Fluturi

V-am spus io ca-s intre flori si fluturi.

Tulip

P.S. Cred ca urmeaza una si cu melci. :D

Serios?

Inainte de a citi, vreau sa va spun, ca eu, probabil, sunt pe undeva pe sus, intre flori si fluturi si fac poze chiar in acest moment. 

Serios? Nu-ti dai seama ca nu poti fara mine? Ai intrat intr-un joc prostesc. Intr-un joc in care regulile nu-ti sunt cunoscute.

Dar nu voi mai fi aici cand, in paginile galbejite, a unei carti uitate de vreme, vei cauta... noi. Nu voi mai fi aici cand te vei incurca in versuri, note, fraze, masuri si timpi, cautand momentele cand ne iubeam in iarba verde de mai. Nu voi fi aici cand vei cauta trecutul. Din pacate, eu traiesc in prezent. Clipa cu clipa.

Iti aduci aminte? Eram doar noi doi si adierea usoara de vara. Iti aduci aminte cum simteam caldura si razele soarelui chiar daca cerul era acoperit de nori? Dar asta numai cand eram impreuna.

Ei bine uita toate acestea, pentru ca nu mai exista. Pierzi ultima sansa.

De ce esti naiv? Doamne... nici nu vreau sa stiu ce se va alege de tine, atunci cand eu nu voi mai fi aici. Probabil o sa fii exact ca ceilalti, adica… normal. Ceea ce nu sta in firea ta. Dar cu timpul te vei obisnui si vei paste odata cu turma. Tu nu vezi ca lumea are nevoie de noi? Ca doar asa exista ea pentru noi in toata puritatea si splendoarea ei? Incearca sa imparti cerul cu tine insuti, incearca sa imparti marea cu tine insuti si multe altele. Nu poti, nu?

Tocmai mi-am terminat tigara, asa ca... Adio. Ne vedem sus, sus, sus. 


Tulip

The First Sunshine

 Cum că v-am promis poze din vacanţă...

  Fiind o persoană foarte matinală, am zis să vă pregătesc câteva poze cu răsăritul soarelui la munte... Pozele sunt făcute la Mărişel, judeţul Cluj.

Cui nu-i e dor de o dimineaţă la munte?


Sunshine

Capitolul 25

- Nu înţeleg de ce te străduieşti atât, îmi spunea Rob în timp ce eu mă uitam pentru a cincea oară în oglinda de la parasolar pentru a-mi verifica machiajul.
  Maşina închiriată cu care venisem era oprită în faţa unei clădiri cu o arhitectură superbă stil Gaudi din Barcelona. O grămadă de lume bună, îmbrăcată elegant intra în clădire. Nicholas deja ieşise în recunoaştere, iar Robert şi cu mine ne mai aranjam puţin.
- Ai tăi au spus că îmi mai dau o şansă.
- Ai spus deja că nu o placi pe mama... Ce mai contează?
- Nu am spus că nu-mi place de mama ta. Am spus că-mi place de tatăl tău. De unde ştii că nu pentru el mă aranjez? Ar trebi să fii atent, s-ar putea să mă fure.
- Nu cred că am concurat vreodată cu tata pentru o fată, dar... Încetează odată cu asta, a spus iritat în timp ce îi aranjam pentru a zecea oară papionul.
- Dar lasă-l aşa odată, pentru Dumnezeu. Eşti aşa de încăpăţânat...
  Am terminat în cele din urmă să ne cicălim şi ne-am văzut în sfârşit îndreptându-ne spre scările care duceau într-un foaier imens, încălzit parcă de lumina aurie răspândită de un imens candelabru. Am afişat cel mai încântător zâmbet de divă Hollywood de care eram în stare, în timp ce îi dădeam haina unui majordom.
- Fusta asta e muuult prea scurtă pentru un loc ca ăsta, i-am şoptit lui Rob.
- Nu destul pentru mine, a spus în timp ce ne îndrepta înspre părinţii lui, care ne făcuseră semn dintr-un colţ.
 - Doamnă Jones, am spus în timp ce mă îndreptam să o sărut uşor pe Emilia pe obraji. Ce bine arătaţi în seara asta.
  Simţeam că spun vrăjeli, după tonul cu care o spuneam. Dar, de fapt, arăta chiar bine într-o rochie lungă, tip sirenă, de culoarea safirului.
- Şi tu. Asta da schimbare, am auzit-o în timp ce se dădea în spate să mă privească.
- Areţi exact ca ea...
  Cineva şoptise asta, şi eu eram aproape sigur că fusese tatăl lui Rob. Dar...
- Carmen!, am strigat.
  Am fugit înspre mătuşa mea, care venea din spate, împreună cu Ethan. Ne-am îmbrăţişat, apoi am mers să-l îmbrăţşez şi pe el.
- Woooow! Unde e fata aia care nu pune un toc pe ea pe care am lăsat-o acasă?
- Unde e mătuşa mea artistă, care nu se îmbracă elegant de dragul lumii?, am întrebat la rândul meu, privindu-i rochia ceva mai lungă decât a mea, de un roşu aprins.
- Eh... Lasă şi tu...
  Voiam să-i prezint părinţilor lui Rob, dar am observat-o pe Emilia Jones venind spre Ethan şi spunând:
- Oh! Nu ştiam că îl cunoşti pe domnul Garcia.
- Da. E...
- Unchiul ei, l-am auzit spunând, iar inima mea s-a oprit pentru o clipă când - uitându-mă instinctiv la mâna lui Carmen - am observat o verighetă.

