M-am uitat mult la pozele acelea de pe pereţii salonului care îi aparţinuse Sarei.
- Arăta aşa atunci?, l-am întrebat pe Nicholas.
- Nu am fost înăuntru aici decât o dată. Dar da, aşa arăta.
- Ce avea mama Leah-ei cu mama?
- Cu mama ta?
- Da. Cea din poze e mama, J.A. Julia Andrews.
- A, da, uitasem, a spus Nicholas uitându-se ciudat la mine. Aproape ameninţător.
- Ce e?
- Nu ştiu de ce pierd uneori din vedere asta. Că eşti fiica Juliei.
- Stai. Ai cunoscut-o pe mama?
- Nu e greu. Era destul de ... faimoasă. Cel puţin pe aici, prin Barcelona.
- Ce vrei să spui?
- Nimic, nimic, lasă.
M-am uitat la el fără să spun nimic o vreme, aşteptând însă ca el să continue.
- Vorbim mai târziu despre asta, a insistat.
- Bine...
- Ce-ar fi să plecăm de aici?, a întrebat Robert. Locul ăsta e ... destul de interesant. Dar... parcă m-am cam săturat.
Am mers toţi trei înspre scările pe care urcasem, dar când am vrut să trecem de una dintre uşi, ne-am dat seama că e blocată.
- Super, am spus. Ne-a găsit nebuna...
- Cred că era un fel de capcană totuşi.
- Pe bune? Nu m-aş fi gândit... Altă intrare?
- Nu crezi că şi-a făcut temele şi le-a închis pe toate?
- Şi ce ne costă dacă încercăm?
- Pe aici, ne-a spus Nicholas arătându-ne direcţia opusă.
Am mers după el în tăcere. La un moment dat, o scândură a căzut lângă noi. Doi centimetri mai la dreapta şi mă lovea fix în cap.
- Ce ne costă să încercăm?, a întrebat Rob enervat. Uite ce ne costă.
- Ce vrei? Să stăm şi să putrezim aici?
Nu a mai spus nimic, dar am continuat să mergem, fiind mult mai atenţi. Nu mă speria nebuna aia nici dacă ar fi pus câte o capcană la fiecare colţ. Nu mă
mai speria.
- Dacă tot avem de stat aici o vreme, îmi spui ce ştii despre mama?
- Nu cred că...
- De fapt, nu era o întrebare. Spune-mi ce ştii despre mama.
- Păi, cum am mai spus, era destul de faimoasă pe aici. Era cântăreaţă.
- Şi...?
- Şi era frumoasă.
- Şi...?
- Şi erau destui care ... să spunem că o admirau. Cam asta avea mama fetei ăsteia cu ea. Mă-ta s-a-ncurcat cu soţul ei.
- Nu vorbi aşa.
- Dacă aşa a fost...
- Bine. Povestim mai târziu. Hai să ieşim din peştera asta, am spus îngrijorată de tonul cu care Nicholas îmi povestise asta. Nu eram sigură cum, dar mi-am dat seama că şi el era implicat în povestea asta.
Am mai trecut de câteva holuri şi de alte trei uşi închise până când am observat o fereastră.
- E clar - a închis toate uşile. De ce nu ieşim pe geam?
- Pentru că...
- Trebuie să comentaţi la fiecare ideee de-a mea? Şi, oricum, trebuie să recunoaşteţi - asta e una bună. Nu cred ca a închis fereastra.
Ei au stat şi s-au uitat la mine, fără să spună sau să facă nimic.
- Bine, lăsaţi, lăsaţi. Fac eu toată treaba.
M-am dus, am luat un scaun şi o bucată de lemn dintr-un salon apropiat. Am pus scaunul sub fereastră pentru că -fiind la subsol - nu ajungeam uşor la el. Am urcat, am spart sticla cu lemnul şi, după ce m-am chinuit de câteva ori, am reuşit să-l deschid.
- Cine-i primul?
- Nu tu, a spus Robert. Lasă-mă pe mine. O să încerc să vă deschid o uşă odată ce ies.
Cu chin, cu vai, a reuşit să iasă şi ne-a strgat de sus:
- Veniţi la uşa din dreapta. O s-o deschid pe aia.
- Ok.
Am mers într-acolo şi am fost uimită când am văzut că uşa era deschisă.
- Wow! Rapid prietenul ăsta al tău, mi-a spus şi Nicholas.
Am ieşit, dar zâmbetul mi-a pierit când am văzut-o pe Leah stând lângă Robert cu un mic pistol în mână.
- Bună.
Sunshine
Nu ţi-e dor să te plimbi prin oraşe fără nume? Nu ţi-e dor să mergi pe străzi cu nume de stele? Să simţi briza mării şi, în următorul minut, să te loveşti de un munte rece? Nu vrei să vezi iar luminile portocalii ale felinarelor stinse? Nu vrei să fim din nou doar noi doi în lume? Doar noi doi şi un biet câine şchiop. Nu ţi-e dor de râurile care ni se alăturau din când în când în lunga noastră plimbare, cu un murmur rece? Nu ţi-e dor de chipurile obosite ale muncitorilor care mergeau spre casele dintr-o altă lume? Nu vrei să trăieşti iar momentele în care slăbiciunile umane dispăreau? Nu vrei să ştii că vântul e de partea ta din nou? Nu ţi-e dor de clipele argintii care se dizolvau uşor în razele lunii? De când nu ai văzut o minune? Nu ţi-e dor de momentele în care legendele albastre erau reale? Nu vrei să simţi iar asfaltul cald în timp ce priveşti stelele, întins în mijlocul străzii? Nu vrei să vezi iar cum oraşele trec unul câte unul pe lângă noi, fără să apucăm să le numărăm? Nu ţi-e dor să-i vezi pe îngeraşii care ne pândeau de după nori? Nu ţi-e dor de foşnetul uşor al rochiei mele? Nu ţi-e dor să vorbeşti fără ca nimeni să te asculte? Nu vrei să întâlnim iar fluturi aurii? De când nu ai gustat un aer atât de dulce ca acela al unei nopţii târzii într-o pădure? Dar aerul rece de pe falezele Mării Negre? Nu ţi-e dor de valurile negre? Nu vrei să vezi iar cum picăturile mov de ploaie lasă urme adânci în pământul moale? Nu crezi că a trecut prea mult timp de când am văzut ultima dată luna ca o regină albă, înfiorătoare? Nu vrei să scriem iar basmele vii? Nu vrei să simţi iar nisipul imprudent sub tălpi? Nu crezi că literatura are nevoie de noi?...
