Visul lunii. . .

  Micuţa fetită cu bucle aurii şi ochişori albaştri din braţele mele adormise înainte ca eu să termin povestea cu prinţese, cavaleri şi mame vitrege malefice. Am culcat-o cu grijă în pătuţ, am învelit-o , apoi am stat pentru câteva minute şi doar m-am uitat la ea. Era aşa de frumoasă. Era tot ce aveam mai bun pe lume. Am sărtat-o uşor pe frunte, încă o dată convinsă că lucrurile aveau să continue atât de perfect pe cât erau de când... Toate aveau să fie perfecte.
  Am intrat în dormitorul meu, scăldat de razele  lunii care alunecau uşor prin perdeaua subţire. Am deschis larg fereastra ca aerul sărat de lângă ocean să potă pătrunde în încăpere, apoi m-am culcat, obosită după o zi agitată.
  Eram la graniţa dintre vis şi realitate, când un zgomot puternic m-a făcut să tresar. Apoape sigură că visasem, m-am întors pe cealaltă parte, aşteptând ca somnul să mă prindă în pânzele sale. Dar nu. Când eram mai mult ca sigură că nu mai visam, am mai auzit un sunet. Un sunet cuoscut- clopoţelul care atârna la baza scării. Toţi ci care nu ştiau de existenţa lui se loveau de el. M-am ridicat încet şi- precaută, m-am apropiat de uşă. Oricine ar fi intrat în casă, acum urca scările. M-am apropiat de noptieră şi am luat de lângă bâta de baseball pregătită special pentru astfel de situaţii.
  M-am întors şi am văzut o siluetă în cadrul uşii.
- O! Eşti pregătită...
- Oricine ai fi, ar fi mai bine să ieşi acum!, am spus cu o voce nu atât de autoritară pe cât mi-aş fi dorit, cu gândul la îngeraşul care dormea în cealalată cameră.
- Deci nu mă mai recunoşti, frumoaso? Se poate?!
- Eu...
  Apoi i-am văzut ochii luminaţi de lună. Era...
- Dar e...
- ... imposibil? Cum să fie imposibil? Nu ştiai...? Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii...
  Am rămas cu capul sus, dar nu am spus nimic. Mă chinuiam să-mi stăpânesc lacrimile.
- Nu mai spui nimic?
  I-am înfruntat privirea plină de dispreţ şi ironie.
- Să nu te temi. Nu sunt o fantomă... Doar că... Ar trebui să te asiguri că ai omorât omul potrivit atunci când ucizi pe cineva. Ar trebui să fii mai atentă.
  Am rămas nemişcaţi, uitându-ne unul la altul. Eu -fără nici o expresie pe faţă, el -cu un zâmbet dezgustător.
- Ştii de ce am venit. Îmi dai fetiţa. Poţi să-ţi continui viaţa cum vrei tu. Nu trebuie să-mi dai nimic altceva. Doar... nu încerca să o iei, şi o să-ţi fie bine. E ultima ofertă. Data viitoare nu o să-mi dai doar fata.
  Nici unul nu a mai spus nimic câteva secunde.
- Deci...?
- Nu!
- Ar fi trebuit să cooperezi de prima dată. Ştiai că eu întotdeauna câştig.
  Un bărbat mai scund a apărut în spatele lui cu fetiţa încă adormită în braţe.
- Eşti o naivă! Aşa cum ai fost mereu!
  A scos ceva, ca o lamă strălucitoare de sub haină, şi s-a apropat de mine. Am văzut în ochii lui ani întregi de tortură, de ţipete, de lovituri. Ani întregi de minciuni... Am făcut un pas în spate, dar m-am lovit de ceva rece.
  Am deschis ochii, speriată. Eram în camera luminată de lună. Singură. Fuseses un vis. M-am ridicat din pat şi m-am apropiat de fereastră. Luna domina totul, exact ca o regină. Era prefect rotundă. Atunci mi-am amintit! Nu fusese un vis! Fusese o permoniţie!
  Am alergat în camera fetiţei, am trezit-o repede şi i-am scos hainele din dulap.
- Ce se întâmplă?, a întrebat somnoroasă.
- Trebuie să fugim!
- Iar? Mereu fugim! Am crezut că am terminat cu asta.
- Şi eu.

Sunshine