Zborul până la Roma a fost foarte plăcut. Cu o singură excepţie: Robert a ţinut să-mi spună tot timpul cât de tare îl doare capul:
- Aşa-ţi trebuie, beţiv anonim!, i-am spus când deja îmi pierdusem răbdarea. Taci şi lasă-mă să mă bucur de libertate.
- Care libertate? Fugim de o nebună care vrea să te omoare...
- Şi de responsabilităţi şi casă şi părinţi şi chestii de-astea.
- Şi de nebună care vrea să te omoare.
Am luat o pernă, i-am acoperit faţa cu ea şi i-am spus:
- Poate ţi-e somn. Hai culcă-te puţin.
S-a întors morocănos cu spatele la mine şi m-a lăsat în pace restul zborului. Încă nu-mi venea să cred cât de norocoasă fusesem cu biletele de avion- erau ultimele două...
Când în sfârşit am ajuns la Roma, am coborât din avion, ne-am luat cele două rucsacuri- doar cu atât plecasem- şi am început să ne întrebăm la ce hotel ar trebui să mergem. Am rămas cu gura căscată când am văzut, printre mulţi alţi oameni, unul care ţinea un carton în mână pe care scria Tara şi Robert. I-am făcut semn lui Rob, care spus imediat:
- Nu putem fi noi. Cine ar ştii?
- Tara şi Robert. Pe bune, acum...
Fără să mai spun nimic, am mers înspre omul care părea şofer, după cum arăta.
- Mă scuzaţi, cine v-a trimis?
- De la hotel, signorina, a spus cu un puternic accent italian.
- Aha... De la hotel.
De la ce hotel? Cine ştia că suntem în Roma?
- Nu cred că ar trebui...., a spus Robert.
- Nici eu. Cine v-a spus că suntem în Roma?, l-am întrebat din nou.
- Segnior Garcia. Camera, la hotel.
Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe Ethan. Într-adevăr, el era cel care ne găsise o cameră. Din păcate nu avea timp să vorbească cu mine şi să-mi explice de unde ştia unde suntem, dar m-a asigurat că era în regulă dacă-l lăsam pe şofer să ne conducă la hotel şi că avea să mă sune să-mi explice totul.
Deşi Robert era încă vizibil nehotărât, a venit totuşi cu mine ca să-l urmăm pe şofer.
- De ce facem aşa o prostie?
- Pentru că - nu mă întreba de ce - am încredere în Ethan.
- Asta nu o să se termine bine...
M-am prefăcut că nu-l aud şi am mers mai departe după şofer. Când am ajuns în parcare, acesta a deschis uşa unei maşini superbe. Ascunzându-mi uimirea, am urcat prima.
- O să vezi tu..., mi-a spus Rob încă o dată.
- De ce nu pleci, atunci? Lasă-mă să mă descurc eu...
- Suntem în prostia asta împreună, ok?
- Nu, nu suntem. Carmen e mătuşa mea. Aşa cum ai zis de 50 de ori azi, nebuna aia pe mine vrea să mă omoare. Ce cauţi aici atunci?
- Te iubesc, cred.
- Asta nu-i o scuză, am spus încă aprinsă. Pleacă! Du-te!
Apoi m-am gândit la ce spusese.
- Să ştii că şi eu te iubesc.
- Mda, ştiu.
Restul drumului nu am mai spus nimic. Am fost mult mai tăcuţi - de data asta din cauza uimirii - când am văzut hotelul. Era probabil unul dintre cele mai luxoase din Roma.
- Tara, Ethan ăsta... de unde atâţia bani?
- Habar n-am.
Am intrat şi ne-a fost dată cheia de la o cameră de la etajul 3. Când am intrat am rămas pur şi simplu cu gura căscată. Nu că nu mai văzusem locuri atât de scumpe, ci de faptul că Ethan nu părea tocmai un tip bogat după cum arăta. Imediat m-am întrebat dacă chestia aia era legală...
Ne-am despachetat o parte din bagaje, apoi Rob a întrebat:
- Ce facem acum?
- Cred că ar trebui să... vizităm Roma.
Abia atunci am observat bileţelul de pe noptieră.
Distraţi-vă, vizitaţi oraşul. Totul este pe banii mei, nu vă faceţi griji. Te sun mai târziu să-ţi răspund la întrebările pe care le ai cu siguranţă, Tara.
- Mie-mi convine deocamdată. Hai să coborâm, am spus.
Deşi încă nu era sigur ce se întâmpla cu el, Rob m-a ascultat şi am coborât la parter, pentru a ieşi în oraş. Când eram chiar în holul hotelului, recepţionreul m-a chemat la el.
- Bilet pentru dumneavoastră, signoreta.
Credeaţi că mă las păcălită atât de uşor? Fugiţi în Roma şi gata, eu nu mai ştiu cum să dau de voi? Vă recomand să fiţi mai grijulii.
Spre deosebire de cel din camera noastră, ăsta nu era scris de recepţioner. Era acelaşi scris de pe toate celelalte bileţele.
- Cina a lăsat ăsta?, am întrebat buimăcită.
- Signoreta... Nu ştiu unde a dispărut, a spus recepţionerul uitându-se undeva în spatele meu. A plecat.
- Acum ce facem?, am întrebat.
