Intrebarea

Luna isi arunca, nestingherita, razele ei aurii peste balconul in care ne aflam. Ceva imi spunea ca noaptea aceasta nu va fi ca celelate, ca va trebui sa iau decizii… unele grele. Un fior rece m-a cuprins doar cand ma gandeam la asta. Dar poate ma inselam, poate, poate avea sa fie ca toate celelalte nopti…

El mi-a observat nelinistea si m-a luat in brate. Ciudat. Si el avea emotii si era agitat. Oare de…  Si dintr-o dat mi-a luat mainile in ale lui si s-a pus in genunchi in fata mea. Atunci mi-am dat seama cat de greu va fi… Presimtirile mele sumbre s-au adeverit.  Tremuram toata si ma rugam sa nu fie adevarat sa fie doar un cosmar, dar era prea tarziu… Deja ii auzeam vocea delicata rostind acea intrebare … dura, pe care speram ca nu o voi auzi vreodata. Dar n-aveam eu norocul asta.

-Vrei sa fii s…

-Nu, nu si nu! L-am interrupt eu, inainte de a-si termina intrebarea.

-Nici macar  nu m-ai lasat sa termin…

-Pentru ca stiu ce vrei sa intrebi. De ce imi faci asta?! Credeam ca am mai discutat pe tema asta si am clarificat-o…. de multe ori.

-Dar nu inteleg de ce! De ce ti-e frica, de ce nu vrei... E doar o ceremonie si dupa aceea vom locui impreuna ca si pana acum… tot ce se schimba va fi un act prin care esti a mea.

Si el a zambit, evident incantat de acea idee.

-Vezi? Despre asta e vorba. Actul acela e un fel de garantie… E ca si cum nu ai avea destula incredere in persoana respectiva. Asa gandesc eu, asta e parerea me… N-ai destula incredere in mine? Asta e?

-Tu esti increderea mea, asa ca n-am nevoie de un act care sa-mi dovedeasca chestia asta, stii bine…

-Sper ca asa e… Si atunci?

-Nu stiu… Pur si simplu imi doresc. Plus ca ar trebui sa ne legam si noi un pic de biserica, cat de cat… Pana acum, daca stau sa ma gandesc bine… Suntem in iad!

Si a inceput sa rada. Asta era una din calitatile lui, pe care le iubeam cel mai mult. Ma facea sa rad in orice moment.

- Faci haz de necaz? Bine… Umblu toata ziua in bocanci si blugi… ma vezi pe mine, in rochie alba?!

Si-a sprijinit barbia in mana dreapta si a inceput sa ma studieze.

-Sincer? Nu ti-ar sta deloc rau… Plus ca umblii asa pentru ca e frig afara.

-Rochia alba nu e de mine. Iar o casnicie cere responsabilitate si eu nu sunt responsabila si nici nu vreau sa fiu. Doar ma cunosti! O gramada de lume isi asuma aceasta responsabilitate si dupa doua luni de supravietuire (ca altfel nu pot sa o numesc) sub acelasi acoperis divorteaza… pentru ca nu sunt in stare de asa o mare responsabilitate, defapt omenirea nu e in stare de aproape nimic altceva inafara de rau, in zilele noatre. Ei bine eu nu vreau sa fiu ca ei, nu vreau sa dau gres… Niciodata nu mi-am asumat ceva ce nu pot face, si nici nu voi incepe de acum. Responsabilitatea e ceva… sacru, sa zicem. Odata ce ti-ai asumat-o, trebuie sa o duci la bun sfarsit. Prin asta te maturizezi. Dar si asa nu conteaza, pentru ca noi, oamenii, dam cu piciorul la orice… indiferent ca e o noua sansa, fericirea, sau o responsabilitate.

-Nu esti foarte prietena cu Biserica…

-De parca tu esti! In plus, in ziua de azi Biserica abereaza o gramada. Nu mai e ce a fost. E o gramada mare de falsitate. Si… are si Biserica pacatele ei… care sunt destul de mari. Daca m-as fi nascut cu 1500 de ani in urma, probabil as fi fost foarte credincioasa, dar in ziua de azi prefer sa ma bazez pe ratiune, intuitie si inima, in mare parte, decat pe Biserica. Dar asta nu inseamna ca nu cred.

-Si uite asa stii sa ocolesti raspunsul… din nou.

-Am invatat de la cei mai buni.

Atacam repede.

S-a apropiat de mine si a inceput sa-si lipeasca buzele de ceara de gatul meu.

-Haide… Spune “Da”, te rog, pentru mine!

-Nu!

-Vei ceda pana la urma!

Si dintr-o data, am simtit salteaua moale sub mine.

De data asta se insela… amarnic. De data asta nu mergea cu santajul. De data asta, pur si simplu nu voi mai spune “Da”.

*Si stiu ca multi si multe nu vor fi de acord cu mine.

Tulip