Lorelei adormise demult pe locul din dreapta. Dar lui îi convenea să
conducă, având în vedere că rareori avea ocazia să-şi conducă maşinile. Se uita
la ea din când în când cu colţul ochiului, imaginându-şi încă o dată o viaţă
alături de ea, în Toscana. Ciudat era că nu şi-o putea imgina aprţinând altui
loc. Cu eşarfele ei înflorate, cu fustele până în pământ, cu salopetele pătate
cu vopsea, Lorelei nu s-ar fi potrivit în nici un alt loc. În nici un caz în
palatul său regal. Toţi era stricţi acolo. Toţi erau serioşi. Pe când ea era
exact opusul. Plină de viaţă, extrovertită, îndrîzneaţă,…
Zâmbi când îşi aminti cum fusese prima dată când o întâlnise. Se uitase
la el cu atât de multă indiferenţă naturală, încât era absolut sigur că habar
nu avea că el făcea parte dintr-o familie regală. Se purtase cu el la fel ca şi
cu restul oamenilor din casa ei. abia când trebui să-l conducă la plecare rosti
într-o daneză perfectă: La revedere,
Alteţă! Acela fusese momentul în care ştia că trebuia să se întoarcă la ea,
să o vadă. Şi o făcuse, trei luni mai târziu.
Se întrebă dacă urma să-i spună vreodată ce simţea pentru ea. Nu, nu o să-i spun. Nu-mi permit să stric
totul. Ştia ce reputaţie îşi făcuse Lorelei în legătură cu acel lucru. Nu
se aventura în nicio relaţie serioasă. Se întâmplase de două ori să fie cerută
în căsătorie de unul dintre musafirii ei, dar finalul nu fusese tocmai roz.
Întrerupse legătura imediat cu acele persoane. Pentru binele tău, le spusese fiecăruia. Ştia că aşa avea să-i
spună şi lui dacă i-ar fi mărturisit ceva. Mai bine o păstra ca şi prietenă
decât să o piardă de tot.
-
Unde suntem?, întrebă somnoroasă de lângă el, întrerupându-i şirul
gândurilor.
-
Mai avem 80 de kilometri.
-
Vrei să conduc eu?
-
Nu, e-n regulă.
Tăcerea care urmă îl făcu pe Ed să creadă că ea se culcase din nou, dar
curând o auzi întrebându-l:
-
De ce eşti atât de gânditor?
-
Mă gândeam… la ce mă aşteaptă acasă.
-
Aha. Despre ce petrecere de logodnă vorbeai mai devreme.
-
Urma să o cer în căsătorie pe Alexandra ieri. Teoretic, azi ar fi
trebuit să organizăm o conferinţă de presă. Cândva peste o lună, o petrecere de
logodnă şi în patru luni, nunta.
-
Urât.
-
Foarte urât. Dar, asta e viaţa mea. Asta e viaţa mea de care a, fugit.
-
Nu ai fugit. Eu am fugit de viaţă. Tu doar iei o pauză.
-
Mda, pauză…
Era doar ora patru dimineaţa când ei ajunseră în Roma.
-
Ar trebui să găsim un hotel?
-
Nici vorbă. La cum te caută pe tine acum toată Italia, ne recunosc în
zece minute. Mergem la un prieten de-al
meu.
-
La ora asta?
-
Eu primesc lumea la orice oră din zi şi din noapte. Mi se pare corect să
primesc acelaşi lucru.
-
Cum spui tu… Încotro o iau?
Lorelei îl învârti pe zeci de străduţe pustii până când ajunseră în faţa
case cu siguranţă unice. era o casă destul de simplă din punct de vedere
arhitectural, dar era vopsită în toate culorile curcubeului.
-
Prietenul tău vinde vopsea?
-
Nu. Prietenul meu o foloseşte în scopuri… creative. Nu-mi spune că nu-ţi
place ce a făcut aici!
-
E încă destul de întuneric, dar… Oare interiorul cum arată?
-
Bun venit în lumea artiştilor.
Lorelei trecu de micuţa poartă, traversă aleea creată din bucăţi de
gresie colorată care arăta ca un mozaic din Barcelona şi apăsă butonul soneriei
care părea nasul unui clown desenat pe perete.
-
Mă întreb cum sună chestia asta.
-
Nici nu întreba… Giorgio!, ţipă când un bărbat înalt deschise uşa,
sărind-i în braţe.
-
Loreta! Ce faci aici, la ora asta?, întrebă în italiană.
De ce îi spunea toată lumea Loreta? Era mai simplu pentru ei, oare?
-
Speram că ne poţi găzdui câteva zile, Giorgio, îi spuse tot în italiană.
El e un prieten de-al meu, Edvard.
Cei doi bărbaţi făcură repede cunoştinţă, ca mai apoi Giorgio să adauge:
-
Crezi că nu ştiu cine e el, după ce i-am văzut faţa prin toate ziarele
de ieri? Intraţi, intraţi!
-
Serios? Se face aşa mare vâlvă pe aici?, continuă în engleză Lorelei, ca
să poată să se înţeleagă toţi trei.
-
Da, e o ştire destul de importantă, deşi nu sunt sigur de ce.
Intrară într-o încăpere spaţioasă, luminată de câteva lămpi puse aiurea,
dar care promite să fie cea mai ciudată încăpere văzută de Ed în casa cuiva.
Era decorată în totalitate cu elemente specifice filmelor Disney. Dacă masa din
centru părea cea la care mâncau cei şapte pitici, canapeaua părea să fie un
pantof imens – referire probabil la Cenuşăreasa,
iar şemineul era scăpat parcă dintr-o carte cu Alice în Ţara Minunilor. Totul era încărcat şi înfricoşător de
colorat. Era mult prea mult.
-
Cred că vreţi să mâncaţi ceva. Luaţi loc şi vă aduc imediat ceva. Apoi
putem să bârfim liniştiţi.
Ed se văzu pentru prima şi probabil ultima oară în viaţa lui stând în
pantoful Cenuşăresei.
-
Dacă ne aduce mere otrăvite?
-
Sau o licoare care o să micşoreze. Ar putea fi periculos. Dar eu zic să
riscăm. Ultima dată când am plecat de aici nu aveam mai mult de un deget lipsă.
Şi acum sunt cu totul întreagă.
-
Dar ar fi poate o mare mândrie pentru el să trăvească pe cineva din
familia regală.
-
Mda, şti, ştiu: la palat ai oameni care gustă mâncarea înaintea ta, ca
să se asigure că e totul în regulă. Dacă plăteşti bine, fac eu asta acum
Giorgio intră, aducând două
farfurii.
-
Paste!
-
Fără mere şi fără licori! Prinţe, cred că eşti în siguranţă!
-
De când v cunoaşteţi voi doi?, îi întrebă Giorgio.
-
De cinci ani frecventează căsuţa mea toscană prinţul moştenitor al
Danemarcei. Dar se pare că doar acum şi-au dat seama … autorităţie.
-
De fapt, e prima dată când fug de-a binelea.
-
Şi nu te pricepi la asta, să înţeleg. Dar ai venit totuşi la Roma. Asta
e moda la voi, de la Audrey Hepburn încoace?
-
Toţi sunteţi fani ai filmelor alb-negru?
-
Bineînţeles, răspunse Lorelei. Şi bănuisc că te întrebi cum de am ajuns
la tine, îi spuse lui Giorgio. Imaginează-ţi că, acum doi ani când venea la
mine, Ed şi-a anunţat un prieten, consilier, ce-o fi. Şi se pare că acela era
un trădător. Acum câteva ore ajungeam acasă dintr-o mică excursie şi ghici ce?
Înspre casa mea tocmai merseseră două maşini cu geamuri fumurii.
-
Superbă poveste.
-
Ştiu. Mi-ar fi plăcut câteva urmăriri şi focuri de armă, dar ne mulţumim
şi cu mai puţin, nu?
O lăsă pe Lorelei să discute cu
Giorgio despre ce făcuseră în ultima vreme, apoi acesta hotărî că ar fi
timpul să îi conducă în dormitoarelelor şi apoi să se culce el însuşi.
-
Vreau dormitorul Monroe, te roooooooog!,. insistă Lor.
-
Mereu pe ăla îl vrei, scumpo!
Abia când văzu dormitorul de care vorbeau, Ed îşi dădu seama de ce se
numea aşa. Nici o bucţică de perete nu era liberă. Postere, poze, tablouri,
alte poze, alte postere. Peste tot imagini cu Marilyn Monroe. Cum ar fi putut
cineva să doarmă cu toţi acei ochi uitându-se la el? Cum?! Auzise de fani
nebuni dar asta… Omul ăla era ceva de neînchipuit.
-
Mi-e frică să întreb ce dormitor primesc eu.
-
Cel regal, bineînţeles.
-
Nu cred că îl laşi să doarmă în…, începu Lorelei.
-
Bineînţeles că îl las.
-
Ooo! Trebuie să-i văd mutra când intră acolo.
Merseră de-a lungul unui coridor
plin de tablouri – doar artă abstractă, şi se opriră în faţa unei uşi. Când
Giorgio apăsă canţa, Ed inspiră adânc, sperând să nu fie ceva rău. Dar nu avu
noroc.
-
Apartamentul regal, strigă Lor.
Totul, absolut totul avea exact acelaşi imprimeu. Cercuri negre în
pătrate albe şi cercuri ale în pătrate negre, aranjate asemena unei table de
şah. Nu se putut uita la camera aceea mai mult de câteva secunde până să simtă
o enervantă durere de cap.
-
Nu pot să cred! Eşti sigur că vrei să mă laşi aici?
-
Nu e aşa rău… Te obişnuieşti după o vreme…
-
Bănuiesc că se putea şi mai rău, nu? Poate o cameră pe tema Familia Flinstone cu pat de piatră era mai… neplăcută.
-
Şşşt! Nu-i da idei, îl atenţionă Lorelei.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu