duminică, 31 iulie 2011

Limite

Un comentariu:
  Conservele de metal legate de spatele maşinii zdrăngăneau enervant. Totuşi, toată lumea zâmbea şi le făcea cu mâna celor doi proaspăt căsătoriţi care tocmai plecau de la petrecere. Sau ar trebui să spun imensa şi sofisticata lor petrecere de nuntă.
  Eu una ştiam că abia aşteptam să scap de tocuri.
- Şi... şi... au plecat, ama uzit pe cineva spunând într-un fel amuzat lângă mine.
  M-am întors ca să-l văd pe L. cu zâmbetul lui superb, dar care nu mă putea păcăli. Îl cunoşteam prea bine. De prea mult timp.
- Am terminat şi cu asta, mi-a zis.
- Mda... Tocmai ai pierdut-o. Pentru totdeauna de data asta.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
  S-a întors şi a pornit înspre sala de bal, dar eu l-am urmat. Arăta faţa lui nepăsătoare, care îi mergea cu oricine. Dar eu nu eram chiar oricine.
- O, ba da. Din păcate pentru tine, ştii exact despre ce vorbesc.
- Ce?
- De ce ai renunţat atât de uşor?
- La ce? Scumpo, habar nu am despre ce tot...
- ... vorbesc eu acolo? Anunţă-mă când te saturi să te prefaci. Şi asta tocmai înaintea mea.
- Anunţă-mă când te saturi să faci pe deşteapta şi să crezi că mă cunoşti atât de bine...
  M-am uitat în ochii lui şi mi-am dat seama că aveam dreptate. Şi că el ştia asta.
- Încerci şi tu vechiul truc, ha?
- Care truc?
  Am zâmbit, abia apoi i-am răspuns.
- Dacă nu-mi pasă, nu mă implic. Dacă nu mă implic, nu ies rănit.
- Nu crezi că e un truc eficient?
- Credeam... Cu siguranţă credeam. Dar am aflat amândoi că nu merge pentru orice fel de om. Ştim amândoi că ieşi prost atunci când doar te prefaci că nu-ţi pasă.
- Nu mă prefac, a spus cu mâinile în buzunar şi ridicând din umeri.
- Ştii ce m-a dat pe mine de gol? Ştii ce te dă şi pe tine? Ochii tăi. Nu ai cum să ascunzi sclipirea pe care o ai când te gândeşti la ea.
 În cele din urmă s-a dat bătut.
- Tu de ce ai făcut asta?
- De ce o facem cu toţii? Am fost rănită o dată destul de tare ca să fiu nevoită să iau măsuri. Am crezut că dacă îmi impun limite, o să reuşesc. Dar inima nu are limite. Dragostea nu are.
- Şi atunci, ce ar trebui să fac? Planul meu a eşuat deja.
- Lasă rănile să se vindece. Obişnuieşte-te cu cicatricile. Apoi... fii sincer cu tine însuţi mai întâi, apoi cu ceilalţi. Nu are rost să pierdem chiar orice ocazie de a iubi pentru că ne e frică...
- Cred că devenim melodramatici. Ca în filmele alea siropoase.
- Mda... Mă dor picioarele. Hai la un pahar de şampanie...


Sunshine

sâmbătă, 30 iulie 2011

Clipe. . .

Niciun comentariu:






Cele de mai sus sunt făcute cu Natural light, iar celelalte cu Sunset. 




Sunshine

vineri, 29 iulie 2011

Capitolul 26

Niciun comentariu:
Inainte de a citi vreau sa va spun ca impreuna cu acest capitol implinim jumatatea de an de cand scriem (stiti voi anul are 52 de saptamani, noi scriem de 26... asta inseamna jumatate).


-Ho, ho, ho! Ce avem noi aici! A racnit tatal lui Robert, Thomas Jones.
-Tu ce legatura mai ai in toata afacerea asta?! Si tipul de langa tine cine mai e?!, am intrebat eu.
-Stii, Tara... eu si tipul de langa mine, mereu am vrut-o pe mama ta. Dar din pacate a trebuit sa dispara. Apoi, prin nu stiu ce miracol, te-ai mutat chiar langa noi. Am inceput sa verific: nume, data nasterii, si asa mai departe si am aflat ca esti chiar fata lui J.A.. Iti dai seama ce bucurie pe noi?! Niciodata nu am putut pune mana pe J.A., dar pe tine, draga mea, voi reusi. Ca vrei, ca nu vrei.
-Ce?! Eram complet derutata.
Leah, a profitat de momentul meu de neatentie si s-a rasucit tinadu-mi mainile la spate. Cu tot cu briceag.
-Lasa-ma! Am strigat eu.
-Nici gand, Tara! Chiar vreau sa vad cum vei fi umilita, a spus ea cu dispret.
-Hai, Ben. E timpul sa ne facem treaba.
Deci pe tip il chema Ben. Thomas si Ben s-au apropiat incet de mine, iar Thomas si-a pus o mana pe coapsa mea.
-Stii, nu cred ca Robert ar fi mandru sa afle ce face tatal lui.
-Nu va afla. Pentru ca tu nu vei mai exista. Asta a fost intelegerea ca sa-mi gasesc fiul. Tu.
Sa te am cateva ore inainte sa fii moarta.
Si-a lipit buzele de gatul meu, in timp ce-si plimba mainile pe corp. Credeam ca am sa vars. Vroiam sa vars. Fix in capul ala al lui, chelios! Chiar atunci s-a deschis usa de la toaleta. Robert si Nicholas au aparut in pragul ei.
-Tara, esti b... Tata?! Robert s-a repezit la mine.
-Fiule... mai bine pleci.
-Esti nebun! Ia-ti mainile jegoase de pe ea! Nenorocitule, nu pot sa cred ca esti tatal meu! Sa arzi in iad! 
-Fiule, eu...
-Nu-mi mai spune fiule! Da-i drumul. Acum.
De data asta am profitat eu de neatentia lui Leah si m-am rasucit. I-am dat un pumn in burta, cat de tare puteam eu, dupa care i-am luat briceagul. Cand s-a prabusit jos, i-am mai trosnit una, ca sa fiu sigura ca nu se mai ridica. In secunda urmatoare Nicholas a sarit la Ben, iar Robert la tatal sau. Nichoals l-a terminat pe Ben in cateva secunde. Robert la fel si si dupa ce tatal lui cazuse, el inca mai lovea cu atata furie incat am crezut ca e in stare sa-l omare. L-am luat de umar.
-Hai, Robert. Chiar nu merita. Hai sa plecam.
Ca norocul m-a ascultat. Am aflat ca Ethan si Carmen pleacau in acea noapte. Ne-am luat la revedere de la toata lumea si am plecat.

Cand am ajuns acasa, am facut un dus si m-am bagat direct in pat. Dupa cateva minute, Robert a facut la fel. Era 3 noaptea, iar eu inca nu dormeam. Inghetam.
-Nici tu nu poti dormi?, am auzit vocea lui Robert in intuneric.
-Nu. Nu prea. 
-Stii, cand m-ai lasat cu matusa ta, mi-a spus ceva.
-Ce?
-Doar a spus "Da". Inca nu e casatorita oficial. A spus ca niciodata n-ar fi facut-o fara tine. Mi-a mai spus ca urmeaza sa-ti spuna si sa ne cheme la Paris.
-Oh!, am exclamat eu cu o voce tremurata.
-Ti-e frig? Hai mai aproape.
M-am tras mai aproape de el. Mi-am pus un picior peste a lui si mi-ai proptit capul de pieptul lui. 
-Tremuri!
Si-a pus o mana pe fruntea mea.
-Arzi, Tara! Arzi! Ai febra! De ce nu spui nimic?
-Pai...
-Ma duc dupa Nicholas.
-Nu, nu ma lasa singura... te rooog!
-Ok, atunci o sa strig dupa el. Nichoooolas! Nicholas!
Nichoalas a deschis usa si a aprut in prag cu o tigaie. Robert cu polonicul, Nicholas cu tigaia... barbatii astia nu erau intregi la minte. Nu ca eu as fi. Nicholas era imbracat exact ca batraneii din desene animate. Purta o camasa lunga cu dungulite albastre si o caciula in cap cu un ciucure alb in varf. Daca nu ma simteam asa rau cu siguranta ma prapadeam de ras. 
-Ce, unde?! Care e baiul?, a intrebat Nichoals dezorientat.
-Tara arde, a spus Robert.
-Dupa tine?, a raspuns Nicholas.
-Nu, glumetule! Are febra! 
-Oh. Stai asa.
S-a dus pana in bucatarie si s-a intors cu un pahar cu apa si o pastila.
-Bea asta. O sa fie mai bine.
Dupa ce am inghitit pastila, am adormit imediat. Doua zile am stat in pat, cu febra. Cand m-am trezit a treia zi, nu mai aveam nimic. M-am trezit, m-am spalat, am pus niste haine decente pe mine si am iesit din camera. Am facut ochii cat cepele.
-Ce naiba s-a intamplat aici?!
Erau haine aruncate peste tot, chiuveta exploda de vase si... erau sosete murdare in ea. pe televizor stateau blide cu mancare.... Era un jeg de nedescris!
-Hei Tara, ma bucur ca esti din nou printre noi, a spus Nicholas.
-Ce?! Ce-i cu jegu' asta?! Strangeti imediat sau va dau afara! Doua zile am lasat casa pe administratie barbateasca si paraca au trecut tatarii pe aici! 
Nici eu nu eram foarte ordonata... dar nici chiar asa, nene!
-Imi place cum face Robert pe menajera, de-aia e asa dezordine.
-Mai taci!, a strigat Robert iesind din camara.
-De ziua ta iti iau un costum din acela sexi de menajera, a replicat Nicholas.
-Mai taceti. Va purtati ca niste copii! Strangeti, acum.
Au facut ordine, eu am mai spalat niste vase, iar intr-o ora casa arata destul de civilizat. 

Se inserase deja, iar eu m-am dus la fereastra. De la fereastra din camera noastra se vedea casa batranei doamne Perez. La fereastra ei se vedea lumina... si o umbra. Am tras perdeaua sa ma uit mai bine. Imediat umbra a disparut. 
-Robert, Nicholas, cred ca vreti sa vedeti asta!
Cei doi s-au apropiat de mine si au aruncat un ochi la fereastra luminata a doamnei Perez. Dar imediat lumina s-a stins.
-Wow!, a exclamat Nicholas.
-Chiar ca, a spus Robert. Dar nu pricep... Doamna Perez e moarta. Casa e parasita de mai bine de o luna.
-Asta credeam noi, am spus eu. Hai sa megem sa vedem.
Atat Robert cat si Nicholas s-au uitat la mine ca la o nebuna.
-Vreti sa va repet chestia cu "mandri de ce aveti in pantaloni"?
-Nu, acum venim, au spus ei in cor.

Tulip

joi, 28 iulie 2011

Cai . . .

2 comentarii:
    Aveţi aici câteva poze cu ceea ce cred eu că sunt cele mai superbe animale...











Şi, bonus, o poză cu nişte văcuţe drăguţe :))


Sunshine

Invata-ma

2 comentarii:
Incearca sa ma inveti cum sa iubesc.
Incearca sa ma inveti cum sa plang.
Incearca sa ma inveti cum sa admir.
Incearca sa ma inveti cum sa ating.
Incearca sa ma inveti cum sa raspund.
Incearca sa ma inveti cum, cand si unde sa surad.
Incearca sa ma inveti cum e marea.
Incearca sa ma inveti cum e la inaltime.
Incearca sa ma inveti cum e rasaritul.
Incearca sa ma inveti cum e primul fulg de nea.
Incearca sa ma inveti cum e gheata.
Incearca sa ma inveti cum e in lumea ta.
Incearca sa ma inveti cum e ciocolata alba.
Incearca sa ma inveti cum e tristetea.
Incearca sa ma inveti cum e nebunia.
Incearca sa ma inveti cum e betia.
Incearca sa ma inveti cum esti tu.
Incearca sa ma inveti cum sunt eu.
Incearca sa ma inveti cum sunt stelele.
Incearca sa ma inveti cum e apusul.
Incearca sa ma inveti cum e muntele.
Incearca sa ma inveti cum e prima raza de soare.
Incearca sa ma inveti cum e chimia, si fizica, si matematica.
Incearca sa ma inveti cum e prima iubire.
Incearca sa ma inveti cum e luna.
Incearca sa ma inveti cum functionez.
Incearca sa ma inveti cum e prima data.
Incearca sa ma inveti ce e scanteia.
Incearca sa ma inveti ce e negru si ce e alb.
Incearca sa ma inveti ce e inocenta.
Incearca sa ma inveti cum e focul.
Incearca sa ma inveti cum e caldura.
Incearca sa ma inveti cum sa fiu salbatica.
Incearca sa ma inveti cum e sa ranesc.
Invata, dragul meu, ca nu se poate sa ma inveti.
Pentru ca pe unele le stiu, iar pe celelalte le stiu si vreau sa le uit.
Ca tu, drgaul meu.... sa ma inveti din nou!

Tulip

marți, 26 iulie 2011

Fluturi

Un comentariu:
V-am spus io ca-s intre flori si fluturi.




















Tulip

P.S. Cred ca urmeaza una si cu melci. :D

duminică, 24 iulie 2011

Serios?

Niciun comentariu:
Inainte de a citi, vreau sa va spun, ca eu, probabil, sunt pe undeva pe sus, intre flori si fluturi si fac poze chiar in acest moment. 

Serios? Nu-ti dai seama ca nu poti fara mine? Ai intrat intr-un joc prostesc. Intr-un joc in care regulile nu-ti sunt cunoscute.
Dar nu voi mai fi aici cand, in paginile galbejite, a unei carti uitate de vreme, vei cauta... noi. Nu voi mai fi aici cand te vei incurca in versuri, note, fraze, masuri si timpi, cautand momentele cand ne iubeam in iarba verde de mai. Nu voi fi aici cand vei cauta trecutul. Din pacate, eu traiesc in prezent. Clipa cu clipa.
Iti aduci aminte? Eram doar noi doi si adierea usoara de vara. Iti aduci aminte cum simteam caldura si razele soarelui chiar daca cerul era acoperit de nori? Dar asta numai cand eram impreuna.
Ei bine uita toate acestea, pentru ca nu mai exista. Pierzi ultima sansa.
De ce esti naiv? Doamne... nici nu vreau sa stiu ce se va alege de tine, atunci cand eu nu voi mai fi aici. Probabil o sa fii exact ca ceilalti, adica… normal. Ceea ce nu sta in firea ta. Dar cu timpul te vei obisnui si vei paste odata cu turma. Tu nu vezi ca lumea are nevoie de noi? Ca doar asa exista ea pentru noi in toata puritatea si splendoarea ei? Incearca sa imparti cerul cu tine insuti, incearca sa imparti marea cu tine insuti si multe altele. Nu poti, nu?
Tocmai mi-am terminat tigara, asa ca... Adio. Ne vedem sus, sus, sus. 


Tulip

sâmbătă, 23 iulie 2011

The First Sunshine

Un comentariu:
 Cum că v-am promis poze din vacanţă...

  Fiind o persoană foarte matinală, am zis să vă pregătesc câteva poze cu răsăritul soarelui la munte... Pozele sunt făcute la Mărişel, judeţul Cluj.









Cui nu-i e dor de o dimineaţă la munte?


Sunshine

vineri, 22 iulie 2011

Capitolul 25

Niciun comentariu:
- Nu înţeleg de ce te străduieşti atât, îmi spunea Rob în timp ce eu mă uitam pentru a cincea oară în oglinda de la parasolar pentru a-mi verifica machiajul.
  Maşina închiriată cu care venisem era oprită în faţa unei clădiri cu o arhitectură superbă stil Gaudi din Barcelona. O grămadă de lume bună, îmbrăcată elegant intra în clădire. Nicholas deja ieşise în recunoaştere, iar Robert şi cu mine ne mai aranjam puţin.
- Ai tăi au spus că îmi mai dau o şansă.
- Ai spus deja că nu o placi pe mama... Ce mai contează?
- Nu am spus că nu-mi place de mama ta. Am spus că-mi place de tatăl tău. De unde ştii că nu pentru el mă aranjez? Ar trebi să fii atent, s-ar putea să mă fure.
- Nu cred că am concurat vreodată cu tata pentru o fată, dar... Încetează odată cu asta, a spus iritat în timp ce îi aranjam pentru a zecea oară papionul.
- Dar lasă-l aşa odată, pentru Dumnezeu. Eşti aşa de încăpăţânat...
  Am terminat în cele din urmă să ne cicălim şi ne-am văzut în sfârşit îndreptându-ne spre scările care duceau într-un foaier imens, încălzit parcă de lumina aurie răspândită de un imens candelabru. Am afişat cel mai încântător zâmbet de divă Hollywood de care eram în stare, în timp ce îi dădeam haina unui majordom.
- Fusta asta e muuult prea scurtă pentru un loc ca ăsta, i-am şoptit lui Rob.
- Nu destul pentru mine, a spus în timp ce ne îndrepta înspre părinţii lui, care ne făcuseră semn dintr-un colţ.
 - Doamnă Jones, am spus în timp ce mă îndreptam să o sărut uşor pe Emilia pe obraji. Ce bine arătaţi în seara asta.
  Simţeam că spun vrăjeli, după tonul cu care o spuneam. Dar, de fapt, arăta chiar bine într-o rochie lungă, tip sirenă, de culoarea safirului.
- Şi tu. Asta da schimbare, am auzit-o în timp ce se dădea în spate să mă privească.
- Areţi exact ca ea...
  Cineva şoptise asta, şi eu eram aproape sigur că fusese tatăl lui Rob. Dar...
- Carmen!, am strigat.
  Am fugit înspre mătuşa mea, care venea din spate, împreună cu Ethan. Ne-am îmbrăţişat, apoi am mers să-l îmbrăţşez şi pe el.
- Woooow! Unde e fata aia care nu pune un toc pe ea pe care am lăsat-o acasă?
- Unde e mătuşa mea artistă, care nu se îmbracă elegant de dragul lumii?, am întrebat la rândul meu, privindu-i rochia ceva mai lungă decât a mea, de un roşu aprins.
- Eh... Lasă şi tu...
  Voiam să-i prezint părinţilor lui Rob, dar am observat-o pe Emilia Jones venind spre Ethan şi spunând:
- Oh! Nu ştiam că îl cunoşti pe domnul Garcia.
- Da. E...
- Unchiul ei, l-am auzit spunând, iar inima mea s-a oprit pentru o clipă când - uitându-mă instinctiv la mâna lui Carmen - am observat o verighetă.

  Trecuseră câteva ore de când venisem la petrecere, dar nu era nici urmă de Leah. În plus, eu eram în stare de şoc. Carmen se căsătorise. Şi, de parcă asta nu era de ajuns, Carmen se căsătorise fără să-mi spună.
  Totuşi, nu i-am spus nimic care s-o întristreze. Voiam să ştie că sunt fericită pentru ea. Chiar eram, doar... era un şoc care trebuia digerat. Încet, încet.
  Eram singură pe terasă, când Rob s-a apropiat de mine, spunând:
- Eşti mai bine?
- Sunt bine.
- Nu-ţi place Ethan ...?
- Nu e asta, am răspuns, ştiind că el ştia de ce eram supărată. Doar... lasă, e o prostie.
- Cu mine vorbeşti. Eu numai prostii scot pe gură, deci...
- Mereu mi-am imaginat că o să fiu acolo când ea o să se căsătorească. Că o să mă întrebe. Că ştie că e un pas important şi pentru mine.
- Sunt sigur că ştie. Şi că ar fi vrut să fii acolo...
- Mda... În orice caz, lasă baltă asta. O să fiu ok în câteva ore. Hai la petrecere.

  L-am lăsat câteva minute pe Rob cu Carmen, iar eu m-am îndreptat spre toaletă. M-am stropit cu  apă rece pe faţă şi deja mă simţeam mai bine. Am hotărât că ar fi în regulă dacă mi-aş aranja puţin machiajul dar, chiar în momentul în care îmi scoteam rimelul, am văzut ceva în oglindă. Era Leah. În spatele meu. Am sărit ca arsă.
- Genul ăsta de apariţie e un clişeu, eşti conştientă de asta, nu?, am întrebat, nedându-mi seama cum puteam fi atât de calmă.
- Mda, dar m-am gândit că aici am putea vorbi puţin. Singure, a spus închizând uşa.
- Oh, deci acum vrei să vorbeşti...
- Scârbos, a spus uitându-se la mine urât. Areţi ca ea.
  Mi-am amintit că şi tatăl lui Rob îmi spusese asta. Acum avea sens. Rochia mea... era cea din poza cu J.A.. Cu mama. Dar de unde o cunoştea domnul Jones pe...
- Aha. Deci de acolo îl cunoşti pe Thomas Jones.
- Mda, probabil a arătat şi el că te place cam tot atât de mult pe cât te plac eu.
  De fapt, nu o făcuse. Încă.
- De ce?
- De ce? Mămica ta a avut grijă de toate astea, stai liniştită.
- Dar... eu nu sunt mama. Nu înţeleg ce aveţi cu mine, din moment ce ea v-a greşit.
- Nu mie. Mamei mele i-a greşit. Generaţia următoare ar trebui...
- ... să nu-şi bage nasul, am întrerupt-o.
- Să aibă grijă de ce nu s-a putut, voiam să spun.
- De ce? Nici măcar nu am cunoscut-o pe mama.
- Şi asta te scapă de faptul că eşti fiica ei?
- Cred că ai şi tu nevoie de un salon frumos la nebuni, ca mama ta.
- Şi tu cred că ai stat destul pe aici, la fel ca mama ta. Câţi ani avea când s-a-ntâmplat acel groaznic accident? 24? Şi tu câţi ai?
- Mă ameninţi cumva?
- Tu ce crezi?
- Cred că dacă voiai să mor până acum, muream. De ce tragi de timp?
- Mă distrez aşa.
- Eu zic să ai grijă şi tu...
- Aaaa! Acum, tu mă ameninţi pe mine. Nu eşti deloc convingătoare, scumpo...
  Voiam s-o sperii. Trebuia s-o sperii. Aşadar, mi-am scos micul brigeac din geantă, am fugit înspre ea, am prins-o de la spate şi i l-am pus la gât. Doamne, o luam razna.
- Lasă-mă în pace!
- Lasă-mă tu pe mine!
  În următoarea clipă, Thomas Jones şi un alt bărbat care se uitase insistent la mine toată seara au intrat în toaletă...

Imagine: Sunshine
Sunshine

Scrisoare pentru toţi cei care nu sunteţi aici

3 comentarii:
  În primul rând vreau să vă anunţ că Tulip&Sunshine intră în program de vară. Amândouă suntem ori plecate, ori ocupate în perioada asta, cum e şi normal, aşa că - probabil- postrările vor fi ceva mai rare. Vom pune în special poze de prin locurile pe unde umblăm şi capitolele de vineri. În rest, chiar dacă vom avea articole, nu vor fi probabil atât de des publicate. Ne cerem scuze pentru asta şi vă urăm şi vouă o vară frumoasă, cu concedii liniştite!


  Ce pot să vă spun? Cum mai e pe aici? Ce mai fac? Ei bine... ca de obicei. Viaţa aşa cum o ştiţi.
  Briza răcoroasă a unei nopţi de vară îndulceşte parcă aerul. E în orice caz mai plăcută decât strigătul disperat în noapte al ambulanţelor. Lumini roş-albastre se văd din când în când ca nişte flăcări ale iadului. Apoi dispar, ducând boala şi moartea cu ele. 
  Asemenea unor coşmaruri care speri să nu se adeverească vreodată. 
  Mai bine aş auzi lupi urlând la lună, îmi spun. Nu ar fi atât de macabru. Acele urlete nu amintesc de moarte, aşa cum fac sirenele. Amintesc de eternitate. Sau moartea şi eternitatea sunt acelaşi lucru? Unul îl implică pe celălalt, mai degrabă. 
  O altă ambulanţă trece în viteză pe stradă, făcându-mă să tresar. Dar, ce să-i faci? Ăsta e oraşul, nu?
  Aici nici măcar noaptea nu pare noapte. E prea luminoasă. Cum să nu-mi fie dor de întunericul unei nopţi la munte? Nu stelele ar trebui să fie personajele principale după lăsarea serii? 
  Aici n-ai timp să îmbrăţişezi pe cineva cum ar trebui. Vine autobuzul tău. 
  Un biet beţiv afon s-a oprit sub geamul meu... Bietul om, îmi spun. Cine ştie la ce s-o fi gândit când a dus primul pahar la gură...
  Vă las acum, dragilor. Degetele mele încep să obosească... La fel şi eu. 

Sunshine

  

miercuri, 20 iulie 2011

Pe drumuri de munte

2 comentarii:


























Tulip
Ne gasesti si pe Twitter: Tulip si Sunshine si Facebook