Ma urasti? Te-am avertizat... Stiam ca se va ajunge si la asta. Era inevitabil. Dar lasa-ma sa te invat ceva. Ura nu exista. Nu poti ura. “Mai intai trebuie sa iubesti ca dupa aceea sa urasti”, sunt sigura ca ai mai auzit asta. Ceea ce detesti defapt si nu urasti e ca inca mai iubesti acel ceva, ca nu te poti desparti, ca e ca un drog... pentru ca ti-a afectat existenta (depinde daca a fost intr-un mod placut sau unul dureros, dar eu spun ca e cate putin din fiecare). Stii... incep sa cred ca oamenii sunt dependenti de suferinta si durere. E din nou acea comedie sumbra. Ne place atat de mult sa ne plangem, sa suferim, sa dramatizam! Si totusi cautam fericirea... Dar poate ca asa e scris in stele. La inceput si eu credeam ca urasc, iar apoi mi-am dat seama ca nu e asa.
Pur si simplu ura, in mintea mea, nu exista... asa cum nu exista intunericul, asa cum nu exista uitarea. Nu poti sa uiti. Si atentie... a nu-ti aduce aminte nu e acelasi lucru cu a uita. Acele lucruri pe care tu crezi ca le-ai uitat sunt defapt acolo, pastrate intr-un colt al constintei tale, facand loc altor amintiri... E simplu.
Si ca de obicei l-am facut sa ramana. Dar nu stiam pentru cat timp voi mai reusi sa fac asta. Era obositor, dar... Ah! Nu se poate exprima in cuvinte ce simt! Era dureros si placut in acelasi timp. Ma simteam energica chiar daca eram obosita. Era ciudat cum puteam sa simt sentimente opuse in acelasi timp. Stiintific e imposibil, nu? Dar ce mai conteaza?
Stiam ca era doar o iluzie si ca maine dimineata ma voi trezi in alta iluzie... Dar era placut, deci nu aveam de gand sa ma impotrivesc...
Ca prin ceata ii simteam atingerea delicata... nici aici nu aveam de gand sa ma impotrivesc.
Vedeam cum secundele se scurg... Oare cat timp mai aveam?
Apoi mi-a venit in minte un singur vers:
“Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e tot una”
Tulip
Ma regasesc perfect in multe din subiecte :)
RăspundețiȘtergereBravo.
Elliveve [twitter]