-Hola, ¿estás bien?
Noroc ca am fost atenta la orele de spaniola si intelegeam ce voia nenea in haine de politist de la mine.
-Sí... creo.
-Stiu si engleza...
-Ce a patit doamna Perez? Robert ma ajuta sa ma ridic de jos.
-A fost gasita moarta. Am primit un apel anonim prin care am fost anuntati ca cineva va muri in aceasta casa.
-Pot sa... vad?
-Nu cred ca e cea mai...
-Va rog, doar lasati-ma sa vad.
A oftat si ne-a condus la locul crimei. Cand am intrat in camera doamnei Perez, pe oglinda de la masuta de toaleta scria mare si rosu, cu ruj probabil : "VEI MURI".
-Doamna Perez a fost gasita stand pe scaun in fata oglinzii, cu ochii deschisi. Nu amprente, nu fire de par, nu seamana cu nimic de pana acum.... nimic. Nici o urma de la cine a facut asta. Dar in fine. Asta nu e problema voastra. I-am anuntat rudele, vor ajunge maine.
-Ok, va multumim.
-Pentru nimic, acum v-as ruga sa plecati, oricine a facut asta ne-a cam dat bataie de cap... multa.
Cat se insela. Asta e problema noastra!
Cand am intrat in casa am gasit pe masa un bilet.
Salutari de la spitalul de nebuni
Cu drag, L.
Stateam cu Robert in pat. Ma simteam in siguranta... intr-un fel.
-Maine plecam.
-Nu plecam nicaieri! M-am saturat sa tot fug! Are treaba cu mine! De ce face rau altcuiva?
-Asta e si ideea, scumpo. Sa te infurie, sa te inebuneasca.
M-a luat in brate si a incercat sa ma linisteasca. Pe naiba, ca nu prea i-a iesit. Adica, Leah, putea sa ne priveasca chiar in acel moment, putea fi acolo, sub pat, in dulap. Oriunde.
-Hei, linisteste-te. Sunt aici.
L-am sarutat. Era placut. Ma simteam... fierbinte.
-Cioc! Cioc!
-Nicholas?! Eu si Robert am strigat in acelsi timp.
-Vad ca, insfarsit, folositi patul dublu cum trebuie... Dar copii, mai inchideti si voi usile! Aveti o nebuna pe urmele voastre!
-Nicholas... ce faci aici?
-Am venit sa dau o mana de ajutor. Si stai linistita, n-am bautura la mine... cel putin nu alcoolice.
-De unde stiai ca suntem aici?
-Nu stiam. Am fost trimis aici. Ethan.
-Ahh... asta lamureste tot. Si cum ai de gand sa ne ajuti?
-Pai incepem cu ganditu', mai intai. Sa vedem ce avem.
Imi venise o idee.
-Rob... tu esti cu tehnologia. De ce nu mergi sa faci rost de un laptop? Si asa banii care ii avem de la Ethan ne ajung pentru cativa ani.
-La ce naiba iti trebuie?
-Arhiva scolii. De obicei pastreaza date despre parinti, scoli, comportament, evolutie, etc. si cred ca o sa gasim ceva.
-Aaaa... ok.
-Hei... Ai grija, ok?
-Sunteti foarte draguti, dar ne grabim, stiti?! Sa aiba si net, da?
Si-a dat ochii peste cap, zambind si m-a sarutat
Rob era plecat deja de vreo doua ceasuri, iar eu si Nicholas... gandeam.
-Nu pricep. Ceva ne scapa.
-Ceva care e chiar in fata ochilor nostri.
-Nicholas... ce stii despre Leah?
-Ca are probleme grave cu capu' si ca e orfana. Parintii ei au murit.
-Cum au murit?
-Vom afla acum. Chiar in acel moment Robert a intrat in casa.
-Misiune indeplinita.
-Crezi ca poti intra in arhiva scolii?
-Pot, dar va dura putin. A da... si mi-e foame.
-Si mie!, a strigat Nicholas.
-Ok, ok. Barbatii cu tehnologia, femeile cu cratita, am priceput.
M-am dus si am pus niste spaghetti la fiert, iar intre timp faceam un sos. Si eu imi pierdusem parintii. Si n-am devenit o criminala psihopata.
-Tara! Am gasit. Leah Fernandez. Orfana. Printii: Juan Pablo Fernadez, decedat la 24 decembrie 2001 si Sara Fernadez, decedata la 1 ianuarie 2001.
-Au murit in acelasi an. Scrie si cum?
-Nu... dar pot sa caut. Ziare, stiri, etc. .
Intre timp am pus trei farfurii cu spaghetti si sos de rosii pe o tava. Mirosea demential.
-Pofta buna, dragilor!
Mi-am turnat intr-un pahar vin rosu, iar Rob si cu Nicholas se uitau la mine cu niste ochi mari.
-Nu va uitati asa, ca voi nu primiti.
-Am gasit! "Una dintre cele mai periculoase paciente de la nebuni a murit! Sara Fernandez, in varsta de 43 de ani, a decedat azi, 1 ianuarie, la Barcelona, lasand in urma o fetita de 9 ani.."
-9 ani?! Credeam ca e de o varsta cu noi. Adica mereu mi s-a parut mai in varsta, dar... in fine. Si tatal?
-Si el. "Celebrul om de afaceri, Juan Pablo Fernadez, a fost gasit azi dimineata, mort in camera lui de hotel din Roma. Se pare ca a fost impuscat...".
Am simtit cum se invarte camera cu mine...
-Roma? Spune si cum se numeste hotelul?
-Da... Bernini Bristol. E cel la care am stat noi.
Apoi mi-a picat fisa. "Salutari de la spitalul de nebuni!"
-Nicholas, tu ai stat o vreme in Barcelona. Poti sa ne duci la acel spital?
-La ce a mai ramas din el. A ars, in 2004.
-Nu conteaza! Am tulit-o pe usa afara.
-Nu pricep, spuse Robert.
-Biletul? "Salutari de la spitalul de nebuni!"? Cred ca Leah e acolo.
-Se leaga... intr-un fel.
-Tara...usa ai inchis-o?
-Da, Nicholas, am inchis-o. Acum putem merge?
Soarele apunea incet, cerul din albastru se facu sangeriu si in cale ne iesira ruinele. Nu erau chiar ruine, constructia statea inca in... picioare, doar ca lipseau gemuri si bucati din pereti. Nicholas a spus ca mama lui Leah statea inchisa la subsol... acolo era sectia pentru cei ca ea. Pentru cei mai periculosi.
Tot el ne-a dus direct la trapa care ducea la subsol. Ciudat. Nu a trebuit sa o caute, parca stia unde e. Noroc si cu Robert care adusese lanterna. Am intrat putin la banuieli.
-Nicholas... ce avea, mai exact, Sara?
-Nu stiu exact. Dar era foarte violenta. Stiu ca odata a bagat pe unul dintre medici in spiatal. Singura cu care era blanda, era... Leah si...
A observat ca si eu si Robert ne-am oprit din drum si ne uitam intrebatori la el.
-Era o intrebare capcana, am inteles. Adevarul e ca... am lucrat aici. Ca om de serviciu, ce e drept si doar doi ani, dar acei doi ani mi-au fost de ajuns.
-De ce nu mi-ai spus?!
-Ce sa-ti spun Tara? Stiam ca daca iti spun ma vei pune sa te aduc aici. Spitalul asta e cel mai groaznic cosmar al meu. Habar n-ai cate tampenii se faceau. Majoritatea oamenilor care au fost internati, au inebunit dupa ce au fost adusi aici. A fost groaznic. Oricum ai fost fata desteapta si ti-ai dat seama si fara ajutorul meu.
-Doar du-ma la camera in care statea Sara. Restul lamurim acasa. De data asta tonul era mai bland.
Am mers pe un coridor in care podeaua era scufundata in apa de vreo 10 cm, dar pana la urma am ajuns.
-Aici e.
-Ce facem daca e in camera?, am intrebat eu in soapta. Speram ca Rob sa aiba un plan.
Dar nu. El mi-a smuls lanterna din mana si a luminat o placuta de pe usa. S-a intors catre Nicholas.
-Nu stiam ca la nebuni se numeroteaza camerele.
-Nu e chiar o numaratoare.
-Vreti sa-mi spuneti si mie despre ce naiba vorbiti?!
-Citeste. A luminat din nou placuta.
-606.
-Exact. Camera in care a fost omorat Juan Pablo Fernadez...
-... are acelasi numar. Noi ce numar am avut la camera?
-604.
-Deci 606 era camera din fata celei in care stateam noi.
-Ghici ghicitoarea mea care e camera in care s-a cazat psihopata?
-606. Dar nu pricep care e lagutura. Adica, da, amandoi au murit intr-o camera 606. Si? Ce ne scapa?
Robert a dat cu piciorul in usa. Nu era nimeni in camera. Dar... Toti peretii erau lipiti cu poze. Cu o singura poza, mai exact, multiplicata de sute de ori. Femeia blonda, in rochie alba, scurta, mulata. J.A. Si asta nu era tot. Pe peretele din dreapta, jumatate din poze erau taiate cu cate un X rosu.
Tulip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu