Excursia până la mănăstirea bântuită a trebuit să mai aştepte. Deocamdată aveam destule locuri bântuite de care să ne facem griji.- Poate... poate ar trebui să pleci, i-am spus lui Robert.
- De ce? Te-ai gândit să-mi dai papucii şi să începi să ieşi cu ceva... fantomă de pe aici?
Am tresărit când am auzit cuvântul fantomă. Deşi la asta mă gândeam şi eu, era ciudat să aud că cineva o spune cu voce tare.
- Nu cred că e tocmai timp pentru glume. Dar, ai văzut biletul. Decât să păţim amândoi ceva...
- ... mai bine numai tu, nu?
- Cam aşa mă gândeam.
- Eşti prostuţă, dar rezolvăm asta mai încolo. Acum... să vedem ce facem cu toate chestiile astea. Ştii, cartierul ăsta era un loc sigur până să vii tu pe aici...
- Da, şi eu mă întrebam ce am făcut să merit toate astea.
- Poate ... există o explicaţie logică.
- Tu nu te saturi niciodată de chestii logice? Hai s-o luăm altfel. Aici sunt fantome. De ce nu au văzut oamenii ăiă... luminiţa aia? Ce i-a ... deranjat?
Am stat şi doar ne-am uitat unul la altul, serios. După vreun minut am început să râd.
- Ce e?
- Nu pot să fiu serioasă atâta timp. Faţa ta de om de ştiiinţă mă face să râd... Hai s-o lăsăm baltă şi să aşteptăm... să ne ... contacteze ei.
- Să ne contacteze?
- Exact. Ce în filme.
Eram pe peluza din faţa casei profesorului, iar eu l-am tras pe Robert pe iarbă şi ne-am pus faţă în faţă, turceşte.
- Ce facem acum?
- Stai să vezi.
Am început să imit vrăjitoarele din filmele ieftine de groază.
- Mmmmm... spirite neliniştite care bântuiţi această casă... Mmmmm... veniţi să ne spuneţi care vi-i baiu'... mmmm
- Tara, ce faci?, m-a întrebat Robert râzând.
- Nu funcţionează?, am întrebat deschizând doar un ochi.
- Cred că... Cred că mai ai nevoie şi de lumânări pentru asta. Şi un fel de glob de sticlă.
- Aha. Asta era problema.
- Te prosteşti des aşa?
- Doar când sunt foarte, faorte speriată şi dezorientată.
Robert m-a îmbrăţişat. Când mi-am pus mâinile în jurul lui, am simţit ceva ciudat în buzunarul lui. Am scos un plic.
- Ce e asta?
Fără să aştept cu adevărat un răspuns, am deschis plicul şi am scos bileţelul din el.
Ne întâlnim la 8, aici. Ai face mai bine să nu îţi aduci şi mica prietenă. Dacă află ceva, uit complet de înţelegerea noastră.
J.A.
Speriată, extrem de speriată, am întrebat:
- Robert, ce e asta? Ce înţelegere?
- Tara, nu te speria. Te rog, o să rezolv asta... o să fie totul perfect.
- Robert, ce înţelegere?
- E... am aflat cine e J.A.
- Ceeeeeee?
Am început să plâng, total descurajată. Credeam... speram... eram sigură... Ştiam că Robert e de partea mea. Sau cel puin aşa ştiusem până atunci. Dar acum... Cine ştie ce îşi propuse cu J.A. asta. Şi, pe deasupra, Robert ştia cine e. Dar, evident, evitase să îmi spună, punându-ne atât pe Carmen, cât şi pe mine în pericol.
- Încetează. Te rog, nu are rost. Ar fi fost o prostie să-ţi fi spus ceva. Aş fi riscat prea mult. Acum, încetează. Poate ne urmăreşte, şi chiar nu vreau să ţi se întâmple nimic.
Ma-am uitat urât la el.
- Oooo, tu... tu... Laşule! Nesimţitule! Fleşcăitule! Tu.... Tu... canalie!.... Tupeist mincinos ce eşti...!
M-am oprit pentru că nu îmi mai veneau epitete atât de frumoase în minte, dar am continuat imediat:
- Acum te-ai gândit că aş putea fi în pericol? Probabil că dacă aş fi murit, ţi-ar fi fost indiferent...
M-am ridicat nervoasă, m-am îndreptat spre motocicletă, mi-am pus casca şşi am pornit într-o viteză ameţitoare. Când ieşisem deja de pe stradă, mi-am amintit că uitasem să întreb cine era J.A. Am înconjurat cartierul şi m-am întors în faţa casei profesorului, unde se afla încă Robert.
- Dacă nu-mi spui cine este J.A., promit că ... că te calc.
Cu o privire şi o voce blândă, mi-a spus:
- Tara, e Leah. Colega ta.
Am rămas împietrită, dar mi-am revenit în simţiri repede, şi am pornit din nou de-a lungul străzii. Nororc că ştiam să merg cu motocicleta.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu