- Calmează-te, prinţe. Unde ţi-e atitudinea regală?... Am o idee! Doar aşteaptă aici.
Ed o privi intrând în magazinul de vis-a-vis şi ieşind după vreo două minute cu nişte lucruri pe care i le întinse, spunând:
- Pune-ţi astea!
- Ochelari de soare?
- Şi pălăria nu-ţi place?
- Pălărie de paie?!
- Nu eşti prinţ în Toscana. Eşti prinţ în Danemarca. Coroană n-am găsit.
- Cum o să rezolve o pălărie faptul că toată Copenhaga e în Toscana, căutând-mă? Cum m-a ajutat faptul că am plecat fără să le spun?
- Nu vreau să te ajut cu nimic. Vreau să nu-mi strice nimeni excursia de azi. Nu am mai văzut orăşelul ăsta şi am de gând să găsesc fiecare colţişor interesant din el.
- Sunt cam patru străzi aici. Cred că în jumătate de oră terminăm.
- Fiţe regale...
***
- Mâine ce facem?, întrebă Ed când văzu că erau destul de aproape de casa lui Lorelei. Era ca şi cum încerca să se convingă că mâine va fi încă cu ea. În niciun caz vacanţa lui neoficială nu avea să se termine atât de curând.
- Mâine...? Nu sunt sigură. Cred că mâine pleacă Anabella. Trebuie să-i dedic ceva timp ei.
- Aha. Bine, atunci. Poate ai să-mi dai ceva de lucru.
- Mda, ar trebui să vopsesc câteva obloane. Poate m-ai putea ajuta cu asta.
- Bineînţeles.
Era încă ciudat. Nu putuse, după cinci ani, să se obişnuiască cu Lorelei. Îl punea să spele vase, să planteze puieţi, să vopsească, să strângă şuruburi... Pentru ea era doar unul de-al casei. Şi cine nu o ajuta cu nimic, nu avea ce căuta la ea. Nimeni nu trebuia să plătească nici măcar un ban. Dar trebuiau să o ajute la câte ceva pe lângă casă. Se întrebă din nou de unde avea ea atâţia bani? Până la urmă, avea mai mereu vreo 7-8 persoane de hrănit şi o casă de întreţinut. Şi nu o dată o văzuse făcându-le cadouri celor care plecau. Nu lucra. Adică, în afară de pictură, nu făcea nimic din care ar fi putut câştiga bine. Şi nu o auzise vreodată spunând că îşi vinde tablourile. Oare moştenise totul de la tatăl ei? Atunci trebuia că tatăl ei fusese un om extrem de bogat.
- Loreta! Loreta!, striga o femeie greoaie şi bătrână de pe partea cealaltă străzii. Tocmai treceau prin satul la marginea căruia se afla casa ei.
Lorelei opri maşina şi coborî să vorbească cu femeia.
- Ce s-a-ntâmplat, Agnese?, întrebă în italiană.
- Ce era cu maşinile care mergeau spre casa ta?
Inima ei o luă deja la galop.
- Ce maşini?
- Acum zece minute... Trei maşini negre. Cu geamuri fumurii.
Când se întoarse spre el, Ed crezu că avea să explodeze în curând de furie.
- Ai înţeles ce am vorbit?
- Ceva... nişte maşini...?
- Negre! Maşini negre care mergeau spre casa noastră! Idioţii ăia te-au găsit!
- Ce? La naiba! Nu pot să plec deja.
- Atunci nici nu o s-o faci. Rezolv eu asta. Du-te! Du-te!, îi spuse împingându-l spre clădirea de pe cealaltă parte a străzii. Sabrina, te implor, lasă-l să stea la tine. Doar puţin. Până rezolv eu ceva.
- Loreta, scumpo, nu ştiu ce să zic despre asa. Eu sunt bătrână, obosită, nu am timp de probleme. Cine e el?
- Nu e nimic ilegal sau aşa ceva. Doar jumătate de oră, promit. Te rog, Agnese.
- Bine, bine. Dar nu-mi face probleme!
- Nici vorbă.
Apoi continuă, şoptind:
- Doar jumătate de oră. Trebuie că Mike e acasă la ora asta şi a luat el controlul asupra situţiei. Sigur nu le-a spus nimic. El ştie cine eşti. Dacă e aşa, o să-i trimit şi o să le spun că nu ai venit deloc aici. Ai lăsat vreun lucru personal prin vreo cameră?
- Nu. Adică, am cumpărat totul înainte să plec. Nu! Stai! Pe balansoar este o batistă. Are brodată iniţiala mea.
- Fiţe regale. Dar scap eu de ea. Probabil o să percheziţioneze casa sau aşa ceva. Vin cât pot de repede. Dacă nu scap de ei, trimit pe cineva după tine şi... facem noi ceva. Mă gândesc eu la o soluţie.
- Mulţumesc. Toate astea pentru o amărâtă de vacanţă...
- Mda. Problema ta e că, până la urmă te întorci acolo. Ce va fi când vei ajunge...
- La asta mă gândesc eu, bine?
Ed intră cu Agnese în casa ei, iar Lorelei urcă în maşină şi porni spre casă. Când parcă, vreo trei oameni cu costume negre, ochelari de soare şi cravate porniră înspre ea. Asta pe lângă restul care se plimbau ori prin faţa casei vorbind la telefon ori prin faţa porţii, urmărind cu atenţie orice mişcare.
- Bună ziua, doamnă. Mi-e teamă că avem vreo problemă şi doar dumneavoastră ne puteţi ajuta.
- Cu orice, domnule. Dar nu prea înţeleg ce e cu toate astea..., spuse luând o faţă naivă şi uitându-se nedumerită în jur.
- Putem intra pentru o clipă?
- Bineînţeles.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu