Cutremure. . .

- Îmi pare rău. Aşa a fost să fie... Dar o să fim în regulă amândoi...

- În cele din urmă o să fim. Nu vom avea de ales, nu?

Mă privea cu milă. Milă pe care nu o meritam şi nici nu mi-o doream. Nu de la el.

- Cam aşa ceva.  Dar...

- Nu are rost să ne minţim acum. Tu probabil că te gândeşti de mai mult timp la asta. Te-ai obişnuit cu gândul. Plănuiai de mult, nu? Pe mine tocmai ce m-a lovit. Ca un cutremur. Neaşteptat. Unul care lasă multe pagube în urma lui. Unul care te scutură destul de tare ca să te trezeşti la realitate. Atunci... cred că ar fi bine să pleci.

Te-ai întors, te-ai îndreptat spre uşă. Voiam să fug după tine, să mă cuibăresc la pieptul tău şi să te implor să nu pleci, dar aveam şi eu mândria mea care nu m-a lăsat să mă clintesc deloc. Înainte să ieşi mi-ai mai aruncat o ultimă privire, una în care mi s-a părut că văd o urmă de regret, dar probabil mă înşelam. Tu nu regretai niciodată nimic. 

De ce? De ce după ce avem ceva bun şi acesta dispare credem că nimic nu va mai putea fi la fel? Dar, viaţa ne arată că poate fi chiar şi mai bine. Şi când se întâmlpă aşa, credem că în sfârşit avem şi noi parte de porţia noastră de fericire. Că de data asta nimic nu s-ar mai putea întâmpla. Dar se poate. Şi se întâmplă chiar şi a două oară. 

El ştia. Ştia prin ce trecusem. Ştia ce greu îmi fusese. Şi totuşi plecase. Mi se întâmpla a doua oară. Doar că era foarte diferit de data asta. Prima dată ... ei bine nu fusese alegerea lui. Fusese soarta... destinul. Acum era mai dureros, pentru că el alesese să plece.

Speram ca inima mea să poată face faţă şi a doua oară la aşa ceva. Exista deja acolo o rană... una cicatrizată în cele din urmă. Acum mai exista una, mult mai adâncă, mult mai dureroasă...

M-am îndreptat spre uşă şi am ieşit. Am încercat să îmi dau seama în ce direcţie o luase. Cu siguranţă era înspre dreapta, ca întotdeauna. Ei bine, am început să merg înainte. Fără să mă opresc, fără să mă gândesc încotro mergeam, fără  să mă uit în urmă...

Sunshine