Iubeste-o! Capitolul 1: Prima seara

  De azi voi începe o altă poveste împărţită în capitole postate săptămânal. Cele de vineri, scrise împreună cu Tulip, vor mai continua o vreme. Şi, în plus, vor mai fi şi acestea în fiecare marţi de acum înainte. Toată povestea se numeşte Iubeşte-o!, dar în plus fiecare capitol va veni cu titlul său. Sincer, nu am scris decât două până atunci, dar deoarece o voi continua singură, am o idee despre cum va continua povestea asta. Sper să vă placă şi vouă...

  Lorelei tresări când cineva o îmbrăţişă din spate, dar se entuziasmă de cum îl recunoscu pe Edvard.
- Ed!, strigă sărindu-i în braţe.
- Cuiva chiar i-a fost dor de mine?, întrebă sărutându-i pe rând obrajii.
- Tu ai venit la mine.
- Mda…, îi răspunse cu o încruntătură. La ce lucrezi aici?

  Se uită la pânza de pe şevalet şi văzu un peisaj superb. Panglici de culoare defineau dealuri, un cer perfect, câţiva pomi spre orizont. Îţi ridică privirea ca să vadă ecat acelaşi lucru, dar în realitate. Dealurile de smarald, cerul asemenea unei eşarfe, copacii… toate erau chiar acolo. Dar, din nou, Lorelei trebuia să-i aducă aminte să-şi ridice privirea.

Zâmbi.

- Cum descoperi mereu locurile astea?

- Trebuie doar să ştii cum să cauţi. Spune-mi … ce te aduce pe la mine, îl întrebă aşezându-se pe iarbă.

Edvard i se alătură şi – la atingerea ierbii – se simţi liber pentru prima dată după mult timp.

- Ce mă aduce de obicei pe aici, Lorelei. Am nevoie de puţin din viaţa asta şi de sfaturile tale preţioase.

- Mincinosule! Vrei doar o vacanţă neoficială de la … chestiile tale regale.

- Bine, bine. E doar 3, aşa că nu voi fi prea curioasă o vreme. Ajută-mă să adun aici şi hai să mergem acasă! Trebuie că ţi-e foame după drum.

Iubea asta. O iubea pe Loerelei. Iubea felul în care casa ei era numită casa oricărui oaspete. Iubea faptul că se simţea de o mie de ori mai comfortabil în micuţa ei casă, decât o făcuse vreodată în palatul din Copenhaga.

- Am trecut pe acolo mai înainte. L-am cunoscut pe…

- Mike? Cum ţi se pare?

- Timid. Foarte timid.

- Ei bine, nu putem fi cu toţii prinţi moştenitori ai Danemrcei, nu? În orice caz, Mike e cel mai bun bucătar dintre ei. Cel mai bun pe care l-am avut până acum…

-  Câţi sunteţi acum?

- Mai mulţi decât de obicei. Şapte, cu tot cu mine. Opt , acum. Toscana atrage arţişti în perioada asta.

-  Şapte? Îţi pace, nu?

- E amuzant. Şi plăcut să ai atâţia oameni lângă tine. Dar nu am tip să-i cunosc prea bine. Vin şi pleacă des. E mai uşor la spălatul vaselor, oricum. Poţi să iei tu şevaletul, te rog?, întrebă ridicând cutia de lemn în care-şi pusese pensulele şi culorile şi porni spre maşină.

- Nu cumva voiai să mai stai?

- Nici vorbă. Am un oaspete nou acum.

Puseră lucrurile în maşină şi porniră spre casă. În sfârşit, îşi spuse Edvard. 

  Oricine s-ar fi uitat la cele opt persoane care stăteau în jurul mesei din sufragerie, s-ar fi întrebat imediat de unde se cunosc oamenii aceia. Erau atât de diferiţi încât părea că cineva îi descupase cu grijă pe fiecare dintr-o poză şi crease un colaj colorat.

- Să-i urăm bun-venit noului nostru oaspete, începu Lorelei. El e Edvard. Poate unii îl recunoaşteţi dar asta, vă amintesc, nu contează aici. În casa asta nu contează cine e el, ok?  În plus, el e un destul de vechi prieten de-al meu. Ştie toate regulile, aşa că nu va trebui să i le explicăm din nou. 

  Edvard zâmbi amintindu-şi de adevărata lui primă seară. Fusese amuzat pe atunci de regulile lui Lorelei. I se păreau desprinse dintr-o poveste proastă, dar apoi o înţelese. Înţelese câtă dreptate avusese când hotărâse să facă din casa ei un cămin al artiştilor tineri. Veneau de peste tot, îndemnaţi de prieteni sau doar aduşi de soartă. Prima lor seară era specială. După ce cunoşteau pe toată lumea, Lorelei îi lăsa să-şi spună povestea. Dar nu o auzea decât ea.  Îi asculta sau uneori le dădea şi sfaturi. Apoi, toată viaţa lor din afara acestei case dispărea complet. Nici un cuvânt despre restul lumii, nici o ştire importantă, nici un televizor, radio, calculator,... Nimic de genul ăsta.

  Gândindu-se la toate acele lucruri, Edvard se trezi întrebându-se iar de ce fugea de fapt Lorelei. Ce se întâmplase în viaţa ei şi o obligase să se izoleze astfel de lume? 

- Edvard, ne asculţi?

-  Scuze...

- Tocmai ţi-i prezentam pe toţi, dar presupun că o voi lua de la capăt. Anna, Mike, Chris, Maria şi Chrystal, spuse arătând pe rând câte o persoană de la masă.

- Încântat, fu tot ce reuşi să spună. 

  Apoi, începură cu toţii să mănânce. Îi fusese atât de dor de toate astea, se gândi. De râsul cristalin al lui Lorelei, de conversaţiile încrucişate, de atitudinea familială,... Totul era exact la fel, deşi oamenii erau mereu alţii. 

  Când masa se termină, duseră cu toţii vasele în bucătărie. 

- Prima seară, speli vasele, îi spuse cea pe care credea că o cheamî Anna.

- Asta e regula mea favorită... 

  Termină şi treaba asta şi se putu duce în sfârşit în balansoarul din grădină, alături de Lorelei. Toţi ceilalţi se retrăseseră în camerele lor sau rătăceau prin casă. 

  Când se aşeză lângă ea, aceasta îi întinse un pahar cu vin, zâmbindu-i şi întrebându-l:

- Deci... e ceva care te frământă şi te-a adus până la urmă la mine?

Sunshine