  Trecuseră câteva ore de când venisem la petrecere, dar nu era nici urmă de Leah. În plus, eu eram în stare de şoc. Carmen se căsătorise. Şi, de parcă asta nu era de ajuns, Carmen se căsătorise fără să-mi spună.
  Totuşi, nu i-am spus nimic care s-o întristreze. Voiam să ştie că sunt fericită pentru ea. Chiar eram, doar... era un şoc care trebuia digerat. Încet, încet.
  Eram singură pe terasă, când Rob s-a apropiat de mine, spunând:
- Eşti mai bine?
- Sunt bine.
- Nu-ţi place Ethan ...?
- Nu e asta, am răspuns, ştiind că el ştia de ce eram supărată. Doar... lasă, e o prostie.
- Cu mine vorbeşti. Eu numai prostii scot pe gură, deci...
- Mereu mi-am imaginat că o să fiu acolo când ea o să se căsătorească. Că o să mă întrebe. Că ştie că e un pas important şi pentru mine.
- Sunt sigur că ştie. Şi că ar fi vrut să fii acolo...
- Mda... În orice caz, lasă baltă asta. O să fiu ok în câteva ore. Hai la petrecere.

  L-am lăsat câteva minute pe Rob cu Carmen, iar eu m-am îndreptat spre toaletă. M-am stropit cu  apă rece pe faţă şi deja mă simţeam mai bine. Am hotărât că ar fi în regulă dacă mi-aş aranja puţin machiajul dar, chiar în momentul în care îmi scoteam rimelul, am văzut ceva în oglindă. Era Leah. În spatele meu. Am sărit ca arsă.
- Genul ăsta de apariţie e un clişeu, eşti conştientă de asta, nu?, am întrebat, nedându-mi seama cum puteam fi atât de calmă.
- Mda, dar m-am gândit că aici am putea vorbi puţin. Singure, a spus închizând uşa.
- Oh, deci acum vrei să vorbeşti...
- Scârbos, a spus uitându-se la mine urât. Areţi ca ea.
  Mi-am amintit că şi tatăl lui Rob îmi spusese asta. Acum avea sens. Rochia mea... era cea din poza cu J.A.. Cu mama. Dar de unde o cunoştea domnul Jones pe...
- Aha. Deci de acolo îl cunoşti pe Thomas Jones.
- Mda, probabil a arătat şi el că te place cam tot atât de mult pe cât te plac eu.
  De fapt, nu o făcuse. Încă.
- De ce?
- De ce? Mămica ta a avut grijă de toate astea, stai liniştită.
- Dar... eu nu sunt mama. Nu înţeleg ce aveţi cu mine, din moment ce ea v-a greşit.
- Nu mie. Mamei mele i-a greşit. Generaţia următoare ar trebui...
- ... să nu-şi bage nasul, am întrerupt-o.
- Să aibă grijă de ce nu s-a putut, voiam să spun.
- De ce? Nici măcar nu am cunoscut-o pe mama.
- Şi asta te scapă de faptul că eşti fiica ei?
- Cred că ai şi tu nevoie de un salon frumos la nebuni, ca mama ta.
- Şi tu cred că ai stat destul pe aici, la fel ca mama ta. Câţi ani avea când s-a-ntâmplat acel groaznic accident? 24? Şi tu câţi ai?
- Mă ameninţi cumva?
- Tu ce crezi?
- Cred că dacă voiai să mor până acum, muream. De ce tragi de timp?
- Mă distrez aşa.
- Eu zic să ai grijă şi tu...
- Aaaa! Acum, tu mă ameninţi pe mine. Nu eşti deloc convingătoare, scumpo...
  Voiam s-o sperii. Trebuia s-o sperii. Aşadar, mi-am scos micul brigeac din geantă, am fugit înspre ea, am prins-o de la spate şi i l-am pus la gât. Doamne, o luam razna.
- Lasă-mă în pace!
- Lasă-mă tu pe mine!
  În următoarea clipă, Thomas Jones şi un alt bărbat care se uitase insistent la mine toată seara au intrat în toaletă...

Imagine: Sunshine
Sunshine

Scrisoare pentru toţi cei care nu sunteţi aici

  În primul rând vreau să vă anunţ că Tulip&Sunshine intră în program de vară. Amândouă suntem ori plecate, ori ocupate în perioada asta, cum e şi normal, aşa că - probabil- postrările vor fi ceva mai rare. Vom pune în special poze de prin locurile pe unde umblăm şi capitolele de vineri. În rest, chiar dacă vom avea articole, nu vor fi probabil atât de des publicate. Ne cerem scuze pentru asta şi vă urăm şi vouă o vară frumoasă, cu concedii liniştite!

  Ce pot să vă spun? Cum mai e pe aici? Ce mai fac? Ei bine... ca de obicei. Viaţa aşa cum o ştiţi.

  Briza răcoroasă a unei nopţi de vară îndulceşte parcă aerul. E în orice caz mai plăcută decât strigătul disperat în noapte al ambulanţelor. Lumini roş-albastre se văd din când în când ca nişte flăcări ale iadului. Apoi dispar, ducând boala şi moartea cu ele. 

  Asemenea unor coşmaruri care speri să nu se adeverească vreodată. 

  Mai bine aş auzi lupi urlând la lună, îmi spun. Nu ar fi atât de macabru. Acele urlete nu amintesc de moarte, aşa cum fac sirenele. Amintesc de eternitate. Sau moartea şi eternitatea sunt acelaşi lucru? Unul îl implică pe celălalt, mai degrabă. 

  O altă ambulanţă trece în viteză pe stradă, făcându-mă să tresar. Dar, ce să-i faci? Ăsta e oraşul, nu?

  Aici nici măcar noaptea nu pare noapte. E prea luminoasă. Cum să nu-mi fie dor de întunericul unei nopţi la munte? Nu stelele ar trebui să fie personajele principale după lăsarea serii? 

  Aici n-ai timp să îmbrăţişezi pe cineva cum ar trebui. Vine autobuzul tău. 

  Un biet beţiv afon s-a oprit sub geamul meu... Bietul om, îmi spun. Cine ştie la ce s-o fi gândit când a dus primul pahar la gură...

  Vă las acum, dragilor. Degetele mele încep să obosească... La fel şi eu. 

Sunshine

  

Pe drumuri de munte

Tulip