Iarnă-n Ardeal

" Am venit să vă spun adevărul brutal

Că e pace în cer şi e iarnă-n Ardeal

Peste arborii ninşi, peste case cu horn

Dumnezeu a suflat o colindă în corn

Doar în negru şi alb, într-un vifor tăcut

Urcă turle întregi din trecut spre trecut

Şi-un desen absoult dă luminii fior

Când se lasă şi el retuşat de ninsori.

 

Şi legende se nasc şi legende apun

Şi-n biserici se fac pregătiri de Crăciun

Şi pălinca ia foc într-un dans ireal

 Şi e ger pe pământ şi e iarnă-n Ardeal.

  

Pe podete de lemn trec bătrâni cu cojoc

Şi scheletice mâini îşi ridică spre foc

Se aude un tren fluierând la semnal

Şi e pace în cer şi e iarnă-n Aredeal.

Şi femeile spun către cer alte rugi

Şi copiii se-ntorc de la şcoli de la Cluj

Şi prin curţi e prăpăd pentru fiece porc

Că-n gâtlej toporişti se ascut şi se-ntorc."  

Adrian Păunescu, Iarnă-n Ardeal

Imagini: Sunshine

 Sunshine

La multi ani!

Ei bine, la multi, multi ani si un an nou fericit! Va dorim ca in primul rand sa aveti sanatate (ca-i mai buna decat toate) si apoi ca toate visele voastre pentru 2011 sa se implineasca! 










Cu drag,
   Tulip&Sunshine 

Ce am invatat in 15 ani de zile?

Ca e mai usor sa inveti sa umbli, decat sa inveti sa fii tu insuti.

Ca minciuna e o arta.

Ca un elev nu e elev daca nu are toate notele de la 1 la 10.

Ca Biserica minte. Si rau. Dar ce mai conteaza?! Doar asa e credinta,nu?

Ca prietenia e ca un strop de apa in desert. E ceva foarte rar.

Ca cel mai mare dusman al meu... sunt de fapt eu, bineinteles.

Ca tot timpul exista o parte plina a paharului.

Ca intunericul e bun si rau in acelasi timp.

Ca timpul e scurt si totusi uneori trece al naibii de greu!

Ca muzica de calitate de cele mai multe ori nu e cea din zilele noastre.

Ca dragostea si ura sunt de fapt acelasi lucru.

Ca din cand in cand singuratatea e folositoare si buna.

Ca un “Iarta-ma” nu rezolva chiar tot, dar face mai multe decat crezi.

Ca e greu sa spui adevarul cuiva care nu-l cauta cu adevarat.

Ca nu trebuie sa astepti ca viata sa ti se intample.

Ca omul nu-si poate controla toate instinctele.

Ca un cuvant poate rani mai rau decat orice. 

Ca arta vorbirii nu e usor de invatat.

Ca uneori dreptatea ti-o faci singur... si e mai bine asa.

Ca nimeni nu-ti poate spune “NU”.

Ca lumea asta nu a evoluat deloc spiritual.

Ca o cafea mereu iti va schimba dimineata.

Ca detaliile sunt importante. Ele sunt cele care te fac sa zambesti.

Ca viata nu e ca in basme. Nu tot timpul este un final fericit.

Ca moartea nu e tragica si ca de fapt plangem din egoism.

Ca mai am multi ani pana sa aflu totul despre mine.

Cat despre oameni, ei bine.... oamenii sunt oameni si asa vor ramane. Doar niste creaturi egoiste insetate de avere fara a trai vreodata fericirea pura (nu ca ar rezista la asa ceva). 

Tulip

Cutremure. . .

- Îmi pare rău. Aşa a fost să fie... Dar o să fim în regulă amândoi...

- În cele din urmă o să fim. Nu vom avea de ales, nu?

Mă privea cu milă. Milă pe care nu o meritam şi nici nu mi-o doream. Nu de la el.

- Cam aşa ceva.  Dar...

- Nu are rost să ne minţim acum. Tu probabil că te gândeşti de mai mult timp la asta. Te-ai obişnuit cu gândul. Plănuiai de mult, nu? Pe mine tocmai ce m-a lovit. Ca un cutremur. Neaşteptat. Unul care lasă multe pagube în urma lui. Unul care te scutură destul de tare ca să te trezeşti la realitate. Atunci... cred că ar fi bine să pleci.

Te-ai întors, te-ai îndreptat spre uşă. Voiam să fug după tine, să mă cuibăresc la pieptul tău şi să te implor să nu pleci, dar aveam şi eu mândria mea care nu m-a lăsat să mă clintesc deloc. Înainte să ieşi mi-ai mai aruncat o ultimă privire, una în care mi s-a părut că văd o urmă de regret, dar probabil mă înşelam. Tu nu regretai niciodată nimic. 

De ce? De ce după ce avem ceva bun şi acesta dispare credem că nimic nu va mai putea fi la fel? Dar, viaţa ne arată că poate fi chiar şi mai bine. Şi când se întâmlpă aşa, credem că în sfârşit avem şi noi parte de porţia noastră de fericire. Că de data asta nimic nu s-ar mai putea întâmpla. Dar se poate. Şi se întâmplă chiar şi a două oară. 

El ştia. Ştia prin ce trecusem. Ştia ce greu îmi fusese. Şi totuşi plecase. Mi se întâmpla a doua oară. Doar că era foarte diferit de data asta. Prima dată ... ei bine nu fusese alegerea lui. Fusese soarta... destinul. Acum era mai dureros, pentru că el alesese să plece.

Speram ca inima mea să poată face faţă şi a doua oară la aşa ceva. Exista deja acolo o rană... una cicatrizată în cele din urmă. Acum mai exista una, mult mai adâncă, mult mai dureroasă...

M-am îndreptat spre uşă şi am ieşit. Am încercat să îmi dau seama în ce direcţie o luase. Cu siguranţă era înspre dreapta, ca întotdeauna. Ei bine, am început să merg înainte. Fără să mă opresc, fără să mă gândesc încotro mergeam, fără  să mă uit în urmă...

Sunshine

Povesti

La inceput vroiam vin fiert, dar pana la urma am ajuns la ceai.

Tulip&Sunshine

Durere si egoism

Erai acolo. Si sufereai atat de tare. Parca erai in chinurile iadului. Iti simteam durerea. Si cel mai rau era ca eram si eu acolo si nu puteam sa fac nimic, dar absolut nimic pentru tine, ca sa te simti mai bine. Tot ce puteam face era sa fiu acolo, langa tine si sa-ti simt durerea.

Dar spre deosebire de durerea ta, care era una trupeasca, a mea tinea de suflet. Si, Doamne, cat de tare durea! Simteam cum mi se sparge sufletul in mii si milioane de bucatele si cum cineva ii da foc. As vrea sa pot urla cat pot eu de tare, dar durerea e prea mare chiar si pentru asta. Nu mai imi simteam corpul, nu mai aveam ratiune, iar pentru o secunda am crezut ca inima mi s-a oprit si am sa mor. Poate era mai bine sa fie adevarat.

O rana normala o poti trata, dar urmele din suflet erau de nevindecat. Iar sufletul meu avea multe urme si de fiecare data cand incercam sa-l vindec, amintirea era atat de vie incat simtem din nou acea durere la o intensitate de nedescris. Asta e ceea ce ma impiedica pe mine. Amintirea. Ma implicam prea mult, iar asta imi facea rau. Dar stiam de la inceput in ce ma bagam, nu? Am riscat si am pierdut. Dar nu de tot.

Si voi mai risca si a doua oara si voi pierde din nou, aproape sigur... Dar nu ma voi lasa. Am invatat sa fiu mereu cu capul sus si nu voi renunta acum. Nu dupa tot ce s-a intamplat.

Dar nu! Eram din nou egoista! Nu trebuia sa ma gandesc la mine! Trebuia sa ma gandesc la suferinta ta! De ce mereu mi se intampal asta? De ce ajung sa ma pun eu pe primul loc? Trebuia sa dau cu capul si pentru asta ca sa ma invat minte? Probabil... Dar acum tu erai pe primul loc.

Si din acel moment stiam ca totul va fi bine. 

Tulip