Ce am invatat in 15 ani de zile?

Ca e mai usor sa inveti sa umbli, decat sa inveti sa fii tu insuti.

Ca minciuna e o arta.

Ca un elev nu e elev daca nu are toate notele de la 1 la 10.

Ca Biserica minte. Si rau. Dar ce mai conteaza?! Doar asa e credinta,nu?

Ca prietenia e ca un strop de apa in desert. E ceva foarte rar.

Ca cel mai mare dusman al meu... sunt de fapt eu, bineinteles.

Ca tot timpul exista o parte plina a paharului.

Ca intunericul e bun si rau in acelasi timp.

Ca timpul e scurt si totusi uneori trece al naibii de greu!

Ca muzica de calitate de cele mai multe ori nu e cea din zilele noastre.

Ca dragostea si ura sunt de fapt acelasi lucru.

Ca din cand in cand singuratatea e folositoare si buna.

Ca un “Iarta-ma” nu rezolva chiar tot, dar face mai multe decat crezi.

Ca e greu sa spui adevarul cuiva care nu-l cauta cu adevarat.

Ca nu trebuie sa astepti ca viata sa ti se intample.

Ca omul nu-si poate controla toate instinctele.

Ca un cuvant poate rani mai rau decat orice. 

Ca arta vorbirii nu e usor de invatat.

Ca uneori dreptatea ti-o faci singur... si e mai bine asa.

Ca nimeni nu-ti poate spune “NU”.

Ca lumea asta nu a evoluat deloc spiritual.

Ca o cafea mereu iti va schimba dimineata.

Ca detaliile sunt importante. Ele sunt cele care te fac sa zambesti.

Ca viata nu e ca in basme. Nu tot timpul este un final fericit.

Ca moartea nu e tragica si ca de fapt plangem din egoism.

Ca mai am multi ani pana sa aflu totul despre mine.

Cat despre oameni, ei bine.... oamenii sunt oameni si asa vor ramane. Doar niste creaturi egoiste insetate de avere fara a trai vreodata fericirea pura (nu ca ar rezista la asa ceva). 

Tulip

Cutremure. . .

- Îmi pare rău. Aşa a fost să fie... Dar o să fim în regulă amândoi...

- În cele din urmă o să fim. Nu vom avea de ales, nu?

Mă privea cu milă. Milă pe care nu o meritam şi nici nu mi-o doream. Nu de la el.

- Cam aşa ceva.  Dar...

- Nu are rost să ne minţim acum. Tu probabil că te gândeşti de mai mult timp la asta. Te-ai obişnuit cu gândul. Plănuiai de mult, nu? Pe mine tocmai ce m-a lovit. Ca un cutremur. Neaşteptat. Unul care lasă multe pagube în urma lui. Unul care te scutură destul de tare ca să te trezeşti la realitate. Atunci... cred că ar fi bine să pleci.

Te-ai întors, te-ai îndreptat spre uşă. Voiam să fug după tine, să mă cuibăresc la pieptul tău şi să te implor să nu pleci, dar aveam şi eu mândria mea care nu m-a lăsat să mă clintesc deloc. Înainte să ieşi mi-ai mai aruncat o ultimă privire, una în care mi s-a părut că văd o urmă de regret, dar probabil mă înşelam. Tu nu regretai niciodată nimic. 

De ce? De ce după ce avem ceva bun şi acesta dispare credem că nimic nu va mai putea fi la fel? Dar, viaţa ne arată că poate fi chiar şi mai bine. Şi când se întâmlpă aşa, credem că în sfârşit avem şi noi parte de porţia noastră de fericire. Că de data asta nimic nu s-ar mai putea întâmpla. Dar se poate. Şi se întâmplă chiar şi a două oară. 

El ştia. Ştia prin ce trecusem. Ştia ce greu îmi fusese. Şi totuşi plecase. Mi se întâmpla a doua oară. Doar că era foarte diferit de data asta. Prima dată ... ei bine nu fusese alegerea lui. Fusese soarta... destinul. Acum era mai dureros, pentru că el alesese să plece.

Speram ca inima mea să poată face faţă şi a doua oară la aşa ceva. Exista deja acolo o rană... una cicatrizată în cele din urmă. Acum mai exista una, mult mai adâncă, mult mai dureroasă...

M-am îndreptat spre uşă şi am ieşit. Am încercat să îmi dau seama în ce direcţie o luase. Cu siguranţă era înspre dreapta, ca întotdeauna. Ei bine, am început să merg înainte. Fără să mă opresc, fără să mă gândesc încotro mergeam, fără  să mă uit în urmă...

Sunshine

Povesti

La inceput vroiam vin fiert, dar pana la urma am ajuns la ceai.

Tulip&Sunshine

Durere si egoism

Erai acolo. Si sufereai atat de tare. Parca erai in chinurile iadului. Iti simteam durerea. Si cel mai rau era ca eram si eu acolo si nu puteam sa fac nimic, dar absolut nimic pentru tine, ca sa te simti mai bine. Tot ce puteam face era sa fiu acolo, langa tine si sa-ti simt durerea.

Dar spre deosebire de durerea ta, care era una trupeasca, a mea tinea de suflet. Si, Doamne, cat de tare durea! Simteam cum mi se sparge sufletul in mii si milioane de bucatele si cum cineva ii da foc. As vrea sa pot urla cat pot eu de tare, dar durerea e prea mare chiar si pentru asta. Nu mai imi simteam corpul, nu mai aveam ratiune, iar pentru o secunda am crezut ca inima mi s-a oprit si am sa mor. Poate era mai bine sa fie adevarat.

O rana normala o poti trata, dar urmele din suflet erau de nevindecat. Iar sufletul meu avea multe urme si de fiecare data cand incercam sa-l vindec, amintirea era atat de vie incat simtem din nou acea durere la o intensitate de nedescris. Asta e ceea ce ma impiedica pe mine. Amintirea. Ma implicam prea mult, iar asta imi facea rau. Dar stiam de la inceput in ce ma bagam, nu? Am riscat si am pierdut. Dar nu de tot.

Si voi mai risca si a doua oara si voi pierde din nou, aproape sigur... Dar nu ma voi lasa. Am invatat sa fiu mereu cu capul sus si nu voi renunta acum. Nu dupa tot ce s-a intamplat.

Dar nu! Eram din nou egoista! Nu trebuia sa ma gandesc la mine! Trebuia sa ma gandesc la suferinta ta! De ce mereu mi se intampal asta? De ce ajung sa ma pun eu pe primul loc? Trebuia sa dau cu capul si pentru asta ca sa ma invat minte? Probabil... Dar acum tu erai pe primul loc.

Si din acel moment stiam ca totul va fi bine. 

Tulip

Indecizie

Sa o fac sau sa nu o fac? De ce nu ma puteam hotari?! De ce eram atat de indecisa?! Era o decizie atat de simpla... Trebuia sa spun “Da” sau “Nu”. Trebuia sa hotarasc daca las tot ce am acum pentru ceva mai bun... Problema era ca nu eram sigura ca acel ceva va fi mai bun decat ce am acum. Dar nu risti, nu castigi. Ce era atat de greu? Parca hotarasem. Fac asta pentru mine si nu conta cate capete vor cadea. Parca hotarasem ca asa e mai bine, ca trebuie sa fiu cu sange rece, inima de piara si capul mereu sus, ca asa trebuie sa fie, ca asa e firesc sa fie si ca asta ma va ajuta sa ma maturizez, ca cresc, sa ma schimb... Sa devin mai puternica. Si daca nu era asa? Nu puteam sa-mi garantez ca asa va fi. Nu aveam incredere. Si mai rau era ca nu aveam incredere deplina in mine.

Si acum ce se presupune ca trebuie sa fac? Sa las balta tot ce mi-am propus? Nu! Nici gand! Doar nu mi-am pierdut atata timp pretios degeaba! Si asa era putin si trecea repede. Trebuia sa-mi fac curaj sa merg inainte. Asa te maturizezi, nu? Invatand din greselile tale si ei bine si ale altora pentru ca timpul e prea scurt ca sa faci destule greseli incat sa acumulezi destula invatatura. Asta imi era clar.

Oare eram destul de puternica? Hmm.... Trebuia sa fiu! Eram obligata! Eram obosita si ostenita! Atatea decizii in atat de scurt timp... Pana la urma aveam doar 15 ani... Eram constienta ca trebuie sa o las mai moale. Si cum se presupune ca trebuie sa fac asta? Sa fiu ca toate celelate? Adica foarte superficiala si roz? Nici asa nu era bine....

Nu stiu cum se presupune ca trebuie sa fie lucrurile, dar eram sigura ca nu asa cum erau acum.

Si ce puteam eu sa fac?

Tulip 

Important... poate

Care e cel mai important lucru pentru mine in momentul asta? Hmmm... poate scoala... dar nu! Doar cateva materii importante pentru viitorul meu si atat. Dar atunci ce? El? Nici gand! Pentru ce a facut, nu merita. Atunci, cariera? Sau familia? Sau prietenii? Hmm... Nu eram deloc multumita de raspunsurile mele... dar deloc. De fapt nu ma cunosteam pe mine si de aceea nu puteam sa raspund la intrebare. Persoanei care m-a intrebat, i-am dat un raspuns banal, ca intotdeauna. Dar ce nu cred eu, nu o sa creada nici altii. Dar persoana nu a mai spus nimic. Trebuia sa invat sa ma cunosc. Aveam multa nevoie de asta... Dar cum?! Cum naiba am sa reusesc eu sa fac asta?! Nici macar nu stiu de unde sa pornesc, de unde incepe totul! Nu stiam cu ce sa incep.

Dar daca faceam un compromis? Un compromis in favoarea mea, bineinteles. Omoara sau vei fi omorat. Nu asa functionau lucrurile? Nu asa era noramal? Nu asta vezi zi de zi pe strada, in baruri, acasa... peste tot? Dar nu, nu era normal. Si ce daca? Aveam nevoie de acest compromis si nu ma voi lasa pana nu castig totul. Era ca la jocurile de noroc. Totul sau nimic.

Dar pentru numelele lui Dumnezeu, aveam o viata de trait! Nu aveam timp de toate prostiile si copilariile mele si ale altora. Si totusi... trebuia sa rezist... trebuia sa fiu tare. Trebuia sa fiu eu.

Tulip

Îngeri . . .

Tulipei, Andreiei, tuturor celor pe care mă simt mândră să îi numesc prieteni şi tuturor celor care încet încet îmi devin adevăraţi prieteni 

Cel mai frumos cuvânt? Prieten
Cea mai grea meserie? Cu siguranţă cea de prieten. 
Cea mai frumoasă meserie? Cea de prieten.
Cel mai frumos angajament? Prietenia. 


Poţi spune că ai cel puţin un prieten adevărat? Atunci zâmbeşte, eşti norocos.
Un prieten e ceva preţios. Ceva ce nu poţi cumpăra cu bani, iar acest lucru cu siguranţă îi creşte valoarea.
Există  ceva magic între doi oameni care se numesc prieteni. O legătură unică. O legătură chimică prea complicată pentru a fi exprimată prin cuvinte. Să te numeşti prietenul cuiva înseamnă să spui că tu ai putea renunţa la ceva important oricând pentru persoana respectivă, că eşti alături de ea oriunde, oricând, oricum, că o susţii necondiţionat, că te gândeşti din când în când la ea, că încerci uneori să îţi imaginezi dacă zâmbeşte, dacă e supărată... Prietenia înseamnă să îţi dăruieşti o părticică din inimă, din suflet acelei persoane foarte foarte speciale. 
E foarte greu să fii un prieten, având în vedere că trebuie să ştii atâtea pentru a fi numit un prieten bun. Trebuie să ştii când să nu fii de acord cu el, când să îl critici, când să îl feliciţi, când să îl îndepărtezi de unele lucruri şi să îl atragi spre altele.... În orice prietenie, din păcate, se pot infiltra unii viruşi, care o pot distruge încetul cu încetul. Totuşi, o prietenie cu o fundaţie foarte puternică, nu se va prăbuşi niciodată. Va rămâne în picioare pentru foarte mult timp, în ciuda furtunilor, uraganelor care o vor lovi. 
Cu toţii facem greşeli. Astfel că şi într-o prietenie vor exista probleme, dar asta nu reprezintă întotdeauna finalul ei.  Din contră, unele prietenii devin mult mai puternice după unele lovituri...
Prieteni sunt acele persoane pe care le suni noaptea, când începi să plângi la telefon, nu cei care ţi-au produs lacrimile. Sunt cei care sunt uneori şi împotriva ideilor tale, nu doar le acceptă mereu. Sunt cei în care ai încredere întotdeauna. Sunt cei cu care te vezi şi atunci când eşti trist, nu doar în momente de veselie. Sunt cei care chiar te-au văzut plângând, dar te-au văzut şi râzând foarte bine, deoarece asta a fost datorită lor. "Sunt cei care, deşi ştiu totul despre tine, tot te iubesc."
Personal mă simt norocoasă că am atâţia oameni de încredere în jurul meu, oameni pe care îi consider comori, care ştiu să mă facă să zâmbesc oricând, care nu mă fac să mă simt vinovată dacă îi sun la o oră indecentă, care pot să-mi comunice ceva cu o singură privire, care fac minuni cu o îmbrăţişare... Oameni speciali. Mulţumesc mult!
"Deoarece nu putem numi o persoană fără aripi înger, îi spunem prieten." (Deci dacă raiul e plin de îngeri, atunci raiul e pe pământ şi eu am ajuns deja în el)

Sunshine

A-nceput de ieri să cadă...

...

Câte-un fulg, acum a stat...

Tulip

De ce?!

De cate ori i-am spus “Nu”? Hmm… de multe ori! Iar acum voiam eu! Dar, cu siguranta, nu se va intampla…

De multe ori mi-a spus ce simte, iar  eu am spus “Nu”… si nu pentru ca n-as fi vrut. I-am spus odata ca ceea ce avem noi e unic. Prietenia noastra… e ceva ce gasesti odata la un million de ani. E ceva foarte rar. Nu vroiam sa pierd asta. Nu vroiam sa schimb prietenia in altceva. Dar, din pacate, mi-am interzis atat de mult timp, incat nu mai puteam rezista. Comedie… era un fel de “fructul oprit”. Era senzatia aceea… Ai nevoie de intuneric ca sa te ascunzi de dusman si totusi ti-e frica de intuneric pentru ca stii ca dusmanul tau e acolo undeva si vine dupa tine. Era ciudat. Oricum stiam ce se va întîmpla. Stiam ca trebuia sa-i spun pentru ca ne cunosteam atat de bine si de atat de mult timp incat ar fi ghicit ce gandesc intr-o secunda. Ne cunosteam atat de bine incat nu mai avem nevoie de cuvinte… stiam ce va spune celalat. Trebuia sa ma gandesc bine. Pun fericirea a doua personae in joc. A lui si a mea. Nu era prea convenabil… Nu risti, nu castigi… Nu? Nu asa functionau lucrurile?! Ei bine, mie nu-mi placea cum functionau lucrurile! Ba deloc! De ce naiba imi trebuie mie mereu mai mult si mai mult?!

Dintr-o data am simtit o prezenta agitata langa mine? Oare de cand statea acolo? De cand astepta sa incetez si sa-l bag in seama? Puteau fi ore, puteau fi secunde… Cu el timpul trecea altfel. Cand a observat ca reactionez m-a intrebat:

-Ce ai patit? In ultima vreme nu esti tu…

-M-ai ghicit!

-Cam da… Era normal!

-Si banuiesc ca nu trebuie sa-ti mai spun de ce sunt asa…

-Poate. Dar vreau sa aud de la tine.

-Incredibil! Pai… Vreau mai mult si asta ma chinuie.

-Ti-am spus ca nu vei rezista.

-Iar eu nu am negat.

N-am mai spus nimic… Stiam ce se va intmpla. Nu avea nici un rost.

De ce?! De obicei imi faceam destinul cu mana mea si eram convinsa ca asa trebuie sa fie, ca asa e normal. Asa era in mintea mea. De obicei eu luam decizii. Dar… se pare ca in sentimente destinul isi arata adevarata putere.

Si totusi… De ce?!

Tulip

Stralucire

Tulip

Frica?!

Am mai zis si am s-o mai spun odata.... Nu oricine vrea fericirea!

In momentul de fata, mi-am dat seama ca am innebunit. Vorbeam cu imaginea mea din oglinda uriasa scaldata in intunericul cavernos al holului. Ce naiba cautam la ora asta, pe intuneric si singura, plimbandu-ma prin casa?! Eram nebuna... alta explicatie nu gaseam. Dar casa aceea uriasa ma intriga... intr-un fel oarecare. Era mare, frumoasa, decorata minunat si avea o priveliste superba catre mare, dar... toata aceasta frumusete era patata cu sange. Stiam ce s-a intamplat aici... Stiam ce mi seva intampla mie daca mai umblu singura noaptea prin ea, dar si mai rau... stiam ce se va intampla daca nu plec cat mai repede de aici.

Tot timpul ma simteam uramarita de cineva. Simteam cum toate statuile si chipurile din tablouri ma studiau. Simteam groaza in sine. Era atat de ciudat! Am lasat tristetea din trecut sperand ca voi veni aici si voi gasi ceea ce caut. Poate ar fi trebuit sa raman in trecut. Am venit aici si am dat de ceva mult mai rau decat tot ceea ce mi s-a intamplat pana acum. Sa-mi fie invatatura de minte! Ar fi trebuit sa ma multumesc cu ceea ce aveam pana atunci! Pentru ca acum nu mai aveam nimic!

Dintr-o data am simtit o atingere delicata pe sold si am tresarit. Era el si asta ma linistea, dar... Cand m-am uitat in ochii lui era ceva ciudat, parca era posedat de ceva... Casa asta... eram sigura. Dintr-o data nu mai simteam acea siguranta ca si pana acum, cand eram cu el... Ba din contra! Instinctul imi spunea sa fug cat mai departe posibil. Normal... Nu eram eu cea care sa ma las atat de usor batuta.

Urcam incet scarile din ce in ce mai incordata, langa el. La ce folos sa le am pe toate si sa nu pot fi fericita? Dintr-o data imi doream o alta viata pentru mine... Si asta nu era bine...

Aveam un presentiment... Ca asta va fi ultima noapte... Nu-mi faceam probleme. Nu-mi era frica. Incepeam sa iubesc frica... Ma facea mai puternica.

Tulip

Nu . . .

Curaj. De asta aveam nevoie. De asta avem nevoie cei mai mulţi dintre noi.
Un lucru ştiam. Nu aveam nevoie de curaj pentru a sări din vreun avion, sau pentru a sări de pe o stâncă. Îmi trebuia pentru a spune un singur cuvânt. Nu. Pentru atât. Două litere. Nu. Scurt, direct, fără interjecţii... Nu.
Un nu care să încheie ceva urât, şi să reprezinte începutul a ceva nou, mult mai frumos. Începutul a ceva pur. Începutul inocenţei pierdute.
De ce îmi era atât de greu? De ce era mereu aşa de greu? Nu. O consoană. Şi o vocală. Simplu. Nu. Dar... nu reuşeam.
Ştiam că totul avea să fie mai uşor după ce acest cuvânt se va desprinde de pe buzele mele. Aveam să fiu mai fericită. Voiam fericirea? Da. Normal. Oricine o vrea. Toată lumea o caută. Mă puteam considera norocoasă. Fercirea era atât de aproape de mine. La un cuvânt depărtare. Dar, oricât mă întindeam, nu puteam s-o ating.
Două litere. Două litere mă despărţeau de perfecţiune. Părea atât de simplu. ERA atât de simplu... pentru alţii. Dar eu eram o laşă. Trebuia... trebuia să îmi fac curaj şi s-o spun odată...


"Pentru că doar cei care pot să spună NU, vor putea spune DA."

Sunshine

Imagine: Andreia  (La mulţi aniii!!!!)
Model: Sunshine

Uraste si uita!

Ma urasti? Te-am avertizat... Stiam ca se va ajunge si la asta. Era inevitabil. Dar lasa-ma sa te invat ceva. Ura nu exista. Nu poti ura. “Mai intai trebuie sa iubesti ca dupa aceea sa urasti”, sunt sigura ca ai mai auzit asta. Ceea ce detesti defapt si nu urasti e ca inca mai iubesti acel ceva, ca nu te poti desparti, ca e ca un drog... pentru ca ti-a afectat existenta (depinde daca a fost intr-un mod placut sau unul dureros, dar eu spun ca e cate putin din fiecare). Stii... incep sa cred ca oamenii sunt dependenti de suferinta si durere. E din nou acea comedie sumbra. Ne place atat de mult sa ne plangem, sa suferim, sa dramatizam! Si totusi cautam fericirea... Dar poate ca asa e scris in stele. La inceput si eu credeam ca urasc, iar apoi mi-am dat seama ca nu e asa.

Pur si simplu ura, in mintea mea, nu exista... asa cum nu exista intunericul, asa cum nu exista uitarea. Nu poti sa uiti. Si atentie... a nu-ti aduce aminte nu e acelasi lucru cu a uita. Acele lucruri pe care tu crezi ca le-ai uitat sunt defapt acolo, pastrate intr-un colt al constintei tale, facand loc altor amintiri... E simplu.

Si ca de obicei l-am facut sa ramana. Dar nu stiam pentru cat timp voi mai reusi sa fac asta. Era obositor, dar... Ah! Nu se poate exprima in cuvinte ce simt! Era dureros si placut in acelasi timp. Ma simteam energica chiar daca eram obosita. Era ciudat cum puteam sa simt sentimente opuse in acelasi timp. Stiintific e imposibil, nu? Dar ce mai conteaza?

Stiam ca era doar o iluzie si ca maine dimineata ma voi trezi in alta iluzie... Dar era placut, deci nu aveam de gand sa ma impotrivesc...

Ca prin ceata ii simteam atingerea delicata... nici aici nu aveam de gand sa ma impotrivesc.

Vedeam cum secundele se scurg... Oare cat timp mai aveam?

Apoi mi-a venit in minte un singur vers:

“Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e tot una”

Tulip

1 Decembrie la Cluj

Am spus de la inceput ca noi nu sarbatorim Ziua Nationala pentru ca pur si simplu Romania de azi nu e tara pentru care ne-am nascut (si sa nu aud comentarii de genul "atunci sarbatoriti Romania de alta data" pentru ca toata lumea stie sa sa arunce vorbe in vant si sa nu le respecte). Si cu toate acestea Tulip&Sunshine au fost la acolo si s-au distrat de minune! Apropo... cei din Cluj spuneau ca va fi o surpriza cu artificiile de anul acesta... Iar surpriza a fost.... Ati ghicit! Surpriza a fost ca n-a fost nici o surpriza...

 Si acum pozele (nu foarte reusite, dar mai bine decat nimic):

Tulip&Sunshine