Cand soarele apune...

           Fugeam atat de tare incat am ramas uimita de ce eram in stare. M-am uitat in spate, iar omul cu masca era din nou acolo, urmarindu-ma cu un ranjet sinistru pe fata. Ma uitam disperata in jur si incercam sa gasesc un ajutor. Dar nu gaseam pe nimeni si nimic. Toata strada era pustie. Ma gandeam la ce se va intampla daca ma va prinde. Mi-am dat seama ca s-ar putea ca asta sa fie ultimul apus de soare pe care il vad. Am incercat sa ma bucur, dar nu reuseam
           Apoi mi-a venit o idee nebuneasca, dar care s-ar putea sa ma salveze. Oare ce-ar fi daca m-as opri? Daca l-as infrunta? N-am mai stat pe ganduri si in acea clipa m-am oprit si m-am intors. Cand a vazut ca m-am oprit s-a oprit si el la vreo doi metri in fata mea. Am asteptat. Dar nu s-a intamplat nimic. Doar statea acolo ca o stana de piatra.
          Mi-am spus sa nu ma opresc aici. Hotarata, m-am indreptat catre el si i-am dat masca jos. Am facut ochii mari.
         -Tu...?!
         Si-a pus bratul in jurul taliei mele si m-a sarutat usor. Nu m-am impotrivit.
         -Ce e draga mea? Esti surprinsa?
         -Nu! Deloc! Normal ca sunt! De ce ai...?
         -De ce port masca? Pentru ca toti purtam masca, inclusiv tu.
         -Nu-i adevarat!
         -Mai gandeste-te.
         Nu a mai spus nimic si a plecat. Stiam ca are dreptate. Mi-am dat jos propria masca. M-am uitat la ea. Era frumoasa, dar era un rol prea complicat de jucat pentru ea. Nu eram eu.

Tulip