Orgoliu

Ah cat detest! Inca de cand aveam cinci anisori am facut un pact cu mine insumi ca nu ma voi indragosti niciodata, ca nu voi varsa nici macar o lacrima din cauza acestui sentiment stupid, prostesc, necugetat si complet inutil... Ca zece ani mai tarziu sa apara el.

Imi era ranit orgoliul! Uram ca un baietas cu doar un an mai mare decat mine, prin comportamentul sau indiferen si totusi atent a reusit sa trezeasca in mine acest sentiment.De atatea ori mi-a spus ce simtea pentru mine, iar eu de atatea ori am spus un „NU!” tare si raspicat.... Il uram pentru ca ma tinea treaza noaptea, il uram pentru ca se apropia de mine tot mai mult, il uram pentru ca venea la mine si isi afisa acel ranjet de invingator pe fata, il uram pentru ca imi facea mintea sa se blocheze instant cand se uita in ochii mei, il uram pentru ca.... Pe cine vreau eu sa pacalesc? Din pacate doar pe mine! Nu pe el il uram. Pe mine ma uram pentru ca nu am fost destul de puternica in cat sa-i rezist, sa rezist acestui sentiment stupid!

Eu nu vroiam sa aleg iubirea. Vroiam altceva...

*Acesta este un alt mic fragmentel din ce lucrez eu acum. Titlul complet al capitolului din care face parte fragmentul e "Orgoliu, rapiri si vorbe". Sper ca v-am trezit interesul. Desi am o vaga impresie ca nu prea :)) 

Tulip

Inocenta

 

 Tulip

Moarte

Simteam cum ma sting pe dinauntru. Dupa tot ce s-a intamplat....

Pur si simplu muream! Cadeam intr-un abis la nefarsit!

Dar nu era asa de rau precum credea lumea. Era un fel de stare de amorteala, dar foarte placuta...

De aceea nu intelegeam nici macar acum de ce oamenii vad moartea ca pe ceva tragic. Ca pe un sfarsit definitiv...

Nu e deloc un sfarsit. E doar un nou inceput, iar asta inseamna noi oportunitati, ocazii, solutii, sperante... o a doua sansa... o alta viata. Persoana respectiva e fericita acolo unde merge, doar noi ne vaitam si ne stresam ca in totdeauna.

Si ca de obicei, inca odata demonstram cat suntem de egoisti si plini de sine. Ne gandim doar la noi. Tot timpul ne gandim la cat avem noi de suferit, dar nici o clipa nu ne gandim la acea persoana asa cum ar trebui sa ne gandim. Dar daca stau bine sa ma gandesc, noi nici nu stim sa iubim cum trebuie... Si mai ales in zilele noastre in care un „Te iubesc” e aruncat doar asa ca sa „agheti” o fetita sau sa impresionezi pe cineva. Si de atatea mii si milioane de ani oamenii nu au inteles ca unele lucruri se demonstreaza prin fapte nu prin vorbe si ceva imi spunea ca o sa mai treaca inca cateva milioane de ani, iar omenirea tot nu va intelege. Defapt nu va intelege niciodata. Era in natura noastra sa ne irosim viata si sa ne dam seama ce-am pierdut doar in acel moment de trecere...

Parca eram la teatru. In viata fiecare isi joaca propriul rol. Cateodata mai multe. Iar daca te afli la momentul potrivit si in locul potrivit... Ei bine teatrul poate devenii un adevart spectacol.

Trebuie sa intelegem ca moartea nu e ceva tragic. Trebuie sa invatam sa nu ne mai vaitam si sa nu ne mai plangem din orice si sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Deoarece chiar daca o adoua sansa e minunata nu trebuie sa o irosim pe prima. Trebuie sa vedem partea plina a paharului. Trebuie sa invatam sa ne maturizam si in acelasi timp sa ramanem acei copii inocenti... Dar asta era imposibil. Oamenii sunt prea ocupati pentru a se gandi la asa ceva. Sunt mai interesati de o bomba nucleara si ce va mai exploda maine decat de propria fericire...

In viata trebuie sa inveti sa mori... de cate ori este nevoie.

Si totusi... stiai ca am sa plec. De ce nu m-ai oprit? 

Tulip

O altă realitate

Copilăria. E ceva... un fel de magie. Un fel de magie care ne face să visăm...

Copilăria nu are un început şi nici un final...

            ...nu e ceva pe care-l pierdem odată cu vârsta, dar uneori uităm de el...

            ...e probabil unul dintre cele mai preţioase lucruri pe care le avem...

            ...este chiar acolo, alături de credinţă, speranţă, vise, putere, încredere... deci este un lucru indispensabil...

            ...este un tărâm unde răutatea, egoismul, laşitatea nu au ajuns...

            ...este o versiune a raiului pe pământ...

            ...este ceva nelimitat...

            ...este ceva care ne face să zâmbim, să iubim, să trăim...

            ...este acel loc în care tristeţea e un termen abstract...

            ...este locul în care basmele sunt reale...

            ...este o altă realitate

            ...este adăpostul în care toţi oameni optimişti, creativi, veseli ştiu să se refugieze pe vreme de furtună...  

            ...este locul unde luna şi soarele se pot întâlni...

           ... unde toată lumea poate zbura, dar toţi merg pe jos, deoarece altfel ar fi traficul păsărilor îngreunat ...

           ...unde toţi suntem copii, doar că unora le e ruşine să recunoască asta...

           ...unde ori eşti optimist, ori nu ştii să trăieşti...

Mulţi spunem că ne este dor de copilărie. Că o vrem înapoi. Doar că... nu ştim că nu avem cum să scăpăm ea. Este mereu alături de noi. Dar... la unii s-a cufundat atât de mult în suflet încât au uitat de existenţa ei, sau pur şi simplu nu pot să ajungă la ea. Atunci ar trebui să ne amintim de ce am abandonat-o. De ce... dacă acum ne-o dorim atât de mult. De ce... dacă avem nevoie de ea? Probabil pentru că suntem oameni. Nu ştim mereu să preţuim ceea ce avem, nu ştim să ne bucurăm de ce avem, mereu vrem mai mult...Şi totuşi...

Sunshine

Cu capul in nori...

Tulip

Timpul

Fugeam.Inca nu stiam de ce si nu stiam inspre ce ma indreptam. Eram terminata, eram obosita, dar picioarele mele continuau sa se miste cu o viteza ametitoare. Nu stiam cata energie mai aveam pentru aceasta cursa contra timp.

Apoi mi-am dat seama. Ca toti oamenii si eu vroiam eternitate, asa ca fugeam de timp. Si daca obtineam eternitate, ce? Chiar nu avea nici un sens. Asa ca m-am oprit si am incercat sa inteleg timpul. El era infinit, doar noi il faceam limitat, masurandu-l. El nu are nevoie de noi, exista si fara sa ne plangem zi de zi ca nu e suficient. In schimb noi suntem dependenti de el, nu putem trai fara timp. Este in existenta noastra si nu putem schimba asta.

Pentru mine timpul e subiectiv. Depinde doar de mine daca imi folosesc timpul dat cu folos sau fara. Si asa ar trebui sa fie la fiecare om. Ar trebui sa ne simtim bine in timpul dat, indiferent de oamenii din jur. Nu am nevoie de sfaturi, pot gresi si singura destul. Nimeni nu poate sa-mi spuna ce sa fac cu timpul meu.

Omul modern mereu va fi intr-o cursa cu timpul. Si mereu va pierde si nu doar cursa ci o viata intreaga. Ar trebui sa avem timp sa citim o carte, sa spunem un “Te iubesc” sau un “Iarta-ma”, sa admiram o floare, sa intram intr-un muzeu… Lucrurile acestea sunt mult mai importante decat orice alta avere materiala. Dar stiam ca oamenii nu vor intelege asta decat in ultimele clipe ale vietii… Am zambit. Era un fel de comedie sumbra. Desi stim extrem de bine ca timpul nostru e limitat, noi il pierdeam cu prostii si nervi.

Iar daca timpul ar fi reversibil, cu siguranta as alege sa retraiesc copilaria. E cel mai frumos moment al vietii. Copilul este tatal batranului. Inca de cand suntem copii ne formam un caracter, dupa ce crestem e aproape imposibil sa ne mai schimbam. Iar copilaria va fi mereu o perioada mult mai indepartata decat batranetea.

Mereu m-am intrebat cum ar fi viata noastra daca timpul s-ar opri. La inceput as fi spus ca ar fi fost perfect. Dar nimic nu e ceea ce pare. Desigur ar fi minunat sa fii copil o vesnicie. Pana cand te-ai plictisi si te-ai intreba cum e sa fii batran si sa ai parte de aceea intelepciune. Fiecare varsta are minunatiile ei, de aceea ar trebui sa le traim pe toate foarte intens. Varstele ar trebui sa fie ca o biblioteca. Accesibile oricand.

Singurul loc unde timpul nu are sens si nu poate patrunde e in sentimente si gandire.

Dar vedeam cum lumanarea mea se topeste, asa ca m-am ridicat si am inceput sa ma plimb. Alergatul nu avea nici un sens.




Tulip

Sfaturi inutile...

Am coborât de pe scenă în aplauzele tuturor. După zeci de îmbrăţişări, şi după ce toate cuplurile din încăpere au început să danseze, simţindu-mă în plus, am ieşit puţin pe balcon. Din fericire nu era nimeni acolo, aşa că puteam să stau o vreme singură, gândindu-mă la scurta noastră discuţie de mai devreme. Tot peisajul unei nopţi răcoroase de vară, cu un cer senin, plin de stele, era perfect completat de o lună plină. Era foarte romantic- păcat că se irosea. Totuşi, planul de a rămâne singură nu mi-a reuşit, căci în scurt timp erai lângă mine.

- Mulţumesc.

- Pentru ce îmi mulţumeşti?

- Pentru ce ai spus.

- Ce am spus?

- Mai devreme... pe scenă.

- Aaa. Dar nuam vrut să-ţi fac vreun serviciu... a fost doar devărul

Te uram. Te uram pentru că încă te iubeam. Te uram pentru că, în ciuda faptului că erai perfect, erai imperfect. Te uram pentru că nu voiai să pricepi odată că mă faci să sufăr.Puteai doar să dansezi şi tu ca toată lumea... Dar nu! În scimb tu trebuia să fi aici... Nu-mi ajunsese faptul că trebuise să stau cu tine în aceeaşi încăpere... şi cu ea? De ce mai trebuia să te bagi şi în seamă? 

- Uitasem.

- Ce? am întrebat nedumerită.

- Că aşa eşti tu. Că eşti mereu optimistă, că vezi tot ce e mai bun în oameni.

- Nu prea tind să cred că ai dreptate...

- Oricum... mulţumesc.

M-am chinuit să-ţi zâmbesc.

- Totuşi...Cred ar trebui să fii puţin mai realistă... oamenii nu sunt atât de buni pe cât crezi tu. Unii sunt răi, nerecunoscători, egoişti. Nu toţi sunt extraordinari, aşa cum spunai tu mai devreme. Nu toţi pot face magia să devină realitate. Nu fiecare zi e bună. 

Acum nu mai înţelegeam... De când erai tu cel care îmi dădea sfaturi despre viaţă? De când ştiai tu mai bine ce e viaţa decât mine, care trecusem prin tot ce era mai rău? Ce îmi făcusei tu era nimic în comparaţie cu trăisem eu înainte...Şi totuşi... Oare aveai dreptate? Oare eram prea naivă? Sau doar voiam să par naivă? Oricum ar fi fost, nu erai tu în măsură să îmi spui asta.

- Ştii ceva... poate ai dreptate. Poate nu fiecare om e bun, dar fiecare are partea lui bună. Nu fiecare zi e bună dar, crede-mă, fiecare zi poate fi mai rea.Oricum... era o vreme când îţi plăcea optimismul meu. Îţi plăcea veselia mea...

- Eu doar spuneam că ar trebui să te mai gândeşti şi la tine nu doar la alţii.

- Tu aşa faci, nu? Şi încă ceva... majoritatea oamenilor pe care eu îi cunosc sunt extraordinari... sau au fost.

Aproape că regretam că am spus asta. Dar... mai trebuia să-ţi dea şi ţie cineva o lecţie. Trebuia să-ţi arăt că pot fi şi altfel decât bună cu toată lumea... Şi tu o meritai mai mult decât oricine.

Sunshine. (E doar o mică parte din ceea ce scriu momentan)

Cetatuie, Cluj

Tulip

Minciuna

      -Plangi?
      -Nu.
      -Suferi?
      -Nu!
      -Stiam ca vei regreta dupa ce ajungi sa ma cunosti cu adevarat!
      -Nu-i adevarat! Stii asta!
      -Nu, nu stiu. De ce te minti singura?
      -Consolare. Si nu sunt dezamagita de tine ci de mine. Si nu mint. Minciuna e creatie. Minciuna e arta. Trebuie sa fii extrem de bun si de pregatit pentru a o stapani.... Dar se pare ca tu ai fost artistul perfect doar pana la un punct....
       Ai zambit ganditor.
      -Stii... Asta am iubit mereu la tine, asta m-a atras. Si sincer, mi-e frica. Mi-e frica pentru ca incep sa iubesc acest lucru din ce in ce mai mult, nu ma mai satur... Devin dependent de tine! De ce-mi faci asta?!
       Era randul meu sa zambesc, cand te-am auzit cum te chinui sa intelegi.
       Am inceput sa-ti explic:
       -Ti-am spus ca nu ai cum sa scapi atat de usor si nepedepsit dupa tot ce mi-ai facut. In plus, toata viata e o minciuna, asa ca nu te mai mira... Nimic in ziua de azi nu mai e pur. Doar gandeste-te... Pana si religia e falsa si politica ipocrita si nici n-am nevoie de vreuna... Doar niste versuri si o pensula si promit sa fiu fercita...
       -Si totusi, ai spus tu calm.
       -Da, si totusi. Si totusi viata e o arta. Daca esti mesterul potrivit vei face o capodopera si vei ajunge cineva in ceata in care traim...
       -Avantajul tau a fost tot timpul inspiratia. Mereu ma dai pe spate cu chestia asta.
       Ai spus-o zambind, evident. Iti placea sa te joci.
       -Si mereu o voi face. Ti-am spus. Acest joc va fii castigat de mine.
       -Si in acelasi timp iti place sa provoci!
       -Am invatat de la cei mai buni! Am spus eu zambind, evident referindu-ma la tine.
       Din acel moment n-ai mai spus nimic. Ti-ai aprins tigara si ti-ai continuat opera de arta foarte increzator.
       Am ras in sinea mea. Mereu aveam ultimul cuvant. Si mereu trebuia sa-l am. Nu vroiam sa-mi pierd pionii de pe tabla de joc. Iar acesti pioni erau inspiratia si copilaria mea. Nu vroiam sa-mi plece copilaria. Si niciodata, dar niciodata n-am sa renunt la ea!
       Eram destul de matura incat sa-mi dau seama de ceea ce e in jurul meu, dar destul de copila incat sa trec cu vederea, sa nu ma afecteze, sa nu-mi pese si eram mandra ca sunt capabila de asa ceva. Nu multi reusesc.                
       Dar tu erai printre persoanele ca mine. Persoanele care au reusit.
       Am oftat multumita si mi-am aprins tigara, iar in minte mi-a revenit un vers demult auzit:
    
                                         "Asa e jocul. Incepe cu moarte."

Tulip

Miracol nesfârşit

" Observând tremurul unei flori în adierea vântului, înţelegi cât de sercetoasă este natura."

Imagini: Sunshine

Apusul perfecţiunii

" Dacă în fiecare zi am mirosi o floare, am deveni mai buni. "

Imagini: Sunshine

Tinzând spre eternitate

" Ca iscălituri ala naturii, florile ţin de eternitate"

Imagini: Sunshine