Mike intră şi puse pe masă o carafă cu limonadă proaspătă şi trei pahare.
-  Mulţumesc, Mike! Aşteptă ca acesta să iasă din încpăpere ca să continue;
- Prinţul a spus că şi-a luat o săptămână liberă, pentru că îndatoririle regale îl copleşeau deja. Dar nu mi-a dat prea multe detalii. A spus că urmează să se logodească şi... Ceea ce vă spun eu acum este confidenţial? Confidenţial faţă de... mass-media, mă refer.
- Bineînţeles, doamnă.
- Cred că o ia ca pe o ultimă ieşire. E conştient de îndatoririle lui faţă de Danemarca, dar cred că a avut nevoie de puţin timp departe de Copenhaga. Mi-a vorbit cu mare durere de moartea tatălui său, despre care eu nici măcar nu auzisem până atunci.
- Şi când aţi mai luat legătura cu Prinţul Moştenitor?
- A fost ultima dată când am vorbit cu el. Acum două zile. După cum poate că aţi observat, eu nu am nici televizor, nici telefon, nici internet.
- De aceea nu ştiaţi despre acest ... incident?
- Exact. Şi mai am prostul obicei de a nu citi presa scrisă. Îmi pare foarte rău că nu vă pot ajuta mai mult.
- Nu ştiţi unde a plecat Alteţa Sa de aici?
- A menţionat Sevilla. Îmi pare bine că mi-aţi amintit asta... Sevilla cu siguranţă. Cred că cunoaşte pe cineva acolo. Sau ceva cu o casă de vacanţă... Nu sunt prea sigură.
- Vă voi deranja cu încă o întrebare.
- Vă rog.
- De ce nici bărbatul cu care am vorbit la început nu ştia nimic despre Prinţ? Nu s-a prezentat când a venit la dumneavoastră?
- Momentan am 7 musafiri aici. Cred că E... Alteţa Sa a reuşit să îi cunoască pe toţi, dar fără să se prezinte ca .... membru a vreunei case regale. Ştiu că e puţin ciudat, dar aici nu prea contează cine ce este. Nu s-a prezentat decât cu numele de Evard. Bineînţeles, au fost unii care l-au recunoscut. Dar Mike e american. Crede că toate statele mai puţin Anglia au preşedinte. Nu vă puteţi aştepta mai mult de la el... Şi oricum,. nu am mai vorbit prea mult de Prinţ după ce a plecat.
- Vă mulţumesc, doamnă. Vă voi lăsa totuşi un număr de telefon, în speranţa că ne veţi contacta dacă veţi descoperi orice.
- Bineînţeles. Şi... aţi putea să-i transmiteţi Alteţei Sale să ia legătura cu mine după ce... îl găsiţi. Sunt puţin îngrijorată... 
- Bineînţeles.

- Prietenii tăi sunt interesanţi, îi spunea lui Evard jumătate de oră mai târziu, pe când îl lua de la Agnese. Ai fost cuminte.
- Bineînţeles, mami. Cum ai scăpat de ei?
- Cum fac eu de obicei. Cu stil.
- Unde mergem?, întrebă când observă că nu o luau spre casa ei.
- Roooomaaaa! 
- Ce?
- Roma. Vacanţă la Roma! Nu de asta are nevoie orice prinţ fugit de acasă?
- Dar...
- Dacă nu vrei, pot oricând să întorc. În jurul casei mele nu sunt decât 20 de gorile trimise de regină să te ducă acasă până la cină. 
- Roma, zici? Şi mie îmi place Audrey Hepburn.

Sunshine

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Clujul în detalii (4)

Niciun comentariu:

Sunshine

vineri, 4 noiembrie 2011

Capitolul 40

Niciun comentariu:
Inainte de a citi, vreau sa va spun ca acesta e ultimul. Si vreau sa va mai spun ca tot ce ati citit pana acum, e doar o ciorna... probabil ati observat ca sunt date, zile, ani care nu se potrivesc, greseli, etc..  Mai avem putin (adica mult) de lucru. Si cam atat. 

Eram deasupra lui Robert.
-A fost ciudat azi, am spus eu aplecandu-ma ca sa-l sarut.
-Mmmm... da. E ciudat cu Chris si-a luat geaca si a plecat. De ce? Ii era frica? Si parca gorilele lui Ethan trebuia sa-l prinda.
-Da... Chris a fost rapid.
Am inceput de la gat si am coborat incet spre pieptul lui, deschizandu-i usor nasturii de la camasa.
-Si acum ce vom face?
-Nu stiu, am spus eu. Vreau si eu o zi normala. Vedem maine.
Am mai coborat putin.
-Ma inebunesti!, a strigat el. Nu mai pot gandi cand te transformi asa...
A cam sarit pe mine, la propiu.

A doua zi cand m-am trezit, inca eram cu gandul la noaptea trecuta. Am zambit cand am vazut ca Robert doarme ca un bebelus si am inceput sa ma imbrac.
-Trebuie sa recunosc, m-a intampinat o voce cand am intrat in bucatarie, niciodata n-am obosit un barbat atat de tare.
-Mama?!
-'Neata si tie, scumpo. Cafea?
-Da, am spus eu nesigura. Ce faci aici? Unde e tata?
-Am venit sa vorbesc cu Carmen si Ethan. Iar tatal tau, e acasa si repara un scaun pe care l-a rupt, dupa ce ati plecat voi. Va ajunge si el foarte curand.
-A rup un scaun?, am intrebat zambind. Deja va certati?
-A nu... Nu ne-am certat. Doar ca scaunul, pur si simplu, a... cedat.
Robert a iesit somnoros din camera.
-'Neata doamna J.A.!
Dupa care pe mine m-a pupat pe obraz.
-J.A.?!, a strigat el cand si-a dat seama. Eu... aaa.. eu..
-Stai linistit, nu sunt aici pentru tine, a spus mama zambind.
-Ah, ok! Ce avem de mancare?
-V-am facut niste sandwich-uri calde. Sper sa va placa.
Am auzit o bataie in usa. Mama s-a dus sa deschida. Era tata.
-Deci? a intrebat J.A..
-Pai... ti-am luat alt scaun, a spus el.
Am inceput sa rad si l-am salutat. A inceput sa ne studieze pe mine si Robert.
-Am sa ma fac ca n-am observat, a spus el.
-Doamne!, am spus eu. Ce aveti? De parca voi n-ati fost tineri...
-Am fost, dar pe vremea mea, a inceput tata, pe vremea mea... Ei bine pe vremea, era la fel, a spus el dezamagit.
Intre timp a aparut si restul casei: Carmen, Ethan, Nicholas si Emilia.
-M-am gandit la ce-am vorbit aseara, John. Cred ca vom face asa. Sa putrezeasca toti la nebuni, aspus Ethan.
-Ha?, am intebat eu.
-Chris are o camera rezervata la nebuni, mi-a spus tata.
-Ah... cum?
-Doar falsificam niste acte, mi-a spus Ethan.
-Doar?!, am intrebat eu.
-Da... cred ca toti de aici, cu exceptia celor tineri, am falsificat macar o data un act.
Robert s-a uitat la mama lui.
-Da, i-a confirmat ea. Tatal tau e traficant, deci... m-am folosit si eu de ce am invatat de la el.
Eu m-am uitat la Carmen, iar ea dat din cap arfimativ.
-Ok, sa trecem peste acest soc, am spus eu. Continuati cu planul.
-Atat, a spus mama. Pur si simplu il bagam la nebuni.
-Aha.. Ma duc sa-mi iau ciocolata, am spus eu. Voi mai stabiliti detalii.
-Vin cu tine?, m-a intrebat Robert.
-Nu... ma duc singura. Dar da-mi totusi cheile de la motocicleta.
-Daca ii faci ceva...
-Nu-i fac nimic...

Am oprit motocicleta si am inceput sa ma plimb prin Barcelona. Era prea usor asa cum ziceau ei. Prea usor. Am intrat pe o straduta ingusta si intunecoasa, pentru a ajunge la singurul magazin care avea ciocolata care-mi placea mie. Chiar cand sa intru in magazin, o mana m-a luat de gura si de mijhloc si m-a tras cu ea.

Cand m-am trezit, eram legata de un scaun, intr-o camera complet goala si in semiintuneric. Ma dureau toata si simteam cum imi curge sange dintr-o rana de la cap.
-Cred ca glumesti, am spus eu gemand de durere.
-Chiar deloc, am auzit o voce.
-Chris... esti jalnic, am spus eu.
A venit si s-a pus in fata mea.
-Bati si legi o femeie... tie-e frica de mine? Foarte bine faci, pentru ca dupa ce voi scapa, sa-ti pazesti fundul foarte bine.
Mi-a mai tras o palma. Am ras.
-Dupa cum am spus, jalnic!
-Taci!, a urlat el. Spune-mi unde-mi sunt banii!
-Ce bani?, am intrebat eu sperand ca nu-si da seama ca ma prefaceam.
-Haide, J.A. ti-a lasat o avere uriasa.
-Mie?! Te inseli. Singurul meu venit e alocatia plus ce-mi da Carmen.
-Da-te dracu', Tara! Zi-mi! Stiu ca stii.
Si-a lipit lama cutitului de gatul meu.
-Omoara-ma, dar nu rezolvi nimic. Nu stiu despre ce bani vorbesti. Poate te inseli tu.
Si-a apasat lama mai tare si simteam cum imi intra in carne.
-Eu vorbeam serios, Tara. Nu mai iesi in viata de aici. Daca nu-mi spui... te omor. N-ar fi prima data cand fac asta.
-Stiu ca nu. Tatal Leahei, iar apoi ai incercat cu mama si tata. Din pacate nu ti-a reusit. Iar apoi te-ai folosit de mama, crezand ca tata a disparut pentru totdeauna.
Si-a indepartat cutitul de la gatul meu.
-De... de unde stii?
-Cand ai spus ca "n-ar fi prima data", mi-am dat seama. Apropo, de cand sunt aici?
-Ai ramas peste noapte, scumpo.
Am ras.
-Toate au inceput, am spus eu.
-Da, si ar fi bine sa incepi sa-mi spui unde sunt banii.
-Nu stiu nimic.
S-a apropiat de mine.
-Stii, mereu am vrut-o pe mama ta... iar tu semeni atat de bine cu ea. Stii la ce ma gandesc?
-Sa nu indraznesti!
-O ba da! Pana imi spui unde sunt banii.
A inceput sa-si desfaca nasturii de la pantaloni, dar chiar in momentul acela am auzit o impuscatura. Robert tocmai il impuscase pe Chiris in picior.
-Fii atent la mine, javra!, a urlat el cu un picor pe pieptul lui Chris. Daca o singura data te mai apropii de Tara si la 10 m distanta, esti mort. Sper ca ne-am inteles.
Robert m-a dezlegat si m-a ajutat sa ma ridic. Ma simteam atat de slabita... simteam cum mi se inchid ochii. Trebuia sa raman treaza, constienta... Trebuia... In urmatoarea secunda, am simtit cum ma prabusesc.

-Se trezeste! Se trezeste!, am auzit o voce.
Cand am deschis ochii, am vazut sapte siluete care stateau in jurul meu.
-Rahat!, am gemut eu...
-Cam asa, am auzit-o pe mama.
-Esti o iresponsabila, Tara!, l-am auzit pe Robert. Habar n-ai cate griji mi-am facut! Credeam ca am sa te gasesc in vreun sant cu un glont in cap. Sa nu mai faci asa ceva veci! Priceput?!
-Aaa... ce s-a intamplat?, am intrebat eu.
-Chris, te-a rapit, batut, drogat si vroia sa-ti faca si altceva... bine ca am ajuns la timp, a murmurat Robert.
-Ah, imi amintesc... si dupa?
-Dupa, ai cazut lata, a spus Nicholas.
-Si dupa?
-Dupa, te-am adus acasa, scumpo, a spus Carmen. Acum poti sa stai linistita.
-Da, important e ca esti bine, am auzit-o pe Emilia.
-Si Chris?, am intrebat eu.
-La nebuni, au raspuns in cor Ethan si tata.
-Oh... inteleg.
-La inceput ma gandeam sa-l omor, a spus tata. Dar apoi mi-am dat seama ca ar fi scapat prea usor.
Mi-am pus mana la cap si doar atunci am observat ca sunt bandajata. Ma durea ingrozitor.
-Toata lumea afara, a soptit Robert. Are nevoie de odihna.
Dupa ce toata lumea a plecat, Robert a venit cu un medicament si un pahar de apa.
-Poftim, o sa te simti mai bine.
Am dat medicamentul pe gat si mi-am pus capul pe pieptul lui Robert.
-Bine ca s-a terminat, a pus el. Acum vom avea liniste.
Mintea si el o stia. Nu s-a terminat. Lumea stia cine suntem. Fiu de mare traficant plus fiica de mare hoata... asa ceva nu dispare ca prin minune. Nu s-a terminat deloc, era doar inceputul. Lumea mereu va vrea ceva de la noi.
Dar eram gata sa infrunt tot.

Sfârşit
Tulip

miercuri, 2 noiembrie 2011

Clujul în detalii (3)

Niciun comentariu:

Sunshine

marți, 1 noiembrie 2011

Iubeşte-o! Capitolul 6: De-a v-aţi ascunselea

Niciun comentariu:
- Serios? Ce facem acum?
- Calmează-te, prinţe. Unde ţi-e atitudinea regală?... Am o idee! Doar aşteaptă aici.
  Ed o privi intrând în magazinul de vis-a-vis şi ieşind după vreo două minute cu nişte lucruri pe care i le întinse, spunând:
- Pune-ţi astea! 
- Ochelari de soare? 
- Şi pălăria nu-ţi place?
- Pălărie de paie?!
- Nu eşti prinţ în Toscana. Eşti prinţ în Danemarca. Coroană n-am găsit.
- Cum o să rezolve o pălărie faptul că toată Copenhaga e în Toscana, căutând-mă? Cum m-a ajutat faptul că am plecat fără să le spun?
- Nu vreau să te ajut cu nimic. Vreau să nu-mi strice nimeni excursia de azi. Nu am mai văzut orăşelul ăsta şi am de gând să găsesc fiecare colţişor interesant din el.
- Sunt cam patru străzi aici. Cred că în jumătate de oră terminăm.
- Fiţe regale...

***

- Mâine ce facem?, întrebă Ed când văzu că erau destul de aproape de casa lui Lorelei. Era ca şi cum încerca să se convingă că mâine va fi încă cu ea. În niciun caz vacanţa lui neoficială nu avea să se termine atât de curând.
- Mâine...? Nu sunt sigură. Cred că mâine pleacă Anabella. Trebuie să-i dedic ceva timp ei. 
- Aha. Bine, atunci. Poate ai să-mi dai ceva de lucru.
- Mda, ar trebui să vopsesc câteva obloane. Poate m-ai putea ajuta cu asta.
- Bineînţeles.
  Era încă ciudat. Nu putuse, după cinci ani, să se obişnuiască cu Lorelei. Îl punea să spele vase, să planteze puieţi, să vopsească, să strângă şuruburi... Pentru ea era doar unul de-al casei. Şi cine nu o ajuta cu nimic, nu avea ce căuta la ea. Nimeni nu trebuia să plătească nici măcar un ban. Dar trebuiau să o ajute la câte ceva pe lângă casă. Se întrebă din nou de unde avea ea atâţia bani? Până la urmă, avea mai mereu vreo 7-8 persoane de hrănit şi o casă de întreţinut. Şi nu o dată o văzuse făcându-le cadouri celor care plecau. Nu lucra. Adică, în afară de pictură, nu făcea nimic din care ar fi putut câştiga bine. Şi nu o auzise vreodată spunând că îşi vinde tablourile. Oare moştenise totul de la tatăl ei? Atunci trebuia că tatăl ei fusese un om extrem de bogat.
- Loreta! Loreta!, striga o femeie greoaie şi bătrână de pe partea cealaltă străzii. Tocmai treceau prin satul la marginea căruia se afla casa ei.
  Lorelei opri maşina şi coborî să vorbească cu femeia.
- Ce s-a-ntâmplat, Agnese?, întrebă în italiană.
- Ce era cu maşinile care mergeau spre casa ta?
  Inima ei o luă deja la galop.
- Ce maşini?
- Acum zece minute... Trei maşini negre. Cu geamuri fumurii.
  Când se întoarse spre el, Ed crezu că avea să explodeze în curând de furie.
- Ai înţeles ce am vorbit?
- Ceva... nişte maşini...?
- Negre! Maşini negre care mergeau spre casa noastră! Idioţii ăia te-au găsit!
- Ce? La naiba! Nu pot să plec deja.
- Atunci nici nu o s-o faci. Rezolv eu asta. Du-te! Du-te!, îi spuse împingându-l spre clădirea de pe cealaltă parte a străzii. Sabrina, te implor, lasă-l să stea la tine. Doar puţin. Până rezolv eu ceva.
- Loreta, scumpo, nu ştiu ce să zic despre asa. Eu sunt bătrână, obosită, nu am timp de probleme. Cine e el?
- Nu e nimic ilegal sau aşa ceva. Doar jumătate de oră, promit. Te rog, Agnese. 
- Bine, bine. Dar nu-mi face probleme! 
- Nici vorbă. 
  Apoi continuă, şoptind:
- Doar jumătate de oră. Trebuie că Mike e acasă la ora asta şi a luat el controlul asupra situţiei. Sigur nu le-a spus nimic. El ştie cine eşti. Dacă e aşa, o să-i trimit şi o să le spun că nu ai venit deloc aici. Ai lăsat vreun lucru personal prin vreo cameră?
- Nu. Adică, am cumpărat totul înainte să plec. Nu! Stai! Pe balansoar este o batistă. Are brodată iniţiala mea.
- Fiţe regale. Dar scap eu de ea. Probabil o să percheziţioneze casa sau aşa ceva. Vin cât pot de repede. Dacă nu scap de ei, trimit pe cineva după tine şi... facem noi ceva. Mă gândesc eu la o soluţie.
- Mulţumesc. Toate astea pentru o amărâtă de vacanţă...
- Mda. Problema ta e că, până la urmă te întorci acolo. Ce va fi când vei ajunge...
- La asta mă gândesc eu, bine?
  Ed intră cu Agnese în casa ei, iar Lorelei urcă în maşină şi porni spre casă. Când parcă, vreo trei oameni cu costume negre, ochelari de soare şi cravate porniră înspre ea. Asta pe lângă restul care se plimbau ori prin faţa casei vorbind la telefon ori prin faţa porţii, urmărind cu atenţie orice mişcare.
- Bună ziua, doamnă. Mi-e teamă că avem vreo problemă şi doar dumneavoastră ne puteţi ajuta.
- Cu orice, domnule. Dar nu prea înţeleg ce e cu toate astea..., spuse luând o faţă naivă şi uitându-se nedumerită în jur.
- Putem intra pentru o clipă?
- Bineînţeles.

Sunshine


duminică, 30 octombrie 2011

Natura la microscop (5)

Niciun comentariu:

Tulip

vineri, 28 octombrie 2011

Capitolul 39

Niciun comentariu:
- Deci spuneţi-mi şi mie care e planul, protesta Robert. 
- Nu că ai avea tu cine ştie ce rol în el, am spus eu. Ideea e că mergem la mama din nou, având în vedere că însişi Chris ne-a invitat. Intrăm nevinovaţi, când tata îşi va face apariţia în mod cu totul şi cu totul miraculos. Ai văzut că sunt câţiva tipi mai... mari care stau mereu prin preajma lor. Ei bine, de ăia se vor ocupa tipii noştri mari. 
- Adică cine? Nu-mi spune Ethan şi Nicholas, te rog.
- Nu. Tipii angajaţi de Nicholas şi Ethan. Ceva... ceva prieteni de-ai lor. În fine, ideea este că şi ai noştri vor sta aproape. Când tata va intra şi după ce ne va saluta pe toţi, îmbrăţişări, chestii de-astea, îl va acapara o vreme pe Chris. Cât să apuc să vorbesc cu mama. Carmen mă va ajuta. Dacă mama spune că trebuie ştiu eu... nu salvată, dar ajutată să scape de Chris, dau semnalul şi îl prindem pe Chris cumva.
- Cum?
- Am uitat cumva să menţionez gorilele angajate de Ethan care vor sta pe afară?
- Nu, scuze.
- Bun. Şi îl acuzăm de.... privare de libertate sau aşa ceva, apoi trăim fericiţi pentru totdeauna.
- Super plan. Eu ce fac în afară de a trăi fericit pentru totdeauna?
- Zâmbeşti şi eşti de acord cu orice spun eu.
- Ce?! Nu!
- Deja ai greşit planul... Nu poţi să-l ţii minte?
- Dar vreau şi eu un rol mai important. Aş putea să învăţ codul Morse şi să vă transmit mesaje.
- ţăşti!

  Am intrat cu toţii puţin emoţionaţi şi speriaţi în casa în care o întâlnisem pe mama cu două zile înainte.  Chris nu era încă acolo, aşa că planul putea să meragă chiar şi mai bine decât plănuisem noi. Mama a arătat un zâmbet oarecum trist când i-a văzut pe Nicholas şi Ethan. Păreau că îşi vorbesc mereu din priviri, iar Carmen şi cu mine rămâneam pe afară. Robert era cel mai nedumerit dintre toţi, bineînţeles.
- Bună seara!, a spus Chris intrând în cameră. Eram sigură că nici Carmen nu ratase expresia feţei lui din momentul în care îi văzu pe Ethan şi Nicholas.
- Băieţii!, a strigat totuşi, prefăcându-se încântat. A trecut ceva timp...
  O, Doamne! Nu suportam genul ăla de clişee.  În plus, gândurile îmi fugeau în toate direcţiile. De unde se cunoşteau ei trei până la urmă? Prin mama? Dar atunci tata de ce nu-i cunoştea? Şi apoi... dacă Ethan putea să aibă destul de multe legături încât să ştie mereu unde ne aflăm, de ce nu ar fi putut şi Chris să facă acelaşi lucru? Poate ne urmărise mereu. Poate ne ştia planul şi în noaptea asta. Poate fusese chiar mereu în umbră. De când m-am născut. De când fugea după banii mamei.
  Dar, atunci, de ce putea să aştepte atât? Tot ceea ce voia el erau nişte bani? Pentru că aşteptase prea mult. 17 ani erau destul de mult, având în vedere că putea face fel de fel de ameninţări în stânga şi-n dreapta, astfel încât mama să-i fi putut spune oricând unde-şi ţine banii. Putea să mă fi omorât de atâtea ori, probabil. Dar atunci... Era ceva ce eu ştiam? Ceva ce ştiam doar eu, mama şi poate Carmen? Ceva de care nu-mi dădeam seama că era ceva important?
- Chris, unde aţi fost până acum?, întrebă Ethan, întrerupându-mi şirul gândurilor.
- Ethan, cred că tu, mai bine decât oricine altcineva, înţelegi că nu ar trebui să vorbim asta acum. E prea complicat.
- Poate ne putem retrage puţin doar noi trei, să vorbim.
- Poate mai târziu, dacă nu vă supăraţi
- Nu, bineînţeles că nu.
- Acum ar trebui să ne aşezăm şi să vorbim puţin cu toţii. Aş vrea să-mi cunosc nepoata mai bine.
  Din instinct, m-am apropiat mai tare de Rob, care era lângă mine pe canapea. Vocea şi zâmbetul omului acela îmi spuneau că ceva nu era în regulă de loc.
- Ce vrei să ştii, Chris?, am întrebat totuşi.
- Nu ştiu sigur... Eşti la liceu acum, nu?
- Da.
- Şi te-ai gândit mai departe? La facultate?
- Nu tocmai. Mă gândeam la un an liber, mai degrabă. Având în vedere că mi-am regăsit părinţii în sfârşit.
- Părinţii?
- Pe mama, de fapt, m-am grăbit. Dumnezeule, puteam strica chiar orice!
- Nu o să te superi dacă te consider un fel de tată al meu. E uşor să-mi imaginez asta, dacă mă gândesc că eşti fratele tatălui meu.
  Deşi părea că nu mai e suspicios, am rămas totuşi atentă la fiecare dintre gesturile mele şi ale lui.
- Nu, bineînţeles că nu. Aş fi de-a dreptul onorat.
- Mersi!
- Şi voi unde locuiţi acum?, ne întrebă atât de mine cât şi pe Carmen.
- Încă nu e chiar stabilit. Nu departe de unde stăteai tu, oficial. Dar cum m-am căsătorit de foarte puţin timp, nu suntem încă foarte organizaţi.
- Aha. Şi...
  Am tresărit când am auzit o bătaie în uşă. Chris, încruntându-se, s-a ridicat şi s-a dus să deschisă. Chipul lui se schimnosi din cauza furiei care-l cuprinse când îl văzu pe tata.
- John!, striga mama cand il vazu.

Sunshine

Prezent

Niciun comentariu:
  De ce aş mai încerca? Sunt oricum prea schimbaţi...
  Locurile spre care merg nu mai există. Oamenii pe care-i caut au fost distruşi.
  Nemuritorii nu se mai nasc. Clipele sunt tot mai scurte.
  Sunt prea puţine vise care mor. Prea mulţi care zâmbesc. Fals. Prea puţini care surâd.
  Prezent. Trecut. Dar prezent.

Sunshine

joi, 27 octombrie 2011

Clujul în deatlii (2)

Niciun comentariu:

Sunshine

miercuri, 26 octombrie 2011

Iubeşte-o! Capitolul 5: Ascuns în Toscana

2 comentarii:
  Îmi cer scuze pentru întârziere. Ieri ar fi trebuit să public acest capitol, dar monitorul meu a murit.


 Noaptea petrecută în grădină fusese răcoroasă, dar niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama de asta. Lorelei adormise repede, fiind doborâtă de oboseala acumulată pe timpul zilei. Visase ceva, dar când în sfârşit se ridică de pe balansoar nu-şi putea aminti ce. Oare fusese Golden Gate-ul? 
  Ed nu fuseses atât de norocos. Povestea lui Lorelei îl tulburase destul de mult încât să nu poată dormi câteva ore. Văzuse astfel de poveşti în filmele prea siropoase sau citise despre ele în cine ştie ce romane, dar să se gândească că tocmai Lorelei trăise una? Logodnici morţi şi alte drame...
- Neaţa!, îi spuse când se trezise, încă în braţele lui amorţite. 
- Neaţa! 
- Oh! Deci chiar am adormit aici. Ai fi putut... Nu, nu ai fi putut, se răzgândi. Vreau să mănânc ceva.
- Îţi aduc aici?
- Cred că e în regulă dacă intrăm în casă acum. 
  Se ridică şi încercă să se trezească de-a binelea. Îşi aminti plimbarea făcută cu o zi înainte şi apoi discuţia din grădină, dar îşi alungă imediat gândurile acelea. Îi ajungea o seară stricată, nu avea nevoie şi de o zi asemănătoare. 
- Oare ce găteşte Mike?, întrebă Ed sperând că astfel nu se va aduce deloc vorba de seara trecută. Era ca o înţelegere nerostită dintre ei. Niciunul nu voia să trezească iar gândurile acelea oribile.
- Mike e un leneş şi fac pariu că încă nu s-a trezit. Trebuie să mergem să facem ceva.
- Bine, gătesc eu. Ce vrei să mănânci?
- Nu la asta mă refeream, spuse Lorelei cu un zâmbet malefic pe chip.
- Ce Dumnezeu...
  Fără să mai spună nimic, luă o vază de flori de pe masa din bucătărie şi scoase florile din ea, aruncându-le în chiuvetă. Ed o urmă pe scări  până într-unul dintre dormitoarele de la etaj şi o urmări cum aruncă apa din vază, fără pic de milă sau ruşine, pe cel care dormea.
- Lorelei, pentru numele lui Dumezeu! E şase dimineaţa!, strigă când văzu ceasul de pe noptieră.
- I-o datorez, crede-mă.
  Îl priviră amândoi pe Mike cu se trezi buimăcit, înjurând. Lorelei părea mai mult decât încântată de ceea ce făcuse.
- Ce credeai? că rămânem aşa? Trebuia RĂZBUNARE!
- Ce?
- Vino şi găteşte! Ni-i foame!

  Îl lăsară pe bietul Mike să se îmbrace, coborând în sufragerie.
- De ce nu l-ai lăsat în pace?
- Eh... E o glumă de-a noastră. A luat foc o chestie în prima lui zi aici şi a trebuit să mă trezească. Dar cum eu nu sunt foarte matinală, a trebuit să recurga la metode mai neconvenţionale de a mă trezi...
- Ce?! Ce a luat foc?
- O, unul dintre dulapurile din bucătărie. E ca şi uitată treaba.
  Restul dimineţii şi-l petrecură ajutându-l pe Mike să pregătească micul dejun pentru toată casa şi mai apoi mâncând împreună.
- Ce facem azi?, întrebă Ed.
- M-am gândit să ne plimbăm printr-un orăşel de pe aici. 
- Ăsta fiind la vreo 50 de mii de kilometri şi tu ai de gând să mergem iar pe jos.
- Mergem cu maşina, bineînţeles. Mergem în Castelnuovo Berardenga. E la doar 60 de kilometri.
- Castel... cum ai spus tu... Ce e special cu locul ăsta?
- Vom vedea... Eu merg destul de des prin orăşelele de pe aici. Şi l-am observat pe ăsta ieri pe hartă şi mi-am zis că ar trebui să-l vedem.
- În regulă.

  Ajunseră în Castelnuovo Berardenga şi hotărâră să lase maşina şi să caute nişte biciclete pentru plimbare. Totul era atât de uşor în lumea lor. Puteau să facă orice, oricând. Ed încercă să-şi imagineze cum ar fi trebuit să fie viaţa pentru cineva care făcea asta mereu. Dacă nu mai trebuia să te oboseşti să mergi la serviciu în fiecare zi şi nu trebuia să faci aproape nimic care să-ţi displacă. Dar îşi aminti povestea spusă de Lorelei cu o seară înainte şi îşi dădu seama că nu avea rost să viseze. Nu existau vieţi perfecte şi gata. Nici paginile vieţii lui, nici ale ei nu aveau să fie niciodată perfect albe. Prea multe pete...
- E atât de micuţ, observă Ed. Şi atât de toscan.
- Da... Ca-n filme, nu?
  O maşină străină opriră lângă ei în care se aflau doi bărbaţi şi o fată de vreo 17 ani. Aceasta îi întrebă în engleză dacă nu cumva au auzit de un anume domn. 
- Îmi pare rău, nu suntem de aici, răspunse Lorelei. Bănuiesc că tuturor li se pare un loc destul de mic ca să creadă că toţi se cunosc între ei. 
  O jumătate de oră hoinăriră fără vreun scop prin orăşel, vorbind bazaconii, evitând subiectul sensibil despre dicuţiile din seara trecută, până când în cele din urmă Edvard se opri uluit, uitându-se în spatele lui Lorelei.
- Ce?
- Uită-te la asta. 
  Luă un ziar de pe tejgheaua din spatele lor. Pe prima pagină era o poză cu el. Citi rapid titlul înainte ca Lorelei să apuce să protesteze. 
- PRINŢUL DANEMARCEI SE ASCUNDE ÎN TOSCANA. Ce naiba? 
- Nu cred că te-au gă...
- Bineînţeles că m-au găsit. Fred! 
- Cine?
- Frederick, cel cu care eram atunci când ne-am întâlnit prima dată, îţi aminteşti? Era pentru prima dată când Lorelei auzea numele ăsta şi nu chicotea. El a bănuit probabil unde am plecat. Pentru că, fii sigură, toată Danemarca mă caută disperată acum. Am plecat fără să le spun nimic. Tocmai înainte de petrecerea aia stupidă la care ar fi trebuit să o cer în căsătorie pe Alexandra. 
  Pronunţase cu greu ultimele cuvinte, dar amândoi ştiau ce înseamnă ele. Însemna că trebuiau să facă ceva dacă voiau ca vacanţa lui Ed să mai dureze...


Sunshine

Ne gasesti si pe Twitter: Tulip si Sunshine si Facebook