Capitolul 35

- Julia, pentru numele lui Dumnezeu... Ce... Julia!, spuse Carmen cu lacrimi în ochi.

- Fetele mele...

  Mama veni şi ne îmbrăţişă pe amândouă. După 15 ani în care cu toţii crezusem că fusese moartă, ea doar ne îmbrăţişa. 

-  Dar...

- Aveţi nevoie şi de ceva explicaţii, nu? Aşezaţi-vă aici, spuse arătând spre canapeaua albastră din încăpere. Şi nu cred că am avut plăcerea, zise arătând spre Robert.

- Robert... Philips.

- Philips? Se uită mai atent la el şi apoi exclamă: Philips! Thomas Philips!

- Sunt... fiul lui.

- Fiul lui? A încurcat oare fiica mea taberele?

- Sunt sigură că nu am încurcat nicio tabără. 

- Bineînţeles că nu, spuse aşezându-se pe fotoliu şi uitându-se cu o încruntătură la mine. Semănăm, nu-i aşa?

- Mi s-a... mai spus. 

- Bine, bine. Trebuie să vă explic. În noaptea aceea, Carmen,  cum am spus... tipii ăia nu erau foarte... atenţi. Şi se pare că m-au încurcat. Cu toate astea, îţi dai seama că trebuia să dispar rapid. Dacă ei mă voiau moartă, mai erau destui care voiau asta. 

- Şi acum?

- Nu mai sunt nici eu atât de tânără. Majoritatea au murit. Mai erau Ben şi Thomas care aveau resurse... aveau energie şi voinţă din plin. De ei m-am apărat în tot acest timp. Plus... Nicholas şi Ethan care nu pot să spun că erau foarte răzbunători. Dar nici nu m-au uitat.

  M-am întors să-i văd reacţia lui Carmen, care părea de-a dreptul nervoasă. Ceva cu siguranţă nu era în regulă. Mama era enervant de teatrală şi părea mult prea relaxată pentru o femeie care-şi vede familia pentru prima dată după 15 ani.

- Julia, ce naiba vrei? Spune-ne ce ai făcut în tot acest timp şi de ce te-ai întors tocmai acum. În plus... ce e cu poza şi mesa...

- Carmen!, ţipă mama dintr-o dată. Ţi se pare că nu sunt fericită să vă văd? Nu ştiţi cât am aşteptat momentul ăsta...

  Asta fusese ciudat. De ce o întreruse tocmai când aducea vorba de bani? Cine nu trebuia să audă? Putea foarte bine să bănuiască că Robert ştia totul. Nenea blond se pare că ştia totul, după micuţa discuţie de la galeria de artă. Atunci? Cine mai era colo? 

- Mama? Ce se...?

   Într-un gest extrem de scurt îşi duse arătărorul la buze, făcându-mi semn să tac. 

- De ce doar acum?, am întrebat schimbând subiectul rapid. Era să mor de câteva ori şi...

- Ai avut apărători buni. Te-am urmărit, scumpo. Sunt mândră de tot ce ai făcut în acest timp. Dar, dacă m-aş fi arătat prea devreme, am fi fost amândouă în pericol. În plus,ai avut o mamaă extraordinară. Voi putea să-ţi mulţumesc vreodată îndeajuns pentru că ai făcut o astfel de femeie din micuţa mea Tara?

   Ceva se întâmpla. Cineva mai era în casa aia. Dar cine?  

  Ca un răspuns la întrebarea mea, un bărbat înalt, cu păr negru, coborî scările.

- Bună seara, tuturor!

- Chris!, strigă Carmen.

  Am rămas cu gura căscată. Oare, dacă până şi Carmen îl cunoştea, ăla ar fi putut fi tatăl meu....?

- Tu cine...

- Eu sunt fratele tatălui tău, îmi răspunse bărbatul, dezamăgindu-mă imediat.

- Oh!

  Oare care era problema cu bărbatul acela? De ce nu trebuia să ştie nimic despre banii mamei. Banii mei.

- Ei bine, dragilor, trebuie să vă spun că unchiul Tarei este cel care m-a ajutat cel mai mult în ultimii 15 ani, spuse mama cu o voce ciudată. Poate ceilalţi nu sesizau, dar acela nu era un ton normal. Minţea. Când eram mică, Carmen obişnuia să mă înveţe mici secrete. Le consideram doar ale noastre, dar le foloseam în public. Nimeni altcineva nu-şi dădea seama de nimic.  De exemplu, ea mă învăţase să lungesc litera  S ca să-i atrag atenţia asupra ceea ce spun. Sau mă învăţase ca, în momente urgente, să scriu mesaje pe spatele fotografiilor, cum făcuse mama. Deci mesajele. Deci de la mama le învăţase...

  Dar ce trebuia să ştiu acum?

- Şi... Carmen... ce mai faci?, întrebă Chris cu subînţeles. Nu te-am mai văzut de ceva vreme...

- Da. aşa e. De fapt. tocmai ce m-am căsătorit.

- Căsătorit!, strigă Julia. Sora mea s-a căsătorit. Cu cine?

- Cu Ethan Garcia.

  Când auziră, tuturor le căzu faţa.

