- Nu. Ţi-am spus: e în regulă, mi-a răspuns mama lui Robert cu o oarecare nerăbdare.
Coborâsem cu toţii în bucătărie după scena penibilă de mai devreme. Bineînţeles, pusesem ceva decent pe mine înainte.
-Cum ne-aţi găsit?,a întrebat Robert deosebit de calm.
-Realizezi că nu a fost greu, l-a repezit mama lui, dură. Ştii foate bine că tatăl tău a ştiut cu cine să... se împrietenească la viaţa lui, a spus uitându-se oarecum dezgustată la mine. Eu, în schimb, i-am arătat cel mai dulce-ironic zâmbet de care eram capabilă.
Am simţit cum Nicholas se furişează încet prin spatele meu, ca să iasă din bucătărie. M-am întors şi m-am uitat la el cu o privire disperată prin care-l rugam să nu mă lase singură cu oamenii ăia acolo.
- E lupta ta, mi-a şoptit.
- Eu nu ştiu chestiile alea de karate ale tale...
Fără ajutor: a plecat. M-am întors iar spre părinţii lui Robert care nu se mai uitau la mine, ci la fiul lor.
- Ce ai de gând să faci acum?, a întrebat din nou mama lui şi atunci mi-am dat seama de un lucru de care fusesem aproape sigură până atunci - în casa lor cu siguranţă cânta găina.
- Să... nu ştiu, vreţi să mergem la o terasă, ceva?
- Lasă glumele, Robert.
- Ce ai vrea tu să fac, mamă?
- Să-ţi bagi minţile în cap. Şi să o laşi odată pe fata asta în pace.
- De ce?, a întrebat Rob, iar eu abia am putut să mă abţin să nu încep să râd în hohote.
- De ce să-ţi bagi minţile în cap? Asta mă întrebi?
- Nuu... Dar, dacă îmi bag minţile în cap trebuie neapărat să o las în pace pe fata asta?
- Cred că prima acţiune o implică şi pe a doua.
- Oh! Dar, mamă, le-ai spus ca pe două lucruri diferite. Bagă-ţi minţile în cap şi las-o în pace pe fata asta. Mă simt derutat.
Am început să chicotesc dar, cea mai rece privire pe care cineva mi-a aruncat-o vreodată, de la mama lui Robert, m-a făcut să încetez.
- Uită-te la ea. E complet lipsită de maniere şi...
- Mulţumesc că vorbiţi despre mine de parcă nu aş fi în încăpere, doamnă Jones. Asta denotă o bună cunoaştere a codului bunelor maniere, o nu tot atât de bună aplicare a acestuia şi - cu siguranţă - arată că nu v-aţi schimbat de loc părerea despre mine de când m-aţi numit vagaboandă. Dar apreciez sincer francheţea dumneavoastră.
Mai furioasă decât am crezut că va fi, s-a ridicat. Soţul ei a făcut acelaşi lucru şi au pornit împreună spre uşă. Chiar înainte să iasă, s-a întors şi a spus uitându-se spre Rob:
- Ne găseşti la hotelul Ohla. Plecăm mâine cu primul avion. Dacă nu vi... ei bine, trimite-mi o adresă la care să-ţi trimit lucrurile când ajungem acasă.
- La revedere, am spus după ce uşa s-a trântit.
Un moment de linişte, apoi am zis încet:
- Îmi place tatăl tău.
Robert s-a întors în cealaltă parte, nervos.
- Doar nu o să laşi asta să ne strice cheful, nu?
- Îmi pare rău pentru cum s-au purtat.
- Mie nu. Oricum, îmi place tatăl tău.
Din fericire, a început şi el să râdă.
- Faină copilărie, asta a ta.
- Mda, aşa-i?
Ne-am uitat unul la altul serioşi, dar am izbucnit iar în râs.
- Deci... ce o să faci?
- O să mai stau o vreme pe aici, îmi pare rău pentru tine.
- Eh, ce să-i faci? Păţăşti.
- Ştii, îmi era dor să te aud spunând asta, a spus sărutându-mă.
- Îmi pare rău că tot în momente de-astea intervin, am auzit vocea lui Nicholas, care tocmai intra în bucătărie. Ideea e... avem o nouă problemă.
Mi-a întins un bilet, pe care l-am deschis imediat.
Rău aţi făcut că m-aţi lăsat acolo, aşa. Ei bine, vreau să vă povestesc despre doi noi prieteni pe care mi i-am făcut. Thomas şi Emilia Jones. Acum înţeleg de unde a moştenit Robert faţa aia aşa chipeşă... Şah.
J.A.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu