Eram mult prea fascinată de ceea ce vedeam ca să te mai bag în seamă. Culorile acelea păreau magice. Tu vorbeai . . . Dar mă purtam ca un copil mic şi nu te ascultam[sau poate doar mă prefăceam că nu ascult]. Ştiam exact ce voiai să-mi spui şi pur şi simplu nu am putut să aud acele cuvinte. Priveam cerul, culorile, oamenii, florile, fluturii, totul, orice . . . dar nu pe tine. Nu puteam să mă uit în ochii aceia negri, serioşi, nemiloşi, şi totuşi corecţi. Te uram în acel moment. Sau poate mă uram pe mine mai mult, dar nu voiam să recunosc asta. Mi-ai spus de mai multe ori că vorbeşti serios, mi-ai spus să fiu atentă la ceea ce spui, pentru că nu o să repeţi, dar eram mult prea încăpăţânată. Când totul a început mi-am promis mie însămi că nu o să regret nimic, dar . . . Culorile acelea nu dispăreau, şi nu puteam să-mi iau ochii de la ele. Auzeam tot ce spui. Era aiurea, era trist, era prea mult . . . Gata! M-am întors. Dar nu mai erai acolo. Era prea târziu. Mi-am ridicat ochii înlăcrimaţi înspre cer . . . era gri.
Sunshine
now this is sad :|
RăspundețiȘtergere