Următoarea dimineaţă, la ora 5 eram în aeroportul din Roma. Robert era pe jumătate adormit, aşa că trebuise să împachetez eu totul, să chem un taxi, să vorbesc cu directorul hotelului şi să iau bilete de avion...
- Măcar ai putea să încerci să stai în picioare, am spus când Rob încerca să se sprijine de mine.
- Lasă-mă, teroristo. Mult te-ai gândit să mă trezeşti la ora asta?
- Nu pricepi că la ora asta probabil e cel mai sigur. Trebuie să câştigăm puţin avans până îmi dau seama cum ne găseşte.
- Îmi place cum gândeşti, totuşi. Tu bate-ţi capul cu criminala care ne urmăreşte, eu car bagajele.
- Mda...
- Unde mergem?, a întrebat.
- Barcelona.
- Chiar?
Apoi a început să vorbească despre cât de frumoase auzise el că erau femeile din Spania şi despre cum nu ar trebui să îl pierd din ochi, pentru nici el nu era chiar de lepădat. Bineînţeles, i-am dat şi o bine meritată palmă pentru aceste comentarii, dar apoi a dormit tot zborul.
Barcelona era luminoasă şi călduţă pe când noi ieşeam din aeroport, dar buna dispoziţie ne-a fost distrusă în momentul în care am descoperit în bagajul meu o carte pe care i-o împrumutasem lui Leah cu ceva timp în urmă.
- Pe mine mă sperie fata aia, a spus Robert destul de calm.
- Eu sunt de-a dreptul terifiată chiar acum... Ce facem?
- Găsim un hotel chiar acum...
- Nu, nu găsim niciun hotel.
M-am aşezat direct pe trotuar, în faţa aeroportului şi am adăugat:
- Eu nu plec de aici până nu o văd pe nebuna aia. Dacă tot vrea să-mi facă nu ştiu ce, să vină să vorbească cu mine. Faţă în faţă.
- O iei razna, femeie...
- Şi?
- Şi exact asta vrea Leah. De ce crezi că ne terorizează aşa?
În cele din urmă, Robert m-a convins să mă ridic şi să-l sun pe Ethan să-l întreb ce e de făcut.
- V-am făcut rost de un loc în care să staţi şi în Barcelona, a spus chiar înainte să-i spun unde ne aflam. Doar că, de data asta nu m-am mai mirat aşa.
- E lângă Barcelona, o căsuţă pe plajă. Lângă stă o doamnă în vârstă foarte drăguţă... Este o veche prietenă pe care am rugat-o să vă gătească. Fiţi drăguţi cu ea, bine? Nu a avut tocmai o viaţă uşoară...
- Bineînţeles.
- Deci mergeţi acolo şi... distraţi-vă. Aţi mai avut alte... evenimente?
- Mda...
- Cred că o să fiţi în regulă acolo, totuşi. Casa, deşi arată ca şi când stă să cadă, are un sistem de siguranţă foarte eficient.
Mi-a spus adresa, iar noi am chemat un taxi şi am plecat numai decât. Odată ajunşi acolo, ne-am uitat unul la altul miraţi. Casa aia stătea să cadă? Deşi mică, era o căsuţă aproape nouă, foarte elegantă şi situată exact pe plajă. Avea o verandă care parcă te invita să stai să priveşti apusul...
Ne-am despachetat cu speranţa că aici vom putea sta mai mult, apoi am primit un musafir. Era chiar bătrânica de care vorbea Ethan. M-am ataşat imediat de ea pentru că îmi amintea de bunica. Şi ea avea aceeaşi privire înţeleaptă şi voce caldă pe care o avea doamna Perez.
Ne-a făcut un tur al casei, deşi noi o văzusem deja în întregime. Apoi, a intrat în bucătărie cu scopul de a ne pregăti ceva de mâncare. Am insistat să o ajut şi aşa am învăţat să fac şi câteva feluri de mâncare spaniole, fără să dau foc casei.
Am petrecut astfel două zile deosebit de liniştite. Printre poveştile pline de subînţeles ale doamnei Perez, înotul pe plajă şi momente în care doar stăteam în balansoar şi pălăvrăgeam, în a treia zi, am primit şi un bileţel.
Tara, de ce fugi? Nu ţi-ai dat seama încă că nu am de gând să renunţ? Pot să-ţi fac orice, oricând. Doar... nu încă. În orice caz, ca o avertizare, o să vezi cum cineva apropiat o să... ei bine, să spunem că nu o să mai fie atât de apropiat...
La vederea acelui bileţel, pur şi simplu am leşinat. Deodată ce m-am trezit, l-am sunat pe Ethan să mă asigur că şi Carmen e bine. Abia după ce am vorbit cu ea m-am convins că ea era în siguranţă. Apoi, l-am luat pe Robert şi am urcat în dormitor.
- Tu nu mai ieşi de aici, m-ai auzit?
- Tara, calmează-te. O să fie bine.
- Cum să nu... De parcă nu ţie ţi-a făcut ceva de două ori până acum...
Încet, încet, în două zile, am redevenit isterică. La fiecare sunet tresăream, îl urmăream pe Robert până şi la baie. Îmi era teamă să-l las să se îndepărteze de mine în vreun fel. În plus, o sunam pe Carmen o dată la două ore. Şi culmea, toţi îşi făceau griji pentru mine.
După trei zile Robert a reuşit să mă convingă să facem o plimbare prin Barcelona.
- Nu se poate să fim aici şi să nu vedem Sagrada Familia, a spus.
Pe când ne întorcem din scurta plimbare prin oraş, în care eu fusesem cu ochii în patru şi îi stricasem tot cheful lui Robert, am rămas împietrită când am văzut ce se întâmpla lângă casa doamnei Perez. Trei maşini de poliţie, cu girofarele pornite erau oprite în faţă şi mulţi poliţişti se plimbau încoace-încolo.
- Robert, doamna Perez, am mai reuit să spun îaninte de a mă prăbuşi din nou.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu