- Nu înţeleg de ce te străduieşti atât, îmi spunea Rob în timp ce eu mă uitam pentru a cincea oară în oglinda de la parasolar pentru a-mi verifica machiajul.Maşina închiriată cu care venisem era oprită în faţa unei clădiri cu o arhitectură superbă stil Gaudi din Barcelona. O grămadă de lume bună, îmbrăcată elegant intra în clădire. Nicholas deja ieşise în recunoaştere, iar Robert şi cu mine ne mai aranjam puţin.
- Ai tăi au spus că îmi mai dau o şansă.
- Ai spus deja că nu o placi pe mama... Ce mai contează?
- Nu am spus că nu-mi place de mama ta. Am spus că-mi place de tatăl tău. De unde ştii că nu pentru el mă aranjez? Ar trebi să fii atent, s-ar putea să mă fure.
- Nu cred că am concurat vreodată cu tata pentru o fată, dar... Încetează odată cu asta, a spus iritat în timp ce îi aranjam pentru a zecea oară papionul.
- Dar lasă-l aşa odată, pentru Dumnezeu. Eşti aşa de încăpăţânat...
Am terminat în cele din urmă să ne cicălim şi ne-am văzut în sfârşit îndreptându-ne spre scările care duceau într-un foaier imens, încălzit parcă de lumina aurie răspândită de un imens candelabru. Am afişat cel mai încântător zâmbet de divă Hollywood de care eram în stare, în timp ce îi dădeam haina unui majordom.
- Fusta asta e muuult prea scurtă pentru un loc ca ăsta, i-am şoptit lui Rob.
- Nu destul pentru mine, a spus în timp ce ne îndrepta înspre părinţii lui, care ne făcuseră semn dintr-un colţ.
- Doamnă Jones, am spus în timp ce mă îndreptam să o sărut uşor pe Emilia pe obraji. Ce bine arătaţi în seara asta.
Simţeam că spun vrăjeli, după tonul cu care o spuneam. Dar, de fapt, arăta chiar bine într-o rochie lungă, tip sirenă, de culoarea safirului.
- Şi tu. Asta da schimbare, am auzit-o în timp ce se dădea în spate să mă privească.
- Areţi exact ca ea...
Cineva şoptise asta, şi eu eram aproape sigur că fusese tatăl lui Rob. Dar...
- Carmen!, am strigat.
Am fugit înspre mătuşa mea, care venea din spate, împreună cu Ethan. Ne-am îmbrăţişat, apoi am mers să-l îmbrăţşez şi pe el.
- Woooow! Unde e fata aia care nu pune un toc pe ea pe care am lăsat-o acasă?
- Unde e mătuşa mea artistă, care nu se îmbracă elegant de dragul lumii?, am întrebat la rândul meu, privindu-i rochia ceva mai lungă decât a mea, de un roşu aprins.
- Eh... Lasă şi tu...
Voiam să-i prezint părinţilor lui Rob, dar am observat-o pe Emilia Jones venind spre Ethan şi spunând:
- Oh! Nu ştiam că îl cunoşti pe domnul Garcia.
- Da. E...
- Unchiul ei, l-am auzit spunând, iar inima mea s-a oprit pentru o clipă când - uitându-mă instinctiv la mâna lui Carmen - am observat o verighetă.
Trecuseră câteva ore de când venisem la petrecere, dar nu era nici urmă de Leah. În plus, eu eram în stare de şoc. Carmen se căsătorise. Şi, de parcă asta nu era de ajuns, Carmen se căsătorise fără să-mi spună.
Totuşi, nu i-am spus nimic care s-o întristreze. Voiam să ştie că sunt fericită pentru ea. Chiar eram, doar... era un şoc care trebuia digerat. Încet, încet.
Eram singură pe terasă, când Rob s-a apropiat de mine, spunând:
- Eşti mai bine?
- Sunt bine.
- Nu-ţi place Ethan ...?
- Nu e asta, am răspuns, ştiind că el ştia de ce eram supărată. Doar... lasă, e o prostie.
- Cu mine vorbeşti. Eu numai prostii scot pe gură, deci...
- Mereu mi-am imaginat că o să fiu acolo când ea o să se căsătorească. Că o să mă întrebe. Că ştie că e un pas important şi pentru mine.
- Sunt sigur că ştie. Şi că ar fi vrut să fii acolo...
- Mda... În orice caz, lasă baltă asta. O să fiu ok în câteva ore. Hai la petrecere.
L-am lăsat câteva minute pe Rob cu Carmen, iar eu m-am îndreptat spre toaletă. M-am stropit cu apă rece pe faţă şi deja mă simţeam mai bine. Am hotărât că ar fi în regulă dacă mi-aş aranja puţin machiajul dar, chiar în momentul în care îmi scoteam rimelul, am văzut ceva în oglindă. Era Leah. În spatele meu. Am sărit ca arsă.
- Genul ăsta de apariţie e un clişeu, eşti conştientă de asta, nu?, am întrebat, nedându-mi seama cum puteam fi atât de calmă.
- Mda, dar m-am gândit că aici am putea vorbi puţin. Singure, a spus închizând uşa.
- Oh, deci acum vrei să vorbeşti...
- Scârbos, a spus uitându-se la mine urât. Areţi ca ea.
Mi-am amintit că şi tatăl lui Rob îmi spusese asta. Acum avea sens. Rochia mea... era cea din poza cu J.A.. Cu mama. Dar de unde o cunoştea domnul Jones pe...
- Aha. Deci de acolo îl cunoşti pe Thomas Jones.
- Mda, probabil a arătat şi el că te place cam tot atât de mult pe cât te plac eu.
De fapt, nu o făcuse. Încă.
- De ce?
- De ce? Mămica ta a avut grijă de toate astea, stai liniştită.
- Dar... eu nu sunt mama. Nu înţeleg ce aveţi cu mine, din moment ce ea v-a greşit.
- Nu mie. Mamei mele i-a greşit. Generaţia următoare ar trebui...
- ... să nu-şi bage nasul, am întrerupt-o.
- Să aibă grijă de ce nu s-a putut, voiam să spun.
- De ce? Nici măcar nu am cunoscut-o pe mama.
- Şi asta te scapă de faptul că eşti fiica ei?
- Cred că ai şi tu nevoie de un salon frumos la nebuni, ca mama ta.
- Şi tu cred că ai stat destul pe aici, la fel ca mama ta. Câţi ani avea când s-a-ntâmplat acel groaznic accident? 24? Şi tu câţi ai?
- Mă ameninţi cumva?
- Tu ce crezi?
- Cred că dacă voiai să mor până acum, muream. De ce tragi de timp?
- Mă distrez aşa.
- Eu zic să ai grijă şi tu...
- Aaaa! Acum, tu mă ameninţi pe mine. Nu eşti deloc convingătoare, scumpo...
Voiam s-o sperii. Trebuia s-o sperii. Aşadar, mi-am scos micul brigeac din geantă, am fugit înspre ea, am prins-o de la spate şi i l-am pus la gât. Doamne, o luam razna.
- Lasă-mă în pace!
- Lasă-mă tu pe mine!
În următoarea clipă, Thomas Jones şi un alt bărbat care se uitase insistent la mine toată seara au intrat în toaletă...
Imagine: Sunshine
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu