Deci... Am plecat împreună cu mama, din dragul nostru Cluj tocmai pentru a vedea cea mai înaltă clădire din lume. Hmmm... interesant ţel. Plecând spre acest loc, am ajuns... unde altundeva decât în New York. Mama, foarte sigură pe ea, m-a luat şi m-a plimbat prinre zgârie-nori, până când urma să ajungem la clădirea cu pricina. Eu mă uitam ameţită în sus, încercând să-mi dau seama care dintre acei uriaşi monştri era cel mai mare. Greu...
La un moment dat am renunţat, poziţia aceea a capului nefiind atât de comfortabilă. O să o văd pur şi simplu când o să ajungem la ea, mi-am spus.
Ei bine, la un moment dat am ajuns în faţa unei curţi goale: doar un gard de metal şi un mare spaţiu cu iarbă uscată, care nu părea folosit. Era puţin ciudat, având în vedere că în jur fiecare părticică de pământ era acoperită cu beton. A devenit mult mai ciudat când mama mi-a spus:
- Asta e! Cea mai înaltă clădire din lume!
- Asta? Abstract... Stai, stai stai!!!! Care asta? Că aici nu-i nimic.
- Nu... tu, bleago. Sus!
Îmi ridic privirea şi ce am ocazia să văd? Mult deasupra orcărui zgârie-nor din jur, o clădire plutitoare. Hm. O clădire plutitoare. Văzându-mi nedumerirea naivă de pe faţă, mama mi-a spus:
- Asta e şi ideea. E cea mai înaltă şi mai e şi atât de sus.
Wooooow!!! Îmi plăcea. Avea forma hotelului ăsta, doar că era acoperită cu cărămidă roşie şi avea geamuri imense. Nici nu mi-a trecut prin cap să întreb de ce pluteşte, de ce e susţinută... Doar... am am hotărât dintr-o dată că ar trebui să fiu şi eu în pas cu moda... şi se părea că noua modă însemna clădiri plutitoare. Aşa cum nu vedeam nimic non-levitaţi, nu vedeam nici o scară.
- Cum intrăm?
- Vezi avionul ăla care tocmai a intrat prin gaura aia mică în clădire? Cred că aşa se intră.
- Ok... Cu avionul.
Da de unde, aveam să aflu în curând. Nu se intra cu avionul. Doar angajaţii merg cu avionul ne-a anunţat un om de lângă noi. Cu liftu'.
- Care lift?, am întrebat.
Ca răspuns la întrebare, din... ăăăă.... fundul clădirii... a ieşit o cutie susţinută doar de o sfoară. Nu mă înţelegeţi greşit. Era un lift de sticlă, foarte modern şi frumos. Singura problemă era că- atunci când bătea vântul- se legăna foarte ... interesant. Ca un pendul.
A venit şi rândul nostru să urcăm cu liftul. Doar 300 de metri până la clădire. Nu-i mult. Mai ales pentru mine care nu pot sta nici pe tocuri că am rău de înălţime...
- Da' o să fie o experienţă unică şi frumoasă, m-a încurajat mama.
În orice caz, lipită de podea, am ajuns şi în vestita clădire.
- Ne întâlnim aici peste o oră, mi-a spus mama, când am coborât din lift. Distracţie plăcută.
Abia am rezistat să nu mă apropii de medicii care aşteptau pentru oricine avea probleme cu înălţimea. Oricum, mi-am revenit repede, şi mi-a spus că trebuie să apuc să văd toată clădirea care, se pare, era ca un uriaş mall.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru pe toate uşile pe care scria ACCESUL INTERZIS. Nu am găsit nimic interesant, doar vestiare...
Apoi, m-am dus la librărie, mi-am luat o carte, şi am coborât unde urma să mă întâlnesc cu mama (nu înainte de a merge la ultimul etaj şi de a mă lipi de geam ca o plăcintă, încercând să văd dacă nu se sparge. Nu s-a spart....).
Când a trebuit să cobor cu liftul din clădire, am ameţit de tot pentru că vântul bătea foarte tare, şi liftul se legăna foarte puternic. Cam atât.
Sunshine
Ha ha =)) Cat de tare!
RăspundețiȘtergere