Erai acolo. Si sufereai atat de tare. Parca erai in chinurile iadului. Iti simteam durerea. Si cel mai rau era ca eram si eu acolo si nu puteam sa fac nimic, dar absolut nimic pentru tine, ca sa te simti mai bine. Tot ce puteam face era sa fiu acolo, langa tine si sa-ti simt durerea.
Dar spre deosebire de durerea ta, care era una trupeasca, a mea tinea de suflet. Si, Doamne, cat de tare durea! Simteam cum mi se sparge sufletul in mii si milioane de bucatele si cum cineva ii da foc. As vrea sa pot urla cat pot eu de tare, dar durerea e prea mare chiar si pentru asta. Nu mai imi simteam corpul, nu mai aveam ratiune, iar pentru o secunda am crezut ca inima mi s-a oprit si am sa mor. Poate era mai bine sa fie adevarat.
O rana normala o poti trata, dar urmele din suflet erau de nevindecat. Iar sufletul meu avea multe urme si de fiecare data cand incercam sa-l vindec, amintirea era atat de vie incat simtem din nou acea durere la o intensitate de nedescris. Asta e ceea ce ma impiedica pe mine. Amintirea. Ma implicam prea mult, iar asta imi facea rau. Dar stiam de la inceput in ce ma bagam, nu? Am riscat si am pierdut. Dar nu de tot.
Si voi mai risca si a doua oara si voi pierde din nou, aproape sigur... Dar nu ma voi lasa. Am invatat sa fiu mereu cu capul sus si nu voi renunta acum. Nu dupa tot ce s-a intamplat.
Dar nu! Eram din nou egoista! Nu trebuia sa ma gandesc la mine! Trebuia sa ma gandesc la suferinta ta! De ce mereu mi se intampal asta? De ce ajung sa ma pun eu pe primul loc? Trebuia sa dau cu capul si pentru asta ca sa ma invat minte? Probabil... Dar acum tu erai pe primul loc.
Si din acel moment stiam ca totul va fi bine.
Tulip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu