Doar noi . . .

  Era aici. După atâţia ani, după atâta timp, era aici. Se întorsese să pună capăt acelor oribil de lungi nopţi albe. Să şteargă lacrimile din sufletul meu.

Îmi imaginasem momentul acesta de mii de ori. Îl visasem în fiecare noapte. Şi, în sfârşit, era mai mult decât un vis. 

  Am privit-o mult, înainte ca vreunul dintre noi să spună ceva. Acelaşi păr roşu, ca focul. Aceiaşi ochi negri, care parcă nu se sfârşeau niciodată, care cuprindeau o lume întreagă în strălucirea aceea stranie. Acelaşi surâs vag, de Monalisă. Poate câteva riduri mai pronunţate în colţul ochilor, dar în rest era neschimbată.

  Ştiam că şi ea mă studia cu aceeaşi curiozitate. Şi ştiam că mă va găsi mult mai schimbat. Îmbătrânisem. Mult mai mult decât o făcuse ea. Mi-am amintit de tricoul pe care îl purtam şi mi-aş fi dorit să nu-l fi ales tocmai pe acesta. 

- Bună dimineaţa, a spus aproape şoptit.

- Neaţa, am spus la rândul meu.
  Am rămas din nou tăcut, tulburat fiind de vocea ei atât de dulce pe cât mi-o aminteam.
- Îmi pare rău..., a început. Ştiu că au trecut atâţia ani, că ar fi trebuit să sun sau să-ţi scriu, dar...
- Nu, nu spune asta. Nu mai contează.
  Nu voiam să aud scuze. Nu după atâta timp. Oricum nu puteam să mai facem nimic acum în legătură cu ruptura noastră. Tot ce puteam să facem era să privim spre viitor. Şi eu unul eram pregătit s-o fac. Ştiam că, chiar şi după atâta timp, o iubeam.
- Te-ai întors pentru că...
- Pentru că..., a spus, dar s-a oprit nesigură.
  Mi-am dat seama că era ceva neplăcut ceea ce aveam să aud.
- Îmi pare rău.
  Şi-a dus mâna la ochi ca să nu-i văd cele câteva lacrimi şi atuci am observat inelul.
- Oh.., am spus arătând spre inel. Asta e... ?
  Plângand s-a întors, s-a spre maşina roşie cu care venise, s-a urcat la volan şi - fără să se uite înapoi - a pornit zgomotos şi a luat-o pe şoseaua lungă. M-am întors cu greu, am mers înspre plajă şi m-am prăbuşit pe nisipul umed.
- Suntem doar noi doi din nou, frumoaso, am spus privind marea. Doar noi.

Sunshine