Pustiu.

  Pustiu. Simt cum mă învăluie încet, încet, cum pune stăpânire pe toate gesturile mele. Îmi intră în sânge, îl găsesc în fiecare colţ al firii.  L-am văzut în ochii tăi în acea zi. Îl văd acum într-ai mei. Îl simt sub fiecare pas. Îl văd în fiecare om care nu e tu.
  E marea. E cerul. E pădurea. E oraşul.
  Mii de oameni, captivi cu toţii în acelaşi imens pustiu.
  E infinit.
  Îmi aminteşte de el nispiul. Picăturile sărate din părul meu. Pescăruşi disperaţi care zboară desupra mea încearcă să scape de el. Nu ştiu cum. Nici eu nu ştiu.
  Închid ochii şi mi-l pot imagina. Deschid ochii şi îmi dau seama că e real.
  Nori grei încearcă să-l acopere. Valuri tulburi încearcă să-l şteargă. Săruturi reci încearcă  să-l uite. Nu reuşesc.
  Salvarea mea pare că s-a pierdut în mare, asemenea unei perle.
  Cântecul trist al valurilor îl adâncesc. Mirosul sării îl face ridicol.
  Mă uit înspre cer. Apoi înspre mare. Apoi, vai, spre orizont. Cele mai mari două pustiuri s-au întâlnit.
  Nu e doar infinit. E etern.

Sunshine