Ceva m-a deranjat din acea stare de perfectiune in care credeam ca sunt. Era ceva care... vibra. Si ma enerva. Am inceput sa caut printre hainele aruncate pe jos, la intamplare, de seara trecuta si am dat de telefonul meu, care suna de zori. Cine naiba suna la sase jumate dimineata?! Dar cand m-am uitat la numar am ramas nemiscata si putin blocata. Stiam cine e, stiam cine n-ar fi trebuit sa fie. Am raspun pana la urma.
-Karla. Vocea lui tremura.
-J.
-Hei, am ne voie de putin ajutor. Bine... mai mult ajutor, chiar.
-Stii? De obicei oamenii se saluta si... ei bine stii si tu. Sau ar trebui sa stii. Mai ales cand acei oameni nu s-au mai auzit de 20 de ani.
-Stiu, Karla, dar sunt disperat.
Disperat. Habar n-avea ce inseamna sa fii disperat.
-Mi-am dat seama. Ce s-a intamplat, J.?
-Pai... trebuie sa vii aici.
-Ce te face sa crezi ca, daca suni la 6 dimineata si imi spui ca esti disperat, eu te voi ajuta?
-Nu cred, eu doar sper.
-Speri prost. Am stat putin pe ganduri. Ce pierdeam daca il ajutam? De dragul vremurilor trecute... Unde esti?
-Tot acolo.
-Tot acolo? Unde e visul tau de a vedea toata lumea?!
-Poveste lunga... Deci ma ajuti?
-Asta spune-ti toti. Poveste lunga. Dar de fapt e atat de scurta! Da, cred ca te ajut.
-Cam in cat timp ajungi?
-Sunt cateva mii de kilometri pana acolo, deci cam 10 minute.
-10?! Hoho! Ti-ai mai exersat viteza de cand... ultima oara.
-Imi ramanea altceva de facut? N-a spus nimic, asa ca am reluat discutia. Care e mai exact problema?
-Iti voi spune cand ajungi aici.
Si am inchis, fara sa mai spun ceva. Nu mai era nevoie. Mi-am tras blugii si un tricou pe mine, mi-am pus un sacou si m-am uitat la asternuturile albe. Trebuia sa astepte. Era placut sa alerg din nou, sa simt viteza...
Cand am ajuns... acasa, adica ceea ce consideram eu acasa. Locul de unde am plecat. Am incercat sa inlatur toate amintirile si m-am dus direct la destinatie. Am batut la usa.
-Ai imbatrit. Si chiar imbatrinise. Desi, un om normal, n-ar fi obsevat.
-Iar tu ai ramas la fel.
-J., eu mereu voi ramane la fel.
-Ai dreptate. Intra. Si am intrat.
-Deci? Problema?
-Da, pai...
Mi-a deschis o usa de la o camera micuta care avea in ea doar un dulap si un pat. Iar in pat statea o femeie cu pielea alba ca hartia.
-Kristin?! E... moarta?!
-Nu. Inca nu, dar nu mai are mult, de aceea te-am chemat. Sa... ma ajuti.
Atunci mi-am dat seama ce-mi cerea. Era nebun, alta explicatie nu gaseam.
-Nu! Nu, nu si nu! E absurd ce-mi ceri!
-Te rog! Ce te costa?
-Viata ta! Daca fac ce-mi ceri, ea nu s-ar putea controla, niciodata nu s-a putut controla, iar tu ai fi prima ei victima, iar pe ea n-ar interesa-o absolut deloc... Asa cum n-a intresat-o niciodata, de fapt.
Mi-a intors spatele si stiam de ce. Plangea. M-am dus la el si i-am luat mainile in ale mele.
-Asculta-ma, J., dar asculta-ma cu mare atentie. Imi dau seama ca n-ai fost foarte fericit in toti acesti ani. Imi dau seamna cum a fost viata ta alaturi de Kristin, de fapt stiam cum va fi de cand mi-ai spus ca pleci cu ea. Si culmea! Eu am fost cea care a plecat, pana la urma.
-Stiai?! Dar nu mai conteaza... Ai drepate, dar... ar fi mai bine asa cum vreau eu sa fie.
Atunci mi-am dat seamna.
-Esti acel caz tipic de om, care-si cere moartea. Ti-e frica sa o faci tu, nu?
-Deci nu ma ajuti...
-Ti-e frica...
-Macar ramai cu mine!
Si-a apropiat buzele de ale mele, dar in secunda urmatoare am fost in partea cealalta a camerei.
-Nu. Ce a fost a fost si in trecut trebuie sa ramana.
In momentul acela am luat-o la goana pe drumul pe care venisem. Intr-un fel eram fericita. Fericita ca dupa atata timp puteam sa-i spun "Nu". Dar eram sigura ca ma voi intoarce. Nu stiu cand, exact. Poate o saptamana, poate un an. Pana atunci, el merita sa sufere, iar ea sa moara.
Tulip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu