O simplă întrebare. . .

  Am prins puţin curaj, apoi am început să-i spun, privind-o în ochi:
- Îmi pare rău, dar eu nu mai pot continua aşa. E prea greu. Eşti complicată şi oricum e prea mare distanţa. În plus, şi tu ai spus că o pauză ar fi bună.
  Se uita la mine cu ochii măriţi de uimire.
- Nu, nu plânge. E în regulă. Putem rămâne prieteni şi...
  A început să râdă în hohote. Am rămas cu gura căscată, incapabil să mai spun ceva. Nu la această reacţie mă aşteptam.
- Băiete, o să-ţi dau un sfat, a spus.
- Ce... ce vrei să spui?
- Nu te mai uita la telenovele! Auzi... putem rămâne prieteni. E prea complicat.... O iei razna şi începi să vorbeşti ca oamenii ăia. Cine te crezi? Ceva Fernando sau Alejandro sau...?
- Dar...
- Dar ce? Am auzit frazele astea de destule ori ca să fiu cu totul dezgustată de ele. Sunte penibile. Îmi pare rău să te anunţ şi să-ţi distrug cu totul momentul de glorie, dar dacă  nu spuneai tu asta... aveam s-o spun eu curând. Bineînţeles, nu aş fi putut spune chestiile alea. De la mine ar fi sunat mult, mult mai inteligent.
  Eram de-a dreptul furios. Ţineam la ea, dar mă anunţa că- pentru ea- totul fusese o joacă.
- Tu nu poţi lua nimic  în serios?, am întrebat.
- Nu.
  Când a spus asta am văzut iar strălucirea aceea ciudată din ochii ei. Aceea care arăta că simţise şi ea. Ca un om. Dar asta fusese demult. Foarte demult.
  Din păcate, trecuse destul timp de atunci ca inima ei să fi avut timp să îngheţe complet. Aşa o găsisem, aşa o lăsam acum :rece ca gheaţa. Totuşi, un lucru mă deranja. Niciodată nu avusese destulă încredere în mine încât să-mi spună care fusese evenimentul care o făcuse să devină aşa.
- Îmi spui şi mie ce ţi s-a întâmplat? Ce te-a făcut să fii atât de rece?
  Deşi mi-am imaginat că nu avea să înţeleagă ce întrebasem, a înţeles instantaneu. Zâmbetul batjocoritor i-a pierit şi o furie înfricoşătoare a cuprins-o dintr-o dată. Era de nerecunoscut când mi-a spus încruntată:
- Îmi pare rău că ai întrebat asta.
 A fugit înspre mine şi...


Sunshine