Sunshine

Sunset (4)

Tulip

Iubeste-o! Capitolul 1: Prima seara

  De azi voi începe o altă poveste împărţită în capitole postate săptămânal. Cele de vineri, scrise împreună cu Tulip, vor mai continua o vreme. Şi, în plus, vor mai fi şi acestea în fiecare marţi de acum înainte. Toată povestea se numeşte Iubeşte-o!, dar în plus fiecare capitol va veni cu titlul său. Sincer, nu am scris decât două până atunci, dar deoarece o voi continua singură, am o idee despre cum va continua povestea asta. Sper să vă placă şi vouă...

  Lorelei tresări când cineva o îmbrăţişă din spate, dar se entuziasmă de cum îl recunoscu pe Edvard.
- Ed!, strigă sărindu-i în braţe.
- Cuiva chiar i-a fost dor de mine?, întrebă sărutându-i pe rând obrajii.
- Tu ai venit la mine.
- Mda…, îi răspunse cu o încruntătură. La ce lucrezi aici?

  Se uită la pânza de pe şevalet şi văzu un peisaj superb. Panglici de culoare defineau dealuri, un cer perfect, câţiva pomi spre orizont. Îţi ridică privirea ca să vadă ecat acelaşi lucru, dar în realitate. Dealurile de smarald, cerul asemenea unei eşarfe, copacii… toate erau chiar acolo. Dar, din nou, Lorelei trebuia să-i aducă aminte să-şi ridice privirea.

Zâmbi.

- Cum descoperi mereu locurile astea?

- Trebuie doar să ştii cum să cauţi. Spune-mi … ce te aduce pe la mine, îl întrebă aşezându-se pe iarbă.

Edvard i se alătură şi – la atingerea ierbii – se simţi liber pentru prima dată după mult timp.

- Ce mă aduce de obicei pe aici, Lorelei. Am nevoie de puţin din viaţa asta şi de sfaturile tale preţioase.

- Mincinosule! Vrei doar o vacanţă neoficială de la … chestiile tale regale.

- Bine, bine. E doar 3, aşa că nu voi fi prea curioasă o vreme. Ajută-mă să adun aici şi hai să mergem acasă! Trebuie că ţi-e foame după drum.

Iubea asta. O iubea pe Loerelei. Iubea felul în care casa ei era numită casa oricărui oaspete. Iubea faptul că se simţea de o mie de ori mai comfortabil în micuţa ei casă, decât o făcuse vreodată în palatul din Copenhaga.

- Am trecut pe acolo mai înainte. L-am cunoscut pe…

- Mike? Cum ţi se pare?

- Timid. Foarte timid.

- Ei bine, nu putem fi cu toţii prinţi moştenitori ai Danemrcei, nu? În orice caz, Mike e cel mai bun bucătar dintre ei. Cel mai bun pe care l-am avut până acum…

-  Câţi sunteţi acum?

- Mai mulţi decât de obicei. Şapte, cu tot cu mine. Opt , acum. Toscana atrage arţişti în perioada asta.

-  Şapte? Îţi pace, nu?

- E amuzant. Şi plăcut să ai atâţia oameni lângă tine. Dar nu am tip să-i cunosc prea bine. Vin şi pleacă des. E mai uşor la spălatul vaselor, oricum. Poţi să iei tu şevaletul, te rog?, întrebă ridicând cutia de lemn în care-şi pusese pensulele şi culorile şi porni spre maşină.

- Nu cumva voiai să mai stai?

- Nici vorbă. Am un oaspete nou acum.

Puseră lucrurile în maşină şi porniră spre casă. În sfârşit, îşi spuse Edvard. 

  Oricine s-ar fi uitat la cele opt persoane care stăteau în jurul mesei din sufragerie, s-ar fi întrebat imediat de unde se cunosc oamenii aceia. Erau atât de diferiţi încât părea că cineva îi descupase cu grijă pe fiecare dintr-o poză şi crease un colaj colorat.

- Să-i urăm bun-venit noului nostru oaspete, începu Lorelei. El e Edvard. Poate unii îl recunoaşteţi dar asta, vă amintesc, nu contează aici. În casa asta nu contează cine e el, ok?  În plus, el e un destul de vechi prieten de-al meu. Ştie toate regulile, aşa că nu va trebui să i le explicăm din nou. 

  Edvard zâmbi amintindu-şi de adevărata lui primă seară. Fusese amuzat pe atunci de regulile lui Lorelei. I se păreau desprinse dintr-o poveste proastă, dar apoi o înţelese. Înţelese câtă dreptate avusese când hotărâse să facă din casa ei un cămin al artiştilor tineri. Veneau de peste tot, îndemnaţi de prieteni sau doar aduşi de soartă. Prima lor seară era specială. După ce cunoşteau pe toată lumea, Lorelei îi lăsa să-şi spună povestea. Dar nu o auzea decât ea.  Îi asculta sau uneori le dădea şi sfaturi. Apoi, toată viaţa lor din afara acestei case dispărea complet. Nici un cuvânt despre restul lumii, nici o ştire importantă, nici un televizor, radio, calculator,... Nimic de genul ăsta.

  Gândindu-se la toate acele lucruri, Edvard se trezi întrebându-se iar de ce fugea de fapt Lorelei. Ce se întâmplase în viaţa ei şi o obligase să se izoleze astfel de lume? 

- Edvard, ne asculţi?

-  Scuze...

- Tocmai ţi-i prezentam pe toţi, dar presupun că o voi lua de la capăt. Anna, Mike, Chris, Maria şi Chrystal, spuse arătând pe rând câte o persoană de la masă.

- Încântat, fu tot ce reuşi să spună. 

  Apoi, începură cu toţii să mănânce. Îi fusese atât de dor de toate astea, se gândi. De râsul cristalin al lui Lorelei, de conversaţiile încrucişate, de atitudinea familială,... Totul era exact la fel, deşi oamenii erau mereu alţii. 

  Când masa se termină, duseră cu toţii vasele în bucătărie. 

- Prima seară, speli vasele, îi spuse cea pe care credea că o cheamî Anna.

- Asta e regula mea favorită... 

  Termină şi treaba asta şi se putu duce în sfârşit în balansoarul din grădină, alături de Lorelei. Toţi ceilalţi se retrăseseră în camerele lor sau rătăceau prin casă. 

  Când se aşeză lângă ea, aceasta îi întinse un pahar cu vin, zâmbindu-i şi întrebându-l:

- Deci... e ceva care te frământă şi te-a adus până la urmă la mine?

Sunshine

Let's do it, Romania!

Ma, o fost fain. :D

Romanu' arunca la gunoi orice, inclusiv bani.

Tulip

Capitolul 34

-Si tu? Tu cine esti?, am intrebat eu.
-Cineva care te cunoaste foarte bine, mi-a raspunsul barbatul.
Am tresarit.
-Daca si tu ai de gand sa ma omori, stai la coada.
A inceput sa rada.
-Doamne... Ce copila esti. Nu pentru asta sunt aici. Dupa care si-a indreptat privirea spre Robert. Si tu... Tu sa ai grija. Niciodata nu vei mai gasi una ca ea. Crede-ma. Iar dupa aceea a disparut in multime.
Pentru un moment m-am pierdut in ganduri. Dar imediat dupa am inceput sa ma iau dupa urmele barbatului. Dar nu era nicaieri. Ca si cum n-ar fi fost.

Carmen a insistat sa ramana la noi, asa ca, atunci cand am ajuns acasa m-am apucat sa-i pregatesc camera. Apoi m-am pus in pat langa Robert, dar n-am putut dormi. Ma tot gandeam la acel barbat. Cine era? A spus ca ma cunoste. Ma urmarea? Doar asa... Pentru ca eu nu-l vazusem in viata mea. M-am ridicat din pat si m-am dus la fereastra. Chiar acolo in fata casei era parcata o masina. Nu era nimic luxos, asa ca sigur nu apartinea cuiva din casa. M-am uitat mai bine. O umbra s-a miscat, asa ca m-am tras langa perete si pandeam asa. Umbra s-a dat jos din masina si atunci l-am recunoscut. Era barbatul acela blond. L-am trezit pe Robert, am inceput sa ne imbracam si in acelasi timp inca il supravegheam pe barbatul blond. La un moment dat a raspuns la telefon, iar in secunda urmatoare se pregatea sa plece. Am iesit din camera si cand am ajuns in bucatarie lumina s-a aprins brusc.
-Ce-i cu balamucul asta, Tara? Sper ca nu acelasi lucru ca ala de aseara...
-Nuuuu, nuuu! Ia cheile lui Nicholas si iti povestim pe drum.

In urmatorul minut eram in masina lui Nicholas, cu Carmen la volan si goneam pe sosea. Urmaream un Volvo dupa cate am vazut. Nu stiu daca si-a dat seama. Mereu ne tineam in spatele lui cu cateva masini distanta. La putin timp dupa ce am intrat in Barcelona, el a oprit in fata unei case si a intrat. Am trecut pe langa acea casa si am parcat putin mai incolo.
-Deci?, a intrebat Carmen.
-Tipul din masina e barbatul acela blond de la expozitie... eram curioasa.
-Esti prea curioasa.
-Si ce ai de gand sa faci?, m-a intrebat Robert. Furisat? Din nou?
-Nu, Robert. Ultima data cand ne-a furisat, a explodat casa.
-Ce?! Carmen a facut ochii mari.
-Ups, am spus eu. Am uitat ca tu nu stii, iti povestesc dupa ce ajungem acasa.
-Tara! Nu stiu ce mama naibii ai facut, dar esti pedepsita!
Robert a inceput sa rada in hohote.
-Tu sa taci, Robert! Nu eu am fost cea care am avut nevoie sa mi se spuna ca trebuie sa fiu mandra de ce am in pantaloni!
Carmen s-a uitat la noi. Eu am dat din cap ca si cum as fi vrut sa alung un gand.
-In fine, am spus eu. Sa mergem.
Am iesit toti afara din masina, si ne-am indreptat spre casa cu pricina.
-Ce ai de gand?, m-a intrebat Robert.
-Sa intru pe usa din fata.
Cand am ajuns, am batut in usa.
Ne-a deschis barbatul blond.
-Eu, nu... a inceput sa se balbaie.
-Lasa-i sa intre, domnule Wallace!, s-a auzit o voce de femeie strigand din casa. Pana la urma... trebuie sa stie.
Am intrat in casa.
-Ce sa stim, doam... dar n-am fost in stare sa-mi termin intrebarea, cand doamna in rochie rosie lunga s-a arata.
-J.A.?!, a strigat Carmen.
-Mda... stiu ca nu e cea mai mare bucurie a ta, doar ca ce sa-i faci, daca aia doi erau atat de beti atunci, incat n-au vazut ca trag in cine nu trebuie si erau atat de ametiti incat n-au vazut la ce dau foc.
M-am intors catre Carmen si am soptit:
-Foc?
-Asta nu ti-am mai spus, a soptit ea.
Imi venea sa-i scot limba, dar m-am abtinut. Inca eram prea vrajita de femeia care se afla in fata mea. E ca si cum m-as fi uitat in oglinda. Doar cateva riduri, aproape invizibile pe fata aceea frumoasa. Anii aproape ca n-au atins-o. Mama.
-Si mie cine imi explica?, a intrebat Robert.
-Si tata?, am intrebat eu. Tata unde e? E bine?

Tulip

Noapte între anotimpuri . . .

  E ca şi cum poţi face o mie de lucruri ciudate... În noaptea asta toate par perfect normale. Râzi şi plângi în acelaşi timp... Lumea pare un vis... Visele par realitate...
  Simplu, nu?
  Toate se schimbă în noaptea asta. Bat clopotele la miezul nopţii şi timpul pare că se opreşte. De ce? Ca să putem să ne gândim pentru câteva clipe, probabil. La ce a trecut, la ce va fi... Ca să apucăm să ne schimbăm măştile.
  Ar trebui să fiu tristă? Sau fericită? Ar trebui să am curaj? Să privesc spre viitor? Nu ar trebui să am senzaţia asta în stomac? Nu ar trebui să mă gândesc la tine?
  Şi gata... secundarul porneşte iar pe drumul său fără sfârşit... E toamnă, oficial.

Sunshine

Cum am inceput scoala?

De mult vroiam sa vorbesc despre asta, asa ca sa-i dam drmul:

• Dupa festivitate ne-o luat driga in clasa si o vorbit, si o vorbit, si o vorbit...
• Din a doua zi de scoala, toti profii care veneau la ore ne spuneau ca doua saptamani facem recapitulare si in a treia dam teste initiale. Si uite asa ne-am trezit cu vreo 13 teste dintr-o data.
• Orarul e facut in asa fel incat sa ne oboseasca la maximum. Avem 33 de ore pe saptamana. Parerea mea? Pe la jumatatea semestului I, o sa fim praf. 
• Am aflat ca primul semestru are doar 15 saptamani. M-as bucura extrem de mult daca   mi-ar explica si mie cineva cum se presupune ca trebuie sa terminam materia pe semestrul I, la unele materii sa luam vreo 6 note, sa dam teste si teze, asta in doar 12 saptamani, pentru ca primele doua le-am pierdut cu recapitularea, iar pe a treia cu testele alea nenorocite. Plus ca, sa fim seriosi. In ultima saptamana din semestru, nimeni nu mai face scoala.
• Partea buna la testele astea fenomenale, e ca la profi le e frica. De ce? Pentru ca sunt constienti ca noi suntem praf la aproape tot ce inseamna anul trecut si ei o sa fie trasi la raspundere pentru asta. Poate asa o sa-si dea si astia de la minister seama ca nu incape in noi atata amar de materie. 
• Teme kilometrice la mate.
• Cuvantarea ce o tinut-o popa la inceputul anului nu prea ne-o ajutat. De fapt nu prea o fost ascultat. (Asta nu inseamna ca lucrurile spuse de ala de l-o trimis primarul ne-o ajutat mai mult.)
• Nu stiu unde e invatamantul gratuit, ca eu tot a trebuit sa-mi iau manuale si culegeri anul asta. (Dar asta nu e ceva nou, nu?)
• La noi nu s-a aplicat prostia cu imnul... sau ce-l putin eu nu l-am mai auzit de la festivitate.
• Cica o sa avem cartele de intrat in scoala din semestrul doi. Bai! E scoala, nu puscarie! Se presupune ca mergem acolo ca sa invatam ceva, simtindu-ne bine. Dar nu prea e asa. De fapt nu e deloc asa. De ce? E simplu. Pentru ca e mai usor sa conduci o tara de prosti. Si normal, prostii trebuie si paziti, iar asta presupune securitate, vezi Doamne. 

In fine. Cam atat, momentan.

Tulip

File din poveste

Tulip

Capitolul 33

- Şi acum ce facem?, mă întrebă Robert. Las Vegas? Monte Carlo?

- Nu mă prea pricep la poker, scuze. 

  Nu am mai spus niciunul nimic un timp, dar apoi eu am început:

- Nu vreau să le spun.

- Cui?

- Tuturor. 

- Cum?! Dar credeam că... că ai ...

- Încredere. Acum am. Aş deveni paranoică să ştiu că ei toţi ştiu. Au fost secrete... nu e greu să mai fie câteva.

- Nimănui? Nici chiar lui Carmen?

- Bineînţeles că îi voi spune ei. Dar... poate o să-i spună lui Ethan atunci. 

  M-am uitat la el încurcată. 

- Nu ştiu ce voi face. Ştiu doar că un secret e ţinut mai bine dacă nu-l ştie prea multă lume. 

  Am tresărit când mi-am dat seama că nu ştiam cel mai important lucru Ce se întâmplase cu Leah, Thomas şi Ben. 

- Robert...? Ce s-a-ntâmplat cu Leah?

- Aşteptam să întrebi. Ideea e că nu mai trebuie să-ţi faci griji cu asta. Se simt foarte bine în celulele lor din spitale de nebuni. Nu ţi-ar veni să crezi dacă ai şti cât de descurcăreţ e noul tău unchi. De asta îţi făceai tu probleme, nu? Dar acum... Eşti hotărâtă să le spui?

  Până şi pe mine m-a uimit faptul că răspunsul era NU. 

- De ce?, mă întrebă Robert, citindu-mi răspunsul pe chip.

- Am o presimţire. Că nu s-a terminat. Îi voi spune lui Carmen, deocamdată. Apoi, mai vedem. Vreau să treacă un timp, să văd cum se aşează lucrurile. Apoi... mai vedem. Dacă spui cuiva ceva, te omor cu polonicul, îţi promit. 

- Ok... Cred că ar trebui să mergem la expoziţia lui Carmen, acum. Cred că mai e încă acolo.

  Am ajuns la expoziţie după vreo jumătate de oră. Toată lumea părea că se simte foarte bine şi că e muult mai elegantă decât noi. Dar, ce să-i faci? 

  Am găsit-o pe Carmen uşor, după râsul ei care părea că umple întrega sală. 

- Ce face mătuşa mea preferată?, am întrebat surprinzând-o de la spate. 

- Tara, Robert, ce faceţi aici? 

  Ne prezentă prima dată întregului grup cu care vorbea când ajunsesem noi, uimindu-mă din nou cu franceza ei perfectă. 

- Trebuie să vorbesc cu tine urgent, i-am spus.

- E de rău?

- Din contră. Sper.

  Am ieşit amândouă în curtea interioară a galeriei. 

- Care-i faza?

- Mama mi-a lăsat toţi banii... 

- Ce?! Cum!? Stai... Ce!? Cum!?

- Păi... în spatele...

- Fotografiei. De ce nu m-am gândit la asta. Erau toţi acolo?

- De fapt, era numărul unui cont bancar. Nu prea avea cum să încapă atât într-o ramă foto, am spus scotând bileţelul pe care era scrisă cifra aceea luuungă.

  S-a uitat pentru câteva momente la mine cu gura căscată.

- Şi acum sunt toţi ai tăi?

- Da.

- De ce nu ne-ai spus până acum?

- Doar azi dimineaţă am aflat. Ce crezi că ar trebui să facem acum?

- Nu ştiu. 

  S-a gândit o clipă şi apoi m-a uimit spunând:

- Să nu spunem nimănui. Nici lui Ethan nu i-aş spune. Nu că nu am încredere în el, dar... E problema ta. A noastră. Suntem împreună în orice, nu?

- Categoric.

- Atunci rămâne aşa. Au fost prea multe secrete. Nu au nicio scuză pentru asta. 

  M-am uitat o clipă la ea dezaprobator. Ştiam că privirea mea spunea Şi tu ai ţinut un secret. 

- Nu face asta, fetiţo, a continuat. Nu înţelegi de ce nu ţi-am spus? Niciun copil nu ar trebui să crească cu ideea că mama lui a fost... ce a fost. Un copil trebuie să creadă că părintele lui a... a murit ca un erou. E singurul lucru pentru care acceptă că ar fi murit părintele lui. Acum, să ne întoarcem la expoziţie şi să ne comportăm normal. Ca şi cum tu nu ai fi o miliardară şi ca şi cum eu nu ştiu ce făceaţi azi noapte tu şi Robert...

- Hai la expoziţie, am zis.

  Era deja al douăzecelea tablou, dar toate arătau la fel. Doamne, înţeleg că aveau toate aceeaşi temă, dar o linie în plus sau în minus nu contează chiar aşa mult, nu?

-  Poate eu chiar nu pricep arta deloc, am spus.
- Atunci semănăm din acest punct de vedere, îmi şopti Robert pe când ne îndreptam spre un tablou în totalitate alb, cu două linii roşi paralele.
- Câtă... pasiune. Liniile alea două sunt... tulburător de... drepte. Carmen, cam cât costă o astfel de... operă?
  Mătuşa mea îmi şopti o altă sumă cu destul de multe zerouri pentru doar două linii.
- Tu vorbeşti serios???
- Nu-mi spune că domnişoara nu-şi permite să îl ia, având în vedere contul drăguţ lăsat de mămica, spuse un om blond cu barbă de lângă noi. Toţi trei am sărit ca arşi.

Sunshine

Întrebări şi toamnă şi tu

  Parcă plecaseşi...
  Atunci, de ce te simt încă aici? De ce mirosul tău mă izbeşte odată cu fiecare adiere de vânt? De ce oglinzile îmi mai arată chipul tău? De ce ai luat toate răspunsurile astea cu tine?
  Mi-e destul de greu şi fără asta, mulţumesc...
  Ar trebui să mă comport ca de obicei, nu? Să zâmbesc. Să ţin capul sus.
  Dar cum? Cum, cu toată toamna asta?

Sunshine

Peron . .

Imagini: sora lui Sunshine :D
Model: Sunshine

Capitolul 32

-Ethan... Ethan spune-mi ca ea e bine. Carmen e bine... nu?
Tacere. Ethan s-a uitat lung la mine.
-Carmen e bine, scumpo. Foarte bine, chiar. Probabil  chiar acum e la masaj.
Asta era de ajuns. Nu stiu de ce, dar il credeam pe Ethan. Chiar il credeam.
-Vai ce dragut!, a exclamat Leah. Iti faci griji pentru nenorocita de Carmen. Doamne!
-Da' Carmen ce ti-a facut?!, am strigat eu la ea.
-Nimic. Doar ca e ruda cu maica-ta.
-Ce?! Esti nebuna, rau. Poate ti-ar trebui si tie o celula la nebuni... ca doar esti ruda cu maica-ta.
A ras. Dar un ras nervos si agitat.
-Doamne... Si tu meriti sa mori exact ca J.A.. Apoi, i-a sarit tandara si a inceput sa urle la mine. Bai din cauza lu' ma-ta eu mi-am pierdut parintii.
Nicholas ii tinea inca cutitul la gat Leahei.
-Ce? Doar nu ea i-a omorat.
-Nu. Doar a bagat-o pe mama la nebuni si l-a luta pe tata de partener.
Am facut ochii mari si m-am uitat la Ethan.
-Da, Tara. J.A. il avea pe tatal Leahei ca si partener de "afaceri" si probabil si de pat.
-Deci s-ar putea ca eu si Leah sa fim...?
-Nu! Nici vorba de asa ceva, a spus Ethan. Cand tu te-ai nascut, tatal Leahei era deja mort.
-J.A. stia, Tara. Stia  ce avea sa se petreaca in acea camera cu tata. Si n-a facut nimic. Nimic! Leah plangea.
Intr-un fel eram usurata ca nu sunt sora cu specimenul de Leah, dar tot ce aflasem imi vuia in cap. Si desi intr-un fel imi era mila de Leah, tot un specimen era pentru mine. Ma simteam ametita. Vroiam liniste, vroiam sa fiu lasata singura. Asa ca am luat-o la fuga prin padure.
Am auzit-o pe Leah cum a strigat "NU!" si i-am auzit si pe Robert si Ethan care i-au tinut pe loc pe Thomas si Ben.
Am fugit cat am putut de repede, dupa care am inceput sa ma plimb. Cum era posibil? Tocmai Carmen! De ce m-a mintit?! Si Carmen, si Robert, si Ethan, si Nicholas! Eram inconjurata de mincinosi. Incepea sa se intunece, iar eu am realizat ca m-am pierdut. Degeaba am tot incercat sa gasesc drumul, sa dau de sosea. Ma plimbam in cerc. Apoi, dintr-o data, am auzit un fasait. Cineva sau ceva era aici. Foarte aproape. Poate era Leah... sau poate era doar un urs. Preferam sa fiu manacte de urs, decat torturata de Leah. A aparut in fata mea, ca de nicaieri, o umbra neagra. Era atat de intuneric!
-Am un... bat si nu mi-e frica sa-l folosesc.
Patetic. Foarte patetic!, m-am certat eu!, am strigat eu.
-Si radeai de mine cu polonicul.
-Robert!
-Degeaba ai pijamaua pe tine, aici nu poti dormi, hai cu mine.
Mi-a intins mana. Si i-am intins-o si eu. Mi-a pus o patura pe umeri. Nici n-am relizat cat de frig imi era pana n-a pus acea patura pe mine.
-O sa fie bine, a spus el. Trebuie.
Cred ca incerca sa se convinga pe sine.
Drumul pana acasa a fost linistit. Emilia, Nicholas si Ethan stateau in jurul mesei din bucatarie si s-au ridicat cand am intrat eu. Dar am trecut pe langa ei ca si cum n-ar fi fost acolo. Direct la dus am mers. Am dat drumul la apa fierbinte. Plangeam. Acum realizam asta. Am stat mult acolo, stiam asta. Cred ca Robert a venit de cateva ori sa vada daca mai sunt vie, i-ar atunci cand imi auzea suspinele ofta usurat. Pana la urma am iesit si mi-am pus o camasa barbateasac pe mine. Dupa aceea m-am dus in bucatarie. Toti patru erau acolo, in jurul acelei mese. Parca erau la ceva gen consiliu. M-am dus si mi-am pus un pahar cu apa. Dar atat de tare imi tremurau mainile incat am scapat paharul, care s-a facut bucati pe gresia din bucatarie.
-Carmen?, intrebat eu.
-E mai bine pazita decat presedintele, a spus Ethan.
-Bun.
M-am dus in camera. Robert a venit dupa mine.
-Tara, eu...
-Tara nimic! Robert, m-ai mintit! Aveam incredere in tine!
-Dar nu te-am mintit!
-Doar nu mi-ai spus tot, bine, stiu asta. Oricum, tot suparata sunt. Cum ai putut? Simteam cum imi curg lacrimile.
-Tara nu plange.
-Daca stiam, totul ar fi fost mai simplu!
A venit si m-a luat in brate. Nu m-am impotrivit. Desi ar fi trebuit. Poate ca totul fusese un joc si vroia si el sa ma omoare. Exact ca Leah. O parte din mine nu vroia sa accepte asta. Si pentru ca el imi ghicise gandurile, mi-a spus:
-Tara, daca te credeam ca J.A., ori erai de mult moarta, ori eu eram falit. Pentru ca J.A. lucra repede si bine. Foarte bine.
-Tu de unde stii?, am mormait eu la pieptul lui.
-Thomas.
Mi-am ridicat privirea la el si l-am sarutat.
-Probabil sunt extrem de proasta ca te cred, dar asta e.
-Tara, eu spun adevarul.
Si m-a sarutat. I-am sarit in brate si mi-am incrucisat picioarele in jurul taliei lui. L-am lasat sa ma duca in pat, iar dupa ce mi-a deschis primul nasture al camasii, m-am lasat purtata de val.

A doua zi, dimineata, cand m-am trezit, am zambit. Iar apoi am tresarit. Robert statea cu un brat in jurul meu si nu dormea.
-Neata si tie, a spus el.
M-am intrebat daca tot ce s-a intamplat ieri, a fost doar un vis. Dar nu, mama mea chiar a fost o hoata, iar eu chiar... m-am uitat sub patura. Robert a chicotit, iar eu m-am inrosit. Mi-am luat camasa arauncata pe jos, am pus-o pe mine si m-am dus la baie. Chiar s-a intamplat? Intr-un fel eram fericita, dar toate acele chestii cu J.A. ... Am iesit din baie si m-am uitat la Rob.
-Noi chiar am...?, am intrebat eu.
-Da, noi chiar am, a spus Robert.
-Oh, pai... ce zici de putina mancare?
A dat din cap ca da.
-Dar trebuie sa punem ceva decent pe noi.
-De ce?, am intrebat eu.
-O sa vezi.
Ne-am spalat, imbracat si ne-am dus in bucatarie.
-Neata Emi.... Carmen?!
-Neata, Tara.
Carmen statea si facea clatite.
-Luna de miere?!
-Am sa ma intorc. Dar am venit ca sa vorbesc cu tine...
-Ethan n-a stiut cum sa te ajute, asa ca a chemat-o pe Carmen, a spus Robert.
-J.A., am spus eu.
-Da, a spus Carmen. Din cate mi-a spus Ethan ai aflat cam tot.
-Ce mai ai sa-mi spui?
-Mama ta a furat mult. Dupa ce l-a intalnit pe tatal tau nu a mai furat niciodata, dar asta n-a scapat-o. Atat ea cat si tatal tau au fost impuscati.
-Tata?
-Nu se stie.
-Si banii?
-Nici asta. Singurul care stia unde sunt banii, e mort.
-Tatal Leahei, am spus eu.
-Exact. El era singurul care mai stia.
-Mutarea noastra acolo a fost intentionata?
-Nu, deloc. Acum mancati.
Si ne-a pus doua farfurii cu clatite in fata. Am inceput sa mancam.
-Sper sa ma poti ierta, Tara. Cand mi s-a spus ca voi avea grija de tine, mi-am jurat mie ca-ti voi spune adevarul. Dar apoi te-am vazut cat erai de mica si gingasa. Am spus ca esti prea mica, ca meriti o copilarie frumoasa. Am spus ca se poate si mai tarziu. Imi pare rau. Eu doar vroiam sa fii fericita.
M-am dus la ea si am imbratisat-o.
-Carmen!
-Ma ierti? a intrebat ea.
-Normal.
Si-a sters lacrimile.
-Ok, pai atunci eu plec. Cred ca ma asteapta un avion. Trebuie sa ma duc la o expozitie, iar dupa aceea ma intorc in luna de miere.
-Femeie ocupata, am spus eu.
-Si sot ocupat, a raspuns ea.
Ne-a pupat pe fiecare, iar inainte sa iasa din casa, a spus:
-Sa fiti cuminti!
Chiar in acea clipa Ethan intra pe usa.
-Hei, scumpule!
El a luat-o in brate si a sarutat-o lung.
-Am venit sa mananc, a spus el.
-Vezi ca sunt clatite, a spus ea. Si acum te las. Sunt destul de grabita.
-Expozitia?, a intrebat el.
-Da. Mi s-a facut o oferta destul de buna pentru unul dintre tablouri.
-Hoho! Foarte frumos, fugi atunci.
A mai sarutat-o inca o data, dupa care ea a plecat.
-Totul e in ordine?, a intrebat el.
-Da, totul, am spus eu.
A fost destul de liniste pana am mancat. Dar apoi nu m-am mai putut abtine.
-Ethan, spune-mi cine esti de fapt.
-Chiar ma intrebam cat o sa mai dureze pana sa intrebi.
-Asta si eu vreau sa aud, a spus Robert.
-Ok, dragilor. Sunt fiu de mafiot.
-Ce?!, am exclamat eu si Robert.
-Bine, nu chiar. Am fost copilul strazii pana cam pe la 12 ani, iar atunci am fost dus la unul dintre cei mai mari mafioti. Mi-a spus asa: "Te-am urmarit, am vazut ispravile tale si sunt mandru. Vreau sa fii mostenitorul meu." N-aveam de ales. M-a dat la scoala, am invatat ce e arta, m-a invatat totul despre arme, iar el chiar tinea la mine. Si cu timpul am inceput sa tin si eu la el. Doar ca nu-mi placeau toate acele afaceri murdare. Dupa ce a murit batranul, am mostenit tot. Am incercat sa fac ordine in afacerile lui si acum iata-ma.
-Wow, am spus. Eu... eu trebuie sa ma intind putin.
Am plecat in camera.
-Tara...
Robert avea de gand sa vina dupa mine, dar Ethan l-a oprit.
-Las-o putin singura.
Eram nervoasa. Foarte nervoasa! M-am uitat la poza aceea lui J.A.. O pusesm intr-o rama veche si draguta gasita in pod. Cand am plecat, am luat-o cu mine. De nervi am aruncat-o pe jos. Rama s-a crapat in doua. Din ea a cazut o hartie. Am luat-o si am despaturit-o. Pe coala mare scria numai atat:

Imi pare rau, Tara. - J.A. 

Am intors foaia pe partea cealalta, din obisnuinta. Stiam ca toate femeile din familia noastra lasau ceva ascuns pe spate. Si chiar era ceva ascuns! Un nume de banca, adresa bancii, un ghiseu si un cont. Era chiar aici in Barcelona. Am notat adresa si am iesit din camera.
-Robert, ma duci, te rog, la adresa asta? I-am dat foaia.
-Da, dar...
-Taci si hai, am spus eu.
In zece minute ajunsesem.
-Asteapta-ma aici, i-am zis.
 Am intrat in banca si m-am mai uitat inca o data pe foaie. M-am dus la ghiseul care era scris acolo. Era un nene destul de in varsta, in spatele lui.
-J.A.!, a exclamat el in soapta si si-a facut cruce.
-Nu, nu!, am spus eu. Fata lui J.A..
-Domane! Semeni atat de mult cu ea!
I-am dat foaia, iar el s-a uitat direct pe spate.
-Si eu o am pe a mea, vezi?
Si mi-a intins o foaie pe care scria:

Javier, totul e pentru ea. - J.A.

Am intors foaia.

Tara va veni la tine intr-o zi si-ti va da o foaie. Acolo imi cer scuze, iar pe spatele ei e scris contul si banca. Trece totul pe numele ei. - J.A.

M-am uitat lung la el.
-Scumpo, trebuie doar sa semnezi.
Mi-a intins o foaie si mi-a inmanat un pix. Am aruncat un ochi peste ea sa vad daca nu e inselatorie, dar nu era. Asa ca am semnat. Deci tot ce avea J.A. era acum al meu. Nu cred ca era foarte mult.
-Ai devenit o fata foarte bogata, mi-a spus batranelul.
-Ce?
-Tu nu stii cam la cat se estimeaza averea lui J.A.?
-Nu.
-Prefer sa-ti scriu cifra.
A scris un numar si mi-a dat sa vad. Am facut ochii cat cepele. Era un numar cu foarte multe zerouri.
-La asta nu se pune casa si cele doua apartamente.
-Ce?!
-Nu stiai?
-Nu!
S-a mai uitat putin la mine sa vada daca nu cumva am sa lesin, dar apoi s-a convins ca sunt bine.
-Multumesc, Javier. Am sa mai trec pe aici.
-Sunt sigur.
L-am salutat si am iesit din banca.
-Ce s-a intamplat?, a intrebat Robert.
-Tocmai am aflat ca J.A. mi-a lasat o mostenire.
-Ce?! Cat?
I-am intins foaia pe care scrisese Javier cifra.
-Imposibil, a icnit Robert.


Tulip

Sponge Bob

  I-am promis lui Sponge Bob un mic cadou... aşadar:

Model: Sponge Bob (Andreia)
Imagine: Sunshine

Masca

  Îmi pare rău că nu i-ai crezut, dar...
  Îmi pare bine că ai avut încredere în mine, deşi...


  Dacă ai fi crezut în bârfe, timpul nostru împreună nu ar fi existat. Poate ar fi trebuit să îi crezi. Spun asta, deşi ştiu că nu avea cum să se întâmple... 
  Totuşi, te-ar fi scăpat de o grămadă de tristeţe. Şi de o mie de clipe extraordinare. Clipe argintii, clipe în care acul ceasornicului s-a oprit. Clipele noastre.
  Ciudat, cum totul se adevereşte, nu? Uită-te la mine: un monstru care te părăseşte când ţi-e lumea mai dragă. Te las trist, vulnerabil. 
  Dacă m-ar cunoaşte, ar ştii că eu sunt de fapt cea vulnerabilă. De aceea plec. (Dar cum ar putea să mă cunoască, când nu-mi uit niciodată masca acasă?)
  Nu pot să nu zâmbesc când mă uit la tine, visătorule. Asta mă face şi mai crudă, nu? 
  Dar un lucru nu ştii tu. Nu ştii de ce plec. Ei bine... pentru că te iubesc.


Sunshine

Recomandare: Emeric Imre - Jurământ

Vă jur cât mai poate jura unul care

Din naştere ştie să jure când vrea

Vă jur pe lumină şi pe clătinare

Cu scârbă vă jur, Dumnezeu a fost ea.

Sunshine

Sunset (3)

Tulip