- Julia, pentru numele lui Dumnezeu... Ce... Julia!, spuse Carmen cu lacrimi în ochi.
- Fetele mele...
Mama veni şi ne îmbrăţişă pe amândouă. După 15 ani în care cu toţii crezusem că fusese moartă, ea doar ne îmbrăţişa.
- Dar...
- Aveţi nevoie şi de ceva explicaţii, nu? Aşezaţi-vă aici, spuse arătând spre canapeaua albastră din încăpere. Şi nu cred că am avut plăcerea, zise arătând spre Robert.
- Robert... Philips.
- Philips? Se uită mai atent la el şi apoi exclamă: Philips! Thomas Philips!
- Sunt... fiul lui.
- Fiul lui? A încurcat oare fiica mea taberele?
- Sunt sigură că nu am încurcat nicio tabără.
- Bineînţeles că nu, spuse aşezându-se pe fotoliu şi uitându-se cu o încruntătură la mine. Semănăm, nu-i aşa?
- Mi s-a... mai spus.
- Bine, bine. Trebuie să vă explic. În noaptea aceea, Carmen, cum am spus... tipii ăia nu erau foarte... atenţi. Şi se pare că m-au încurcat. Cu toate astea, îţi dai seama că trebuia să dispar rapid. Dacă ei mă voiau moartă, mai erau destui care voiau asta.
- Şi acum?
- Nu mai sunt nici eu atât de tânără. Majoritatea au murit. Mai erau Ben şi Thomas care aveau resurse... aveau energie şi voinţă din plin. De ei m-am apărat în tot acest timp. Plus... Nicholas şi Ethan care nu pot să spun că erau foarte răzbunători. Dar nici nu m-au uitat.
M-am întors să-i văd reacţia lui Carmen, care părea de-a dreptul nervoasă. Ceva cu siguranţă nu era în regulă. Mama era enervant de teatrală şi părea mult prea relaxată pentru o femeie care-şi vede familia pentru prima dată după 15 ani.
- Julia, ce naiba vrei? Spune-ne ce ai făcut în tot acest timp şi de ce te-ai întors tocmai acum. În plus... ce e cu poza şi mesa...
- Carmen!, ţipă mama dintr-o dată. Ţi se pare că nu sunt fericită să vă văd? Nu ştiţi cât am aşteptat momentul ăsta...
Asta fusese ciudat. De ce o întreruse tocmai când aducea vorba de bani? Cine nu trebuia să audă? Putea foarte bine să bănuiască că Robert ştia totul. Nenea blond se pare că ştia totul, după micuţa discuţie de la galeria de artă. Atunci? Cine mai era colo?
- Mama? Ce se...?
Într-un gest extrem de scurt îşi duse arătărorul la buze, făcându-mi semn să tac.
- De ce doar acum?, am întrebat schimbând subiectul rapid. Era să mor de câteva ori şi...
- Ai avut apărători buni. Te-am urmărit, scumpo. Sunt mândră de tot ce ai făcut în acest timp. Dar, dacă m-aş fi arătat prea devreme, am fi fost amândouă în pericol. În plus,ai avut o mamaă extraordinară. Voi putea să-ţi mulţumesc vreodată îndeajuns pentru că ai făcut o astfel de femeie din micuţa mea Tara?
Ceva se întâmpla. Cineva mai era în casa aia. Dar cine?
Ca un răspuns la întrebarea mea, un bărbat înalt, cu păr negru, coborî scările.
- Bună seara, tuturor!
- Chris!, strigă Carmen.
Am rămas cu gura căscată. Oare, dacă până şi Carmen îl cunoştea, ăla ar fi putut fi tatăl meu....?
- Tu cine...
- Eu sunt fratele tatălui tău, îmi răspunse bărbatul, dezamăgindu-mă imediat.
- Oh!
Oare care era problema cu bărbatul acela? De ce nu trebuia să ştie nimic despre banii mamei. Banii mei.
- Ei bine, dragilor, trebuie să vă spun că unchiul Tarei este cel care m-a ajutat cel mai mult în ultimii 15 ani, spuse mama cu o voce ciudată. Poate ceilalţi nu sesizau, dar acela nu era un ton normal. Minţea. Când eram mică, Carmen obişnuia să mă înveţe mici secrete. Le consideram doar ale noastre, dar le foloseam în public. Nimeni altcineva nu-şi dădea seama de nimic. De exemplu, ea mă învăţase să lungesc litera S ca să-i atrag atenţia asupra ceea ce spun. Sau mă învăţase ca, în momente urgente, să scriu mesaje pe spatele fotografiilor, cum făcuse mama. Deci mesajele. Deci de la mama le învăţase...
Dar ce trebuia să ştiu acum?
- Şi... Carmen... ce mai faci?, întrebă Chris cu subînţeles. Nu te-am mai văzut de ceva vreme...
- Da. aşa e. De fapt. tocmai ce m-am căsătorit.
- Căsătorit!, strigă Julia. Sora mea s-a căsătorit. Cu cine?
- Cu Ethan Garcia.
Când auziră, tuturor le căzu faţa.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu