Capitolul 9

Ziua continuase la fel de ciudat precum începuse. După ce am controlat, împreună cu Robert, toată casa profului de arte, am plecat împreună înspre parc. Încercam să găsim o explicaţie raţională pentru ceea ce văzusem mai înainte, dar nu reuşeam. De fapt, sinceră să fiu, eu nu prea încerc să găsesc explicaţii raţionale pentru lucrurile bizare de obicei, aşa că nu m-am mirat că nu am găsit nici de data asta. De obicei puneam totul pe seama imaginaţiei mele. Doar că acum mai era cineva care văzuse asta- Robert. Acum chiar fusese totul real.

  În cele din urmă ne-am dat bătuţi, hotărând totuşi să ne vedem mai târziu în acea zi, apoi m-am întâlnit cu Leah. Nu putusem să fiu atentă nici la ea, nici la filmul la care fusesem împreună, având în vedere că scena de mai devreme nu mă lăsa încă în pace. După aceea l-am văzut pe Nicholas pe stradă, dar când m-a observat a grăbit pasul şi s-a pierdut într-un grup de turişti din piaţa centarlă. Nu putusem să-mi dau seama de ce.

  Când am ajuns acasă, Robert mă aştepta deja pe verandă.

- Ce faci aici?

- La mine e război. Speram să...

- Intră!, i-am spus. Ce război e la tine, deci?

- Blonda... am terminat-o cu ea, dar ai mei au invitat-o împreună cu părinţii ei la cină în seara asta. 

- În primul rând, te rog nu folosi termenul am terminat-o. Nu poţi vorbi aşa de o fată.

- Credeam că nu-ţi place de ea.

- Nu contează de ce fată vorbim. Nu poţi să spui aşa ceva... Sună stupid.

- Da, ai dreptate... 

- Şi... crezi că o să vină, după ce v-aţi despărţit de curând? Eu una cu siguramţă nu aş face-o.

- Nu e atât de... avansată. Zice că asta e doar o ieşire de-a mea, dar că o să-mi revin. Şi cică... îmi mai dă o şansă...

- Şi tu nu profiţi?, am spus ironică. Adică fata îţi dă o şansă.. unică.. şi tu...

- Da, ar trebui să-i cad la genunchi... În orice caz, nu de asta am venit.

- Nu. Din cauza războiului. Şi fără polonic.

- Şi se pare că în preajma ta mereu îmi trebuie unul... Deci...ce crezi că s-a întâmplat azi, acolo?, a întrebat când deja eram în bucătărie.

- Cred e ceva pe care nu ar trebui să încercăm să-l explicăm raţional. E mai amuzant dacă nu o facem...

- Şi mai înfricoşător. Pe bune...

- Ar fi putut cineva fugi când ne-a auzit?

- Nu poţi coborî decât pe scări. Şi noi eram pe scări... În plus, nu se putea nici să se fi ascuns, am căutat peste tot...

După jumătate de oră, în care ne-am pus astfel de întrebări, nu am ajuns nicăieri. Totuşi, ceva bun se întâmplase. În timp ce vorbeam, eu încercam să pregătesc cina, dar dădusem foc unui şorţ de bucătărie. Nu, nu asta era partea bună. Partea ună era că Robert s-a oferit să pregătească ceva din cele două chestii pe care le avem în frigider... şi am mâncat paste cu sos... unul foarte, foarte bun. Cine ar fi crezut că astfel de băait ar putea găti? Eu nu.

 La un moment dat am auzit că cineva bătea la uşă şi, crezând că sunt părinţii lui Robert, am deschis încrezătoare. Dar, în prag stătea Nicholas. În sfârşit, măcar unul dintre misterele zilei avea să se lămurească.

- De ce ai fugit de mine, în centru?, am spus în loc de salut.

- Bună seara şi ţie. Ciudat... pe vremea mea obişnuiam să salutăm când întâmpinam un musafir.

- Bună seara! De ce ai fugit de mine, în centru?

- Vai, dar eşti curioasă!

- Intră, mai am şi alţi musafiri...

L-am condus în bucătărie, unde Robert începuse să spele farfuriile, deşi insistasem să nu o facă.

- Oh, Nicholas, bună seara!, a spus când l-a văzut. 

- Bună, Robert! Deci lucrurile devin serioase cu voi...

- Ce vrei să spui?, am întrebat.

- Păi, de obicei, când un băiat spală vase în casa unei fete... Las-o aşa! Vă dau idei.

- Bine, să revenim la subiect. De ce ai fugit de mine, în centru?

- Despre ce vorbiţi?, a întrebat Robert curios. După ce i-am povestit întâmplarea, Nicholas a spus:

- Bine, deci acum că am lămurit ... Nu fugeam de tine.

- Dar?

- Fugeam de tipul care te urmărea?

- Ce!? De ce?

- Ca să nu mă recunoască.

- Nuuu...! De ce mă urmărea?

- Nu ştiu sigur...

- Cine era?!

- Un cunoscut.

- Ce!? Cine era?!

- Tara, încetează cu interogaţiile astea?

- Ce!? De ce?!

- Pentru că sună stupid...

- Scuze că nu mai ştiu cum vorbesc când aflu că sunt urmărită pe stradă de... Cine era?!

- Nu ştiu dacă îl cunoşti, dar a fost pentru puţin timp profesorul tău de arte... la începutul anului...

- Ce?!, am strigat Robert şi cu mine la unison.

Sunshine