-Tara... sa-mi spui daca trebuie sa sun la salvare.
L-am impins si i-am spus:
-Robert, nu fa misto de mine. Nu acum.
-Ok, ok. Ce facem in continuare?
-Nu facem nimic. Ne relaxam.
Eram cu nervii la pamant si chiar aveam nevoie de putina liniste.
-Carmen? J.A.?
-Of! Carmen se descurca... iar J.A. poate sa astepte, crede-ma.
-Bun. Cum ai de gand sa te relaxezi?
Am zambit si m-am uitat strengareste la el.
-Pai... cu tine.
Dupa cum mi-am inchipuit el a ras bine.
-De acord. Am o motocicleta in garaj.
Am facut ochii mari.
-Serios?! Perfect atunci. Deci unde ai de gand sa ma duci?
-La o manastire parasita din apropiere... cica e bantuita de maicute necredincioase.
-Esti nebun... dar nu ma intreci.
-Asta o sa vedem. Ne vedem dupa scoala atunci. De fapt ne vedem la cantina, in pauza de pranz.
M-a sarutat dupa care a plecat. Eu m-am pregatit, lenesa de scoala. Cand sa ies din casa am vazut o scrisoare, strecurata pe sub usa. Prima data am crezut ca e de la Robert, dar dupa ce am citit-o am simtit cum imi pica ceva in cap:
Asculta-ma cu atentie. Daca ti la viata ta si prietenului tau veti pleca si veti uita tot ce ati aflat pana acum. Daca nu, nu veti fi primii care mor pentru ca stiu prea multe. Fugi.
Am onoarea de a fi,
J.A.
Am ramas ca traznita. Mi-am bagat scrisoarea in geanta, iar la scoala am stat ca pe ace, asteptand pauza de pranz. Cand a venit acea pauza, m-am repezit in sala de mese si il cautam disperata. In sfarsit! Statea la o masa dintr-un colt al cantinei cu o tava plina de mancare in fata lui. Se vedea ca a luat cat pentru doi. M-am repezit catre el si i-am trantit scrisoarea pe masa.
-Ce-i asata?!
-Citeste!
Am vazut cum i se schimba expresia fetei.
-Cred ca n-am ghicit corect in privinta lui J.A.
-Crezi?!
A impins tava catre mine.
-Mai intai mancam, Tara.
Am inceput sa rontai ceva, dar sincer nu simteam gustul mancarii. Dupa un timp m-am decis ce trebuie sa facem in continuare.
-Eu zic sa plecam azi, asa cum am stabilit.
-Eu sunt pregatit.
-Bun... vom pleca imediat dupa scoala. Doar cat sa impachetez niste mancare.
-Ne vedem atunci.
Cand am ajuns acasa am pus intr-un ghiozdan tot ce consideram ca imi este necesar. Cand sa ies pe usa era sa pic pe Robert, care statea sprijinit de rama cu casca in mana. Am luat-o si mi-am pos-o pe cap.
-Deci? Cata lume voi speria?
-Hmm.. pe nimeni, cu siguranta. Acum hai repede ca ne grabim.
Simteam cum creste viteza kilometru cu kilometru si imi placea la nebunie. Dar ceva avea sa-mi strice acesata placere. In drumul nostru treceam pe langa casa profesorului.
-Opreste! Opreste acum!, am strigat eu.
In pragul usii statea Nicholas (usa fiind deschisa). Si eu si Robert ne-am dat casca jos si ne-am apropiat de Nicholas.
-Nicholas?! Tonul lui Robert era destul de ridicat.
-Eu.. eu doar am murit.
Dupa ce a spus aceste cuvinte complet lipsite de sens, a disparut in casa. Am inchis usa de la intrare cu cheia, dupa ce am intrat, iar cheia mi-am pus-o in buzunar. Am cautat in toata casa, si am verificat fiecare locsor ascuns, dar nici urma de Nicholas. Am hotarat sa plecam, iar atunci cand am ajuns la usa i-am intins cheia lui Robert ca sa o deschida. El mi-a facut semn sa astept.
-Stai putin, a zis el.
A apasat pe clanta, iar usa s-a deschis fara nicio problema. Ca si cum nu ar fi fost niciodata inchisa.
Tulip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu