- Îmi... îmi pare rău. Dar...
- Dar ce?
- Ar fi prea mult pentru mine. Prea complicat.
- Aşa că renunţi pur şi simplu?
- ...
- Tu nu renunţi niciodată. Odată ce-ţi doreşti un lucru, poţi fi sigură că o să îl ai.
- De data asta e altfel. E serios.
- Mi-era teamă că aşa o să se întâmple. Dar credeam că mă iubeşti...
- Şi ştii că aşa e. Ştii că eşti singurul lucru important din viaţa mea.
- Şi atunci?
- Asta nu înţelegi tu. Te iubesc atât de mult încât am găsit forţa să plec.Gândeşte-te numai cum s-ar comporta cu tine...cu noi. Nu au aflat încă nimic. În primul rând ar fi şocaţi, dar apoi ar încerca să te facă să renunţi la mine. Aşa sunt toţi. E o lume prea mare pentru mine. Cu prea multe reguli. Uită-te la mine, sunt o sălbatică. Nu poţi să mă închizi pur şi simplu. Nu aş putea să fiu ca şi ei.
- Ne-am descurca noi cumva.
- Tu te-ai descurca, aşa cum deja o faci. Dar eu... Eu doar aş strica totul. Mă cunoşti. Destul de bine ca să îţi dai seama că am dreptate. Ce rost ar avea să îţi distrug viaţa, reputaţia? Sunt un nimeni pentru ei... şi pentru oricine de altfel. O să fie mai uşor pentru tine. Tu eşti înconjurat de oameni. O să mă uiţi uşor. Eu, pe de altă parte, sunt singură. O să ia ceva timp să trec peste asta.
- Aş putea să vin cu tine. Să-i uităm. Să fugim.
- Nu vreau să vii cu mine. Vreau să rămâi aici, unde ţi-e locul.
Mă uitam în ochii lui care mă implorau să rămân. Dar ştiam că, dacă voi face asta, voi regreta. Mult. Vom avea amândoi o viaţă groaznică. Şi nu asta era ceea ce îmi doream. Dar nu ăsta era adevăratul motiv. Adevăratul motiv pentru care plecam era că ştiam cât de important era el pentru acei oameni superficiali. Ştiam ce viaţă superbă va avea, dacă nu-mi băgam eu nasul. Avea să fie fericit în cele din urmă. Oamenii uită.Chiar dacă îi va lua ceva timp, mă va uita.
- Te rog... iartă-mă. Dar nu pot. Nu pot să distrug atâtea vieţi, inclusiv a ta.
- Nu mi-o distrugi plecând?
Ochii aceia albaştri ca cerul erau mai trişti ca niciodată. Mi se rupea inima să îl văd aşa.
- Nu. Te rog... Înţelege-mă. Ai văzut. Au fost atâţia oamei care au intrat în această lume şi au pierdut lupta cu soarta. Nu vreau- şi cred că nici tu nu vrei- să fiu unul dintre ei.
- Te referi la mama. Ea era diferită.
- Da, diferită. La fel de diferită ca şi mine. Tu ai spus că semănăm.
A pus inelul înapoi în cutiuţa lui elegantă, şi apoi în buzunar. Îl voiam. Mi-l doream din toată inima. Dar... nu în acest context. Nu cu acest preţ. Dacă aş fi avut numai eu de suferit, probabil că l-aş fi acceptat. Dar erau prea mulţi la mijloc. Era el. Şi el merita toată fericirea din lume. Poate aş fi putut să îl iau totuşi, şi să mă prefac fericită. Să mimez fericirea. Dar ştiam că mă cunoaşte prea bine. Ştiam că nu puteam să îl păcălesc.Bârfele ar fi dispărut în cele din urmă. Dar după aceea aş fi fost urmărită. Fiecare pas mi-ar fi fost monitorizat, în speranţa că voi face o greşeală. Şi ştiam că voi face greşeli. Multe. Mereu îmi vor găsi câte un defect. Aşa erai ei. Aşa se făcea în universul lor. Aveam să fiu privită ca o intrusă pentru tot restul vieţii mele. Dar, cel mai rău, pentru fiecare greşeală de-a mea, el va fi cel învinuit.
Şi ştiam că dincolo de toate, avea vise. Vise măreţe. Vise care nu mă includeau neapărat. Vise în care nu mă potriveam. Şi cine eram eu să stau în calea împlinirii lui? Merita mai mult. Putea să aibă orice. De ce să se mulţumească cu mine?
Mai uitat pentru o ultimă dată în acei ochi.
- Îmi pare rău. Te iubesc, am spus. Apoi m-am întors şi am plecat.
Am simţit cum o lacrimă mi s-a rostogolit pe obraz, prividu-i poza din ziar. Nu ştiam sigur de ce plâng. De fericire? Probail. Eram fericită că, în sfârşit, îşi găsise împlinirea. Avea o familie acum. Avea tot ceea ce ştiam că-şi doreşte. I-am demonstrat cu putea fi fericit şi fără mine. Şi era. Puteam să-mi dau seama de asta, doar privindu-i expresia feţei. Acum, după mulţi ani, eram sigură că făcusem ceea ce trebuia. Femeia aceea era tot ce nu puteam eu să fiu. Era elegantă, sofisticată, îşi iubea poziţa socială. N-aş fi putut să arăt, să vorbesc şi să fiu aşa nici în o mie de ani. Era atât de diferită de mine. Şi totuşi, era acolo, lângâ el. Erau cuplul perfect.
Apoi m-am uitat la casa goală. Uram liniştea asta. Din păcate avusesem dreptate în două privinţe. Avusesem dreptate şi când am spus că eu sunt şi voi rămâne singură, tot cu gândul la el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu