Capitolul 21

  M-am uitat mult la pozele acelea de pe pereţii salonului care îi aparţinuse Sarei.
- Arăta aşa atunci?, l-am întrebat pe Nicholas.
- Nu am fost înăuntru aici decât o dată. Dar da, aşa arăta.
- Ce avea mama Leah-ei cu mama?
- Cu mama ta?
- Da. Cea din poze e mama, J.A. Julia Andrews.
- A, da, uitasem, a spus Nicholas uitându-se ciudat la mine. Aproape ameninţător.
- Ce e?
- Nu ştiu de ce pierd uneori din vedere asta. Că eşti fiica Juliei.
- Stai. Ai cunoscut-o pe mama?
-  Nu e greu. Era destul de ... faimoasă. Cel puţin pe aici, prin Barcelona.
- Ce vrei să spui?
- Nimic, nimic, lasă.
  M-am uitat la el fără să spun nimic o vreme, aşteptând însă ca el să continue.
- Vorbim mai târziu despre asta, a insistat.
- Bine...
- Ce-ar fi să plecăm de aici?, a întrebat Robert. Locul ăsta e ... destul de interesant. Dar... parcă m-am cam săturat.
  Am mers toţi trei înspre scările pe care urcasem, dar când am vrut să trecem de una dintre uşi, ne-am dat seama că e blocată.
- Super, am spus. Ne-a găsit nebuna...
- Cred că era un fel de capcană totuşi.
- Pe bune? Nu m-aş fi gândit... Altă intrare?
- Nu crezi că şi-a făcut temele şi le-a închis pe toate?
- Şi ce ne costă dacă încercăm?
- Pe aici, ne-a spus Nicholas arătându-ne direcţia opusă.
  Am mers după el în tăcere. La un moment dat, o scândură a căzut lângă noi. Doi centimetri mai la dreapta şi mă lovea fix în cap.
- Ce ne costă să încercăm?, a întrebat Rob enervat. Uite ce ne costă.
- Ce vrei? Să stăm şi să putrezim aici?
  Nu a mai spus nimic, dar am continuat să mergem, fiind mult mai atenţi. Nu mă speria nebuna aia nici dacă ar fi pus câte o capcană la fiecare colţ. Nu mă mai speria.
- Dacă tot avem de stat aici o vreme, îmi spui ce ştii despre mama?
- Nu cred că...
- De fapt, nu era o întrebare. Spune-mi ce ştii despre mama.
- Păi, cum am mai spus, era destul de faimoasă pe aici. Era cântăreaţă.
- Şi...?
- Şi era frumoasă.
- Şi...?
- Şi erau destui care ... să spunem că o admirau. Cam asta avea mama fetei ăsteia cu ea. Mă-ta s-a-ncurcat cu soţul ei.
- Nu vorbi aşa.
- Dacă aşa a fost...
- Bine. Povestim mai târziu. Hai să ieşim din peştera asta, am spus îngrijorată de tonul cu care Nicholas îmi povestise asta. Nu eram sigură cum, dar mi-am dat seama că şi el era implicat în povestea asta.
  Am mai trecut de câteva holuri şi de alte trei uşi închise până când am observat o fereastră.
- E clar - a închis toate uşile. De ce nu ieşim pe geam?
- Pentru că...
- Trebuie să comentaţi la fiecare ideee de-a mea? Şi, oricum, trebuie să recunoaşteţi - asta e una bună. Nu cred ca a închis fereastra.
  Ei au stat şi s-au uitat la mine, fără să spună sau să facă nimic.
- Bine, lăsaţi, lăsaţi. Fac eu toată treaba.
  M-am dus, am luat un scaun şi o bucată de lemn dintr-un salon apropiat. Am pus scaunul sub fereastră pentru că -fiind la subsol - nu ajungeam uşor la el. Am urcat, am spart sticla cu lemnul şi, după ce m-am chinuit de câteva ori, am reuşit să-l deschid.
- Cine-i primul?
- Nu tu, a spus Robert. Lasă-mă pe mine. O să încerc să vă deschid o uşă odată ce ies.
  Cu chin, cu vai, a reuşit să iasă şi ne-a strgat de sus:
- Veniţi la uşa din dreapta. O s-o deschid pe aia.
- Ok.
  Am mers într-acolo şi am fost uimită când am văzut că uşa era deschisă.
- Wow! Rapid prietenul ăsta al tău, mi-a spus şi Nicholas.
  Am ieşit, dar zâmbetul mi-a pierit când am văzut-o pe Leah stând lângă Robert cu un mic pistol în mână.
- Bună.

 Sunshine