De multe ori mi-a spus ce simte, iar eu am spus “Nu”… si nu pentru ca n-as fi vrut. I-am spus odata ca ceea ce avem noi e unic. Prietenia noastra… e ceva ce gasesti odata la un million de ani. E ceva foarte rar. Nu vroiam sa pierd asta. Nu vroiam sa schimb prietenia in altceva. Dar, din pacate, mi-am interzis atat de mult timp, incat nu mai puteam rezista. Comedie… era un fel de “fructul oprit”. Era senzatia aceea… Ai nevoie de intuneric ca sa te ascunzi de dusman si totusi ti-e frica de intuneric pentru ca stii ca dusmanul tau e acolo undeva si vine dupa tine. Era ciudat. Oricum stiam ce se va întîmpla. Stiam ca trebuia sa-i spun pentru ca ne cunosteam atat de bine si de atat de mult timp incat ar fi ghicit ce gandesc intr-o secunda. Ne cunosteam atat de bine incat nu mai avem nevoie de cuvinte… stiam ce va spune celalat. Trebuia sa ma gandesc bine. Pun fericirea a doua personae in joc. A lui si a mea. Nu era prea convenabil… Nu risti, nu castigi… Nu? Nu asa functionau lucrurile?! Ei bine, mie nu-mi placea cum functionau lucrurile! Ba deloc! De ce naiba imi trebuie mie mereu mai mult si mai mult?!
Dintr-o data am simtit o prezenta agitata langa mine? Oare de cand statea acolo? De cand astepta sa incetez si sa-l bag in seama? Puteau fi ore, puteau fi secunde… Cu el timpul trecea altfel. Cand a observat ca reactionez m-a intrebat:
-Ce ai patit? In ultima vreme nu esti tu…
-M-ai ghicit!
-Cam da… Era normal!
-Si banuiesc ca nu trebuie sa-ti mai spun de ce sunt asa…
-Poate. Dar vreau sa aud de la tine.
-Incredibil! Pai… Vreau mai mult si asta ma chinuie.
-Ti-am spus ca nu vei rezista.
-Iar eu nu am negat.
N-am mai spus nimic… Stiam ce se va intmpla. Nu avea nici un rost.
De ce?! De obicei imi faceam destinul cu mana mea si eram convinsa ca asa trebuie sa fie, ca asa e normal. Asa era in mintea mea. De obicei eu luam decizii. Dar… se pare ca in sentimente destinul isi arata adevarata putere.
Si totusi… De ce?!
Tulip
Tulip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu