- Nu că ai avea tu cine ştie ce rol în el, am spus eu. Ideea e că mergem la mama din nou, având în vedere că însişi Chris ne-a invitat. Intrăm nevinovaţi, când tata îşi va face apariţia în mod cu totul şi cu totul miraculos. Ai văzut că sunt câţiva tipi mai... mari care stau mereu prin preajma lor. Ei bine, de ăia se vor ocupa tipii noştri mari.
- Adică cine? Nu-mi spune Ethan şi Nicholas, te rog.
- Nu. Tipii angajaţi de Nicholas şi Ethan. Ceva... ceva prieteni de-ai lor. În fine, ideea este că şi ai noştri vor sta aproape. Când tata va intra şi după ce ne va saluta pe toţi, îmbrăţişări, chestii de-astea, îl va acapara o vreme pe Chris. Cât să apuc să vorbesc cu mama. Carmen mă va ajuta. Dacă mama spune că trebuie ştiu eu... nu salvată, dar ajutată să scape de Chris, dau semnalul şi îl prindem pe Chris cumva.
- Cum?
- Am uitat cumva să menţionez gorilele angajate de Ethan care vor sta pe afară?
- Nu, scuze.
- Bun. Şi îl acuzăm de.... privare de libertate sau aşa ceva, apoi trăim fericiţi pentru totdeauna.
- Super plan. Eu ce fac în afară de a trăi fericit pentru totdeauna?
- Zâmbeşti şi eşti de acord cu orice spun eu.
- Ce?! Nu!
- Deja ai greşit planul... Nu poţi să-l ţii minte?
- Dar vreau şi eu un rol mai important. Aş putea să învăţ codul Morse şi să vă transmit mesaje.
- Păţăşti!
Am intrat cu toţii puţin emoţionaţi şi speriaţi în casa în care o întâlnisem pe mama cu două zile înainte. Chris nu era încă acolo, aşa că planul putea să meragă chiar şi mai bine decât plănuisem noi. Mama a arătat un zâmbet oarecum trist când i-a văzut pe Nicholas şi Ethan. Păreau că îşi vorbesc mereu din priviri, iar Carmen şi cu mine rămâneam pe afară. Robert era cel mai nedumerit dintre toţi, bineînţeles.
- Bună seara!, a spus Chris intrând în cameră. Eram sigură că nici Carmen nu ratase expresia feţei lui din momentul în care îi văzu pe Ethan şi Nicholas.
- Băieţii!, a strigat totuşi, prefăcându-se încântat. A trecut ceva timp...
O, Doamne! Nu suportam genul ăla de clişee. În plus, gândurile îmi fugeau în toate direcţiile. De unde se cunoşteau ei trei până la urmă? Prin mama? Dar atunci tata de ce nu-i cunoştea? Şi apoi... dacă Ethan putea să aibă destul de multe legături încât să ştie mereu unde ne aflăm, de ce nu ar fi putut şi Chris să facă acelaşi lucru? Poate ne urmărise mereu. Poate ne ştia planul şi în noaptea asta. Poate fusese chiar mereu în umbră. De când m-am născut. De când fugea după banii mamei.
Dar, atunci, de ce putea să aştepte atât? Tot ceea ce voia el erau nişte bani? Pentru că aşteptase prea mult. 17 ani erau destul de mult, având în vedere că putea face fel de fel de ameninţări în stânga şi-n dreapta, astfel încât mama să-i fi putut spune oricând unde-şi ţine banii. Putea să mă fi omorât de atâtea ori, probabil. Dar atunci... Era ceva ce eu ştiam? Ceva ce ştiam doar eu, mama şi poate Carmen? Ceva de care nu-mi dădeam seama că era ceva important?
- Chris, unde aţi fost până acum?, întrebă Ethan, întrerupându-mi şirul gândurilor.
- Ethan, cred că tu, mai bine decât oricine altcineva, înţelegi că nu ar trebui să vorbim asta acum. E prea complicat.
- Poate ne putem retrage puţin doar noi trei, să vorbim.
- Poate mai târziu, dacă nu vă supăraţi
- Nu, bineînţeles că nu.
- Acum ar trebui să ne aşezăm şi să vorbim puţin cu toţii. Aş vrea să-mi cunosc nepoata mai bine.
Din instinct, m-am apropiat mai tare de Rob, care era lângă mine pe canapea. Vocea şi zâmbetul omului acela îmi spuneau că ceva nu era în regulă de loc.
- Ce vrei să ştii, Chris?, am întrebat totuşi.
- Nu ştiu sigur... Eşti la liceu acum, nu?
- Da.
- Şi te-ai gândit mai departe? La facultate?
- Nu tocmai. Mă gândeam la un an liber, mai degrabă. Având în vedere că mi-am regăsit părinţii în sfârşit.
- Părinţii?
- Pe mama, de fapt, m-am grăbit. Dumnezeule, puteam strica chiar orice!
- Nu o să te superi dacă te consider un fel de tată al meu. E uşor să-mi imaginez asta, dacă mă gândesc că eşti fratele tatălui meu.
Deşi părea că nu mai e suspicios, am rămas totuşi atentă la fiecare dintre gesturile mele şi ale lui.
- Nu, bineînţeles că nu. Aş fi de-a dreptul onorat.
- Mersi!
- Şi voi unde locuiţi acum?, ne întrebă atât de mine cât şi pe Carmen.
- Încă nu e chiar stabilit. Nu departe de unde stăteai tu, oficial. Dar cum m-am căsătorit de foarte puţin timp, nu suntem încă foarte organizaţi.
- Aha. Şi...
Am tresărit când am auzit o bătaie în uşă. Chris, încruntându-se, s-a ridicat şi s-a dus să deschisă. Chipul lui se schimnosi din cauza furiei care-l cuprinse când îl văzu pe tata.
- John!, striga mama cand il vazu.
Sunshine
- Cum?
- Am uitat cumva să menţionez gorilele angajate de Ethan care vor sta pe afară?
- Nu, scuze.
- Bun. Şi îl acuzăm de.... privare de libertate sau aşa ceva, apoi trăim fericiţi pentru totdeauna.
- Super plan. Eu ce fac în afară de a trăi fericit pentru totdeauna?
- Zâmbeşti şi eşti de acord cu orice spun eu.
- Ce?! Nu!
- Deja ai greşit planul... Nu poţi să-l ţii minte?
- Dar vreau şi eu un rol mai important. Aş putea să învăţ codul Morse şi să vă transmit mesaje.
- Păţăşti!
Am intrat cu toţii puţin emoţionaţi şi speriaţi în casa în care o întâlnisem pe mama cu două zile înainte. Chris nu era încă acolo, aşa că planul putea să meragă chiar şi mai bine decât plănuisem noi. Mama a arătat un zâmbet oarecum trist când i-a văzut pe Nicholas şi Ethan. Păreau că îşi vorbesc mereu din priviri, iar Carmen şi cu mine rămâneam pe afară. Robert era cel mai nedumerit dintre toţi, bineînţeles.
- Bună seara!, a spus Chris intrând în cameră. Eram sigură că nici Carmen nu ratase expresia feţei lui din momentul în care îi văzu pe Ethan şi Nicholas.
- Băieţii!, a strigat totuşi, prefăcându-se încântat. A trecut ceva timp...
O, Doamne! Nu suportam genul ăla de clişee. În plus, gândurile îmi fugeau în toate direcţiile. De unde se cunoşteau ei trei până la urmă? Prin mama? Dar atunci tata de ce nu-i cunoştea? Şi apoi... dacă Ethan putea să aibă destul de multe legături încât să ştie mereu unde ne aflăm, de ce nu ar fi putut şi Chris să facă acelaşi lucru? Poate ne urmărise mereu. Poate ne ştia planul şi în noaptea asta. Poate fusese chiar mereu în umbră. De când m-am născut. De când fugea după banii mamei.
Dar, atunci, de ce putea să aştepte atât? Tot ceea ce voia el erau nişte bani? Pentru că aşteptase prea mult. 17 ani erau destul de mult, având în vedere că putea face fel de fel de ameninţări în stânga şi-n dreapta, astfel încât mama să-i fi putut spune oricând unde-şi ţine banii. Putea să mă fi omorât de atâtea ori, probabil. Dar atunci... Era ceva ce eu ştiam? Ceva ce ştiam doar eu, mama şi poate Carmen? Ceva de care nu-mi dădeam seama că era ceva important?
- Chris, unde aţi fost până acum?, întrebă Ethan, întrerupându-mi şirul gândurilor.
- Ethan, cred că tu, mai bine decât oricine altcineva, înţelegi că nu ar trebui să vorbim asta acum. E prea complicat.
- Poate ne putem retrage puţin doar noi trei, să vorbim.
- Poate mai târziu, dacă nu vă supăraţi
- Nu, bineînţeles că nu.
- Acum ar trebui să ne aşezăm şi să vorbim puţin cu toţii. Aş vrea să-mi cunosc nepoata mai bine.
Din instinct, m-am apropiat mai tare de Rob, care era lângă mine pe canapea. Vocea şi zâmbetul omului acela îmi spuneau că ceva nu era în regulă de loc.
- Ce vrei să ştii, Chris?, am întrebat totuşi.
- Nu ştiu sigur... Eşti la liceu acum, nu?
- Da.
- Şi te-ai gândit mai departe? La facultate?
- Nu tocmai. Mă gândeam la un an liber, mai degrabă. Având în vedere că mi-am regăsit părinţii în sfârşit.
- Părinţii?
- Pe mama, de fapt, m-am grăbit. Dumnezeule, puteam strica chiar orice!
- Nu o să te superi dacă te consider un fel de tată al meu. E uşor să-mi imaginez asta, dacă mă gândesc că eşti fratele tatălui meu.
Deşi părea că nu mai e suspicios, am rămas totuşi atentă la fiecare dintre gesturile mele şi ale lui.
- Nu, bineînţeles că nu. Aş fi de-a dreptul onorat.
- Mersi!
- Şi voi unde locuiţi acum?, ne întrebă atât de mine cât şi pe Carmen.
- Încă nu e chiar stabilit. Nu departe de unde stăteai tu, oficial. Dar cum m-am căsătorit de foarte puţin timp, nu suntem încă foarte organizaţi.
- Aha. Şi...
Am tresărit când am auzit o bătaie în uşă. Chris, încruntându-se, s-a ridicat şi s-a dus să deschisă. Chipul lui se schimnosi din cauza furiei care-l cuprinse când îl văzu pe tata.
- John!, striga mama cand il vazu.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu