Optimism

Pozele sunt mai vechi, stiu....

Pozele sunt facute chiar de... A. 

Tulip

Un fel de curaj...

Bine atunci. Eu plec.
- Nu.. nu poţi să pleci.
- Bineînţeles că pot, am spus râzând. Şi o s-o fac. Tocmai ai spus că ţi-ar fi mai uşor fără mine. Vreau doar să-ţi fac viaţa mai uşoară.
- Spuneam că nu ar fi atât de complicat totul. Nu că ar fi mai bine.
- Dar nu vreau să-ţi complic viaţa.
- Vezi... de-astea e aşa greu. Îţi schimbi părerile de la un minut la altul... Iei decizii pe moment... Crezi că totul ţi se cuvine...
- Nu, nu totul. Puţină îngăduinţă eventual. Si poate înţelegere. Tocmai ce ai spus că nu ai nevoie de mine. Asta nu e iubire... De ce ţi-aş mai sta în drum ? De ce aş accepta să aud aşa ceva ?
- Tu spuneai că toate întrebările care încep cu „de ce” au un răspuns stupid. Ar trebui să răspund ?
- Da. Mă mulţumesc şi cu un răspuns stupid.
- Pentru că ne iubim...
Am început să râd...
- Ceea ce-mi arăţi tu e iubire ? Zi de zi mă critici, mă jigneşti... Nu mai are rost... De ce să trăiesc în minciuna asta ?
- Oamenii mint...
- Nu şi eu. Credeam că ţi-ai dat seama că sunt diferită... Credeam că te-am avertizat că sunt dificilă. Imprevizibilă.
- Si laşă...
- De ce ?
- Laşă pentru că fugi.
- De fapt sunt curajoasă pentru că plec. În sfârşit. Dar priveşte-o cum vrei tu, nu mă deranjează. Mereu ai crezut ce ai vrut.
- Îmi... îmi pare rău. Mai bine am rezolva totul.
- Gata ? Asta a fost tot ? Credeam că ai mai multă mândrie.
- Ce o să facem unul fără celălalt ?
- Pentru mine nu mi-aş face probleme. Si tu... probabil o să supravieţuieşti...
- Dar...
- Las-o baltă. Nu vreau să începem cu chestii sentimentale. Ştii că nu sunt aşa.
- De ce trebuia să se întâmple aşa?
- Aşa se întâmplă de obicei cu doi oameni care nu se potrivesc. Credeam că eşti destul de mare ca să înţelegi asta. pur şi simplu nu merge. Mie mi s-a mai întâmplat. La un moment dat te obişnuieşti... cred... sper. Sunt prea dificilă. Prea diferită. Nu am găsit pe nimeni care să mă înţeleagă până acum. Poate cine ştie... într-o zi...
- Dar te pot înţelege.
- Nu. Te prefaci că mă înţelegi. De fapt... Nu ai cum. Suntem atât de diferiţi.
- Tu spuneai că opusurile se atrag.
- Dar nu întotdeauna, se pare. E prea greu pentru amândoi.
- Poate putem rămâne măcar prie...
- Nu! Nu spune asta. E o replică stupidă folosită în filme.În viaţa reală e interzisă. De fapt, e o tâmpenie...
- Crezi?
- Sunt sigură. Pur şi simplu nu mai spune nimic.
Atunci m-am întors şi am plecat. Nu mai aveam nevoie de el. De nimeni. Nu trebuia să fiu lângă cineva care nu mă poate înţelege chiar deloc. Nu mai puteam să mă prefac fericită chiar şi atunci când nu eram. Trebuia să îmi iau zborul în cele din urmă.

Sunshine

Iarna

A nins si la Cluj!

Tulip

Rece

       -Stii de cate ori a trebuit sa spun “Nu” in viata?! Stii cate mi-am interzis?! Habar n-ai! Si nici nu cred ca te intereseaza, avand in vederea ca ai facut ce-ai facut. Uite... eu n-am avut viata ta... n-am avut posibilitatile tale. Si nici nu vreau sa le fi avut. Nu doresc nimanui sa treaca prin ce-am trecut eu. Dar stii ce? Nu-mi pare rau. Toate problemele pe care le-am avut au fost defapt niste teste... pe care le-am trecut. Iar asta m-a ajutat sa devin ceea ce sunt azi. Si asta ma satisface... intr-un fel. Credeam ca am gasit fericirea. Credeam ca s-a terminat totul si ca de acum o sa am o noua sansa, ca nu voi mai suferi (mai rau decat am suferit pana acum). Credeam ca va fi un nou inceput. Si a fost un nou inceput... dar primul pas l-am facut cu stangul. Ar fi trebuit sa-mi dau seama.

       Si din cauza ta, acum trebuie sa spun din nou “Nu”. Desi, poate ca e si vina mea. Ar fi trebuit sa fiu mai atenta, mai realista... Sa nu ma las purtata de val...

       Dar oricum, o persoana care ma face sa sufar nu ma merita, stii asta. Asa ca... e ultima data cand ma vezi.

      -Eu nu...

      Incerca sa-mi explice, dar nu mai suportam, asa ca l-am intrerupt repede:

      -Nici nu vreau sa aud!

      M-am intors si am plecat (pentru ultima data).

      Trebuia sa inteleaga ca odata si odata o va pati si el. Trebuia sa se maturizeze.

      Ce ciudat! Oare am devenit de piatra? Oare data viitoare tot atat de usor voi spune “Nu”? Nu vroiam sa cred asta... Eu nu eram asa.


Tulip

Mulţumiri . . .

Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au făcut ca ziua de azi să fie una specială. Sunteţi nişte oameni foarte speciali. Mulţumesc pentru fiecare zâmbet, amintire, îmbrăţişare- toate daruri atât de preţioase pentru mine. Urările voastre m-au încălzit în acestă zi ploioasă şi rece de toamnă.
Le mulţumesc în special lui Tulip şi Andreiei pentru că mă susţin mereu! De asemenea tuturor celor care nu trebuiau să ştie că azi e ziua mea... şi totuşi au aflat cumva (Tabi, Dia şi toţi ceilalţi colegi... cum aţi aflat, totuşi?). A fost o adevărată surpriză!
Mersi pentru o zi foarte frumoasă şi... însorită, în ciuda tuturor norilor... Toate telefoanele şi mesajele au fost foarte drăguţe...
Voi mă inspiraţi în fiecare minut!

Cu dragoste şi sinceritate, 

Sunshine cu un an mai mare

P.S.  Pentru foşti mei colegi: Mi-e foarte foarte dor de voi!!!

Simplitate

Dar, mai intai de toate ii spunem lui Sunshine la multi ani, pentru ca azi implineste frumoasa varsta de.... nu va spun!

        La multi ani Sunshine! Sa cresti mare, sa fii sanatoasa, sa iti implinesti visele (exact asa cum ai facut si pana acum), sa fii la fel de puternica si la fel de inspirata, sa faci in continuare totul cu stil si sa ramai la fel de dedicata in tot ce faci! Te iubesc mult, sa stii... Sa nu te schimbi!

       P.S. Si Sunshine... chiar vreau sa citesc chestia aia de Craciun!

Acum...  si pozele: 

Tulip

Eu

Draga A.

Mi-ai spus odata ca duc o viata extrem de dezordonata…  Defapt … de mai multe ori chiar daca n-a fost direct… Asa, si? De ce as vrea una ordonata? De ce as vrea sa am totul programat? Sa stiu tot timpul ce se va intampla in secunda urmatoare? Ce farmec ar mai avea viata atunci? Din prima secunda programata, as muri si as deveni mai plictisitoare decat sunt acum. Si de ce sa incerci sa nu faci greseli? Eu as face una de cate ori as avea ocazia, pentru ca nu exista greseli, doar invataturi… Dar stiam foarte bine ca nu aveai cum sa intelegi asta si intelegeam si de ce.

Dar trebuie sa intelegi ca  nu ma voi schimba pentru ca asa vor unii, nu-mi voi schimba gandirea si firea nici daca vrea Dumnezeu… pentru ca nu ar merita sa fac asta. Pentru ca nu ar ajuta la nimic.  Pentru ca daca m-as schimba as fi de un million de ori mai rea decat sunt acum.  Eu tot nu pricep… E plictisitor si fara sens… Bineinteles, e nevoie si de cei care au programata fiecare secunda din viata, altfel eu n-as putea sa-mi duc existenta asa cum o duc acum… adica fericita.

Imi voi duce in continuare viata mea dezordonata si chiar daca pentru tine n-are sens sa stii ca pentru mine e la fel de logic ca si matematica… adica inteleg. Si voi fi in continuare aceeasi fata uituca care nu stie unde ii este capul si care nu e cu picioarele pe pamant si voi face greseli in continuare pentru ca in mintea mea asa e normal, pentru ca asa vreau si imi voi pierde controlul de cate ori este nevoie si de cate ori vreau si cu cine vreau (chiar daca unii oameni spun ca poti sa ti-l pierzi doar o singura data ei bine… eu spun ca depinde in ce situatie) si voi zambi in continuare orice s-ar intampla si voi fi la fel de aiurita ca si pana acum si imi voi asculta in continuare muzica zdranganita cat de tare vreau si imi voi aranja prioritatiile exact cum cred eu si voi face ma intai ce e important pentru mine, nu pentru altii, pentru ca nimeni nu poate sa-mi spuna ce e mai important pentru mine.

Pentru ca asa sunt eu.

Si poate sunt o fire banala… cea mai banala, dar asa sunt eu si am mai spus… nu ma voi schimba pentru nimic si nimeni in lumea asta.

Esti parte din viata mea, ca vrei ca nu vrei.

Eu nu sunt tu, nu pot fi ca tine… Te rog, nu ma ura.

P.S. Si in mintea mea, te asigur, ca e la fel de dezordine ca si in camera din care iti scriu.

Cu drag, Tulip 

*Acest post nu e doar pentru A. ci pentru toti cei care mi-au criticat stilul de viata si asteapta de la mine vreo schimbare...

Lacrimi şi împliniri . . .

Mă uitam la el, apoi la inel. Pentru o secundă era să cedez. Era să accept. Dar nu. Oricât de mult îl iubeam... nu puteam. Nu mă lăsau nici inima, nici raţiunea. Nu ştiam cum să-i spun. Nu voiam să îi frâng inima. Dar mai ales, nu voiam să creadă că nu îl iubesc, aşa că am început:
- Îmi... îmi pare rău. Dar...
- Dar ce?
- Ar fi prea mult pentru mine. Prea complicat.
- Aşa că renunţi pur şi simplu?
- ...
- Tu nu renunţi niciodată. Odată ce-ţi doreşti un lucru, poţi fi sigură că o să îl ai. 
- De data asta e altfel. E serios.
- Mi-era teamă că aşa o să se întâmple. Dar credeam că mă iubeşti...
- Şi ştii că aşa e. Ştii că eşti singurul lucru important din viaţa mea.
- Şi atunci?
- Asta nu înţelegi tu. Te iubesc atât de mult încât am găsit forţa să plec.Gândeşte-te numai cum s-ar comporta cu tine...cu noi. Nu au aflat încă nimic. În primul rând ar fi şocaţi, dar apoi ar încerca să te facă să renunţi la mine. Aşa sunt toţi. E o lume prea mare pentru mine. Cu prea multe reguli. Uită-te la mine, sunt o sălbatică. Nu poţi să mă închizi pur şi simplu. Nu aş putea să fiu ca şi ei.
- Ne-am descurca noi cumva.
- Tu te-ai descurca, aşa cum deja o faci. Dar eu... Eu doar aş strica totul. Mă cunoşti. Destul de bine ca să îţi dai seama că am dreptate. Ce rost ar avea să îţi distrug viaţa, reputaţia? Sunt un nimeni pentru ei... şi pentru oricine de altfel. O să fie mai uşor pentru tine. Tu eşti înconjurat de oameni. O să mă uiţi uşor. Eu, pe de altă parte, sunt singură. O să ia ceva timp să trec peste asta.
- Aş putea să vin cu tine. Să-i uităm. Să fugim.
- Nu vreau să vii cu mine. Vreau să rămâi aici, unde ţi-e locul.
Mă uitam în ochii lui care mă implorau să rămân. Dar ştiam că, dacă voi face asta, voi regreta. Mult. Vom avea amândoi o viaţă groaznică. Şi nu asta era ceea ce îmi doream. Dar nu ăsta era adevăratul motiv. Adevăratul motiv pentru care plecam era că ştiam cât de important era el pentru acei oameni superficiali. Ştiam ce viaţă superbă va avea, dacă nu-mi băgam eu nasul. Avea să fie fericit în cele din urmă. Oamenii uită.Chiar dacă îi va lua ceva timp, mă va uita.
- Te rog... iartă-mă. Dar nu pot. Nu pot să distrug atâtea vieţi, inclusiv a ta.
- Nu mi-o distrugi plecând?
Ochii aceia albaştri ca cerul erau mai trişti ca niciodată. Mi se rupea inima să îl văd aşa.
- Nu. Te rog... Înţelege-mă. Ai văzut. Au fost atâţia oamei care au intrat în această lume şi au pierdut lupta cu soarta. Nu vreau- şi cred că nici tu nu vrei- să fiu unul dintre ei.
- Te referi la mama. Ea era diferită.
- Da, diferită. La fel de diferită ca şi mine. Tu ai spus că semănăm.
A pus inelul înapoi în cutiuţa lui elegantă, şi apoi în buzunar. Îl voiam. Mi-l doream din toată inima. Dar... nu în acest context. Nu cu acest preţ. Dacă aş fi avut numai eu de suferit, probabil că l-aş fi acceptat. Dar erau prea mulţi la mijloc. Era el. Şi el merita toată fericirea din lume. Poate aş fi putut să îl iau totuşi, şi să mă prefac fericită. Să mimez fericirea. Dar ştiam că mă cunoaşte prea bine. Ştiam că nu puteam să îl păcălesc.Bârfele ar fi dispărut în cele din urmă. Dar după aceea aş fi fost urmărită. Fiecare pas mi-ar fi fost monitorizat, în speranţa că voi face o greşeală. Şi ştiam că voi face greşeli. Multe. Mereu îmi vor găsi câte un defect. Aşa erai ei. Aşa se făcea în universul lor. Aveam să fiu privită ca o intrusă pentru tot restul vieţii mele. Dar, cel mai rău, pentru fiecare greşeală de-a mea, el va fi cel învinuit.
Şi ştiam că dincolo de toate, avea vise. Vise măreţe. Vise care nu mă includeau neapărat. Vise în care nu mă potriveam. Şi cine eram eu să stau în calea împlinirii lui? Merita mai mult. Putea să aibă orice. De ce să se mulţumească cu mine?
Mai uitat pentru o ultimă dată în acei ochi.
- Îmi pare rău. Te iubesc, am spus. Apoi m-am întors şi am plecat.

Am simţit cum o lacrimă mi s-a rostogolit pe obraz, prividu-i poza din ziar. Nu ştiam sigur de ce plâng. De fericire? Probail. Eram fericită că, în sfârşit, îşi găsise împlinirea. Avea o familie acum. Avea tot ceea ce ştiam că-şi doreşte. I-am demonstrat cu putea fi fericit şi fără mine. Şi era. Puteam să-mi dau seama de asta, doar privindu-i expresia feţei. Acum, după mulţi ani, eram sigură că făcusem ceea ce trebuia. Femeia aceea era tot ce nu puteam eu să fiu. Era elegantă, sofisticată, îşi iubea poziţa socială. N-aş fi putut să arăt, să vorbesc şi să fiu aşa nici în o mie de ani. Era atât de diferită de mine. Şi totuşi, era acolo, lângâ el. Erau cuplul perfect.
Apoi m-am uitat la casa goală. Uram liniştea asta. Din păcate avusesem dreptate în două privinţe. Avusesem dreptate şi când am spus că eu sunt şi voi rămâne singură, tot cu gândul la el...

Sunshine

Melancolie

Strada Onisifor Ghibu, Cluj

Tulip

Intrebarea

Luna isi arunca, nestingherita, razele ei aurii peste balconul in care ne aflam. Ceva imi spunea ca noaptea aceasta nu va fi ca celelate, ca va trebui sa iau decizii… unele grele. Un fior rece m-a cuprins doar cand ma gandeam la asta. Dar poate ma inselam, poate, poate avea sa fie ca toate celelalte nopti…

El mi-a observat nelinistea si m-a luat in brate. Ciudat. Si el avea emotii si era agitat. Oare de…  Si dintr-o dat mi-a luat mainile in ale lui si s-a pus in genunchi in fata mea. Atunci mi-am dat seama cat de greu va fi… Presimtirile mele sumbre s-au adeverit.  Tremuram toata si ma rugam sa nu fie adevarat sa fie doar un cosmar, dar era prea tarziu… Deja ii auzeam vocea delicata rostind acea intrebare … dura, pe care speram ca nu o voi auzi vreodata. Dar n-aveam eu norocul asta.

-Vrei sa fii s…

-Nu, nu si nu! L-am interrupt eu, inainte de a-si termina intrebarea.

-Nici macar  nu m-ai lasat sa termin…

-Pentru ca stiu ce vrei sa intrebi. De ce imi faci asta?! Credeam ca am mai discutat pe tema asta si am clarificat-o…. de multe ori.

-Dar nu inteleg de ce! De ce ti-e frica, de ce nu vrei... E doar o ceremonie si dupa aceea vom locui impreuna ca si pana acum… tot ce se schimba va fi un act prin care esti a mea.

Si el a zambit, evident incantat de acea idee.

-Vezi? Despre asta e vorba. Actul acela e un fel de garantie… E ca si cum nu ai avea destula incredere in persoana respectiva. Asa gandesc eu, asta e parerea me… N-ai destula incredere in mine? Asta e?

-Tu esti increderea mea, asa ca n-am nevoie de un act care sa-mi dovedeasca chestia asta, stii bine…

-Sper ca asa e… Si atunci?

-Nu stiu… Pur si simplu imi doresc. Plus ca ar trebui sa ne legam si noi un pic de biserica, cat de cat… Pana acum, daca stau sa ma gandesc bine… Suntem in iad!

Si a inceput sa rada. Asta era una din calitatile lui, pe care le iubeam cel mai mult. Ma facea sa rad in orice moment.

- Faci haz de necaz? Bine… Umblu toata ziua in bocanci si blugi… ma vezi pe mine, in rochie alba?!

Si-a sprijinit barbia in mana dreapta si a inceput sa ma studieze.

-Sincer? Nu ti-ar sta deloc rau… Plus ca umblii asa pentru ca e frig afara.

-Rochia alba nu e de mine. Iar o casnicie cere responsabilitate si eu nu sunt responsabila si nici nu vreau sa fiu. Doar ma cunosti! O gramada de lume isi asuma aceasta responsabilitate si dupa doua luni de supravietuire (ca altfel nu pot sa o numesc) sub acelasi acoperis divorteaza… pentru ca nu sunt in stare de asa o mare responsabilitate, defapt omenirea nu e in stare de aproape nimic altceva inafara de rau, in zilele noatre. Ei bine eu nu vreau sa fiu ca ei, nu vreau sa dau gres… Niciodata nu mi-am asumat ceva ce nu pot face, si nici nu voi incepe de acum. Responsabilitatea e ceva… sacru, sa zicem. Odata ce ti-ai asumat-o, trebuie sa o duci la bun sfarsit. Prin asta te maturizezi. Dar si asa nu conteaza, pentru ca noi, oamenii, dam cu piciorul la orice… indiferent ca e o noua sansa, fericirea, sau o responsabilitate.

-Nu esti foarte prietena cu Biserica…

-De parca tu esti! In plus, in ziua de azi Biserica abereaza o gramada. Nu mai e ce a fost. E o gramada mare de falsitate. Si… are si Biserica pacatele ei… care sunt destul de mari. Daca m-as fi nascut cu 1500 de ani in urma, probabil as fi fost foarte credincioasa, dar in ziua de azi prefer sa ma bazez pe ratiune, intuitie si inima, in mare parte, decat pe Biserica. Dar asta nu inseamna ca nu cred.

-Si uite asa stii sa ocolesti raspunsul… din nou.

-Am invatat de la cei mai buni.

Atacam repede.

S-a apropiat de mine si a inceput sa-si lipeasca buzele de ceara de gatul meu.

-Haide… Spune “Da”, te rog, pentru mine!

-Nu!

-Vei ceda pana la urma!

Si dintr-o data, am simtit salteaua moale sub mine.

De data asta se insela… amarnic. De data asta nu mergea cu santajul. De data asta, pur si simplu nu voi mai spune “Da”.

*Si stiu ca multi si multe nu vor fi de acord cu mine.

Tulip

Colţ medieval la Cluj

Biserica reformată - str. Kogălniceanu

Mai mult decât de Dumnezeu, mă tem de absenţa lui Dumnezeu.

Octavian Paler

 Imagini: Sunshine

Piata Avram Iancu, Cluj

Tulip