Scrisoare pentru toţi cei care nu sunteţi aici

  În primul rând vreau să vă anunţ că Tulip&Sunshine intră în program de vară. Amândouă suntem ori plecate, ori ocupate în perioada asta, cum e şi normal, aşa că - probabil- postrările vor fi ceva mai rare. Vom pune în special poze de prin locurile pe unde umblăm şi capitolele de vineri. În rest, chiar dacă vom avea articole, nu vor fi probabil atât de des publicate. Ne cerem scuze pentru asta şi vă urăm şi vouă o vară frumoasă, cu concedii liniştite!

  Ce pot să vă spun? Cum mai e pe aici? Ce mai fac? Ei bine... ca de obicei. Viaţa aşa cum o ştiţi.

  Briza răcoroasă a unei nopţi de vară îndulceşte parcă aerul. E în orice caz mai plăcută decât strigătul disperat în noapte al ambulanţelor. Lumini roş-albastre se văd din când în când ca nişte flăcări ale iadului. Apoi dispar, ducând boala şi moartea cu ele. 

  Asemenea unor coşmaruri care speri să nu se adeverească vreodată. 

  Mai bine aş auzi lupi urlând la lună, îmi spun. Nu ar fi atât de macabru. Acele urlete nu amintesc de moarte, aşa cum fac sirenele. Amintesc de eternitate. Sau moartea şi eternitatea sunt acelaşi lucru? Unul îl implică pe celălalt, mai degrabă. 

  O altă ambulanţă trece în viteză pe stradă, făcându-mă să tresar. Dar, ce să-i faci? Ăsta e oraşul, nu?

  Aici nici măcar noaptea nu pare noapte. E prea luminoasă. Cum să nu-mi fie dor de întunericul unei nopţi la munte? Nu stelele ar trebui să fie personajele principale după lăsarea serii? 

  Aici n-ai timp să îmbrăţişezi pe cineva cum ar trebui. Vine autobuzul tău. 

  Un biet beţiv afon s-a oprit sub geamul meu... Bietul om, îmi spun. Cine ştie la ce s-o fi gândit când a dus primul pahar la gură...

  Vă las acum, dragilor. Degetele mele încep să obosească... La fel şi eu. 

Sunshine