Liniste

Liniste. Era atat de liniste! Nu mai suportam! De ce naiba oare mi-am dorit asta? De ce? De ce? De ce? Existau atatia “de ce”!

Nu vroiam... Si nu aveam de gand sa stau cu mainile in san. Trebuia sa fac ceva! Imi tiuiau urechile de la atata liniste! Daca as putea sa dau timpul inapoi... Apoi am realizat relitatea cruda... Existau prea multi “De ce?” si “Ce-ar fi fost daca...?” sau “Daca as fi putut sa...”

Viata nu trebuia sa fie asa... N-ar fi trebuit sa regret ce-am facut. Ar trebui sa o iau ca pe o maturizare. Si totusi, nu eram in stare de asta. Stiam ca din vina mea acum traiesc in acest cosmar. Ciudat. La inceput asta doream. Si mai stiam ceva. Cand am facut toate acele lucruri le-am facut cu o anumita placere, eram rece si nepasatoare.Oare m-am schimbat? Sa fie adevarat? Hmmm... Poate. Dar parca nu asta era important acuma. Trebuia sa ies de aici. Trebuia sa scap. Si asa voi face.

Viata nu ar trebui traita din intrebari. E groaznic sa traiesti fiecare zi a vietii intrebandu-te cum ar fi fost daca atunci ai fi facut altfel.   

Tulip

Intuitie

Imagini: Tulip

Tulip

Doar eu. . .

Închid ochii, dar nu pot scăpa de imaginea lui. . . Văd doi ochi căprui care parcă radiază. Trebuie să am grijă. . . m-aş putea pierde în ei. . .
Un chip luminat de un zâmbet. . . sau poate e doar un surâs, dar pentru mine ajunge şi atât. Părul cârlionţat, "zburlit" de vânt îi acoperă uneori toată faţa.
Îmi dă o la o parte cu grijă o şuviţă de păr de pe faţă.
Se uită la mine drăgăstos. . . Cu siguranţă este măcar puţină dragoste în adâncul acelor ochi superbi.
Îşi deschide gura ca să-mi spună ceva...

Apoi îmi deschid ochii şi îmi spun. . . "Doar un vis, Sunshine, doar un vis!"


Sunshine

100

       100 pentru că e postarea 100 (nimic mai banal).
        No şi acuma cu ocazia asta vă mulţumi, vouă, cititorilor noştri. Şi cel mai important, mulţumiri dirigintei şi profesoarei de română din generală- două doamne adevărate care ne-au inspirat. Fără ele n-am fi ajuns aici. Şi de aseamenea le mulţumim familiilor noastre extraordinare. Şi acuma că am terminat cu mulţumirile, să ne lăudăm!
        Acu' ceva timp( nu foarte mult), după cum ştie toată lumea, Groparu a venit cu ideea de a pune bloggerii clujeni pe zidul Primăriei. Şi îl felicităm şi lăudăm pentru iniţiativă. N-am sa reiau toată povestea. S-a făcut o selecţie. Totu-i fain până aici. Sincer n-am crezut că o să ajungă şi blogul nostru acolo. Din păcate n-am ajuns la dezvelire nici una din noi, dar am mers după aceea. Ideea e genială, bineînţeles. Clujul chiar avea nevoie de asta. Şi normal că unii vor vedea rău acest eveniment, dar deh... asta este (dar pentru aceia, lăsaţi-mă să vă spun ceva: în viaţă trebuie sa realizezi, nu sa vorbeşti şi să bârfeşti). Mulţumim tuturor celor care au fost implicaţi în eveniment. Şi poza (luată de la tvdece ):

Nu ne vine să credem că am ajuns deja la postarea cu numărul 100. Suntem foarte fecicite să vedem că sunt atâţia oameni cărora le face plăcere (sper) să privească cum blogul nostru creşte odată cu noi. Şi acuma să ne punem serios pe treaba dacă tot am fost trecute acolo.

Tulip&Sunshine 

P.S. În special după acest eveniment ne simţim mândre că suntem clujence.

   

Recomandare: Scorpions - Send me an angel

Sunshine

Ucigasul

Ucigasul cu ochii negri inca ma privea cu insistenta. Isi prelungea momentul de glorie si astepta ordinul final. Stiam ca de data asta nu va mai da gres. De fapt... de data asta nu aveam eu unde sa fug. Nici nu aveam de gand sa fug. Nu vroiam. Nu avea nici un rost. Daca nu se intampla azi poate ca se intampla maine. Mai devreme sau mai tarziu tot trebuia sa ma intalnesc cu asta.

Nu aveam de gand sa ma ascund din nou. Vroiam sa infrunt totul cu capul sus. Sa le arat tuturor ca pot, ca am curaj, ca sunt mai sus decat ei. Stiam de ce sunt aici. Stiam ce am facut, stiam ca merit ce se intampla. Mi-am asumat riscul.

-Stii ce? Ai dat-o in bara destul da rau... Nimeni pana acum nu a mai facut ceva atat de grav. Cred ca moartea e o pedeapsa prea blanda pentru tine.... sau poate nu.

Am zambit. Moarte?! Nu-mi era frica de asa ceva. Deja stiam unde am sa ajung, asa ca nu mai avea nici un rost. Oricum... Cine era el sa ma judece?! Nu avea nici un drept!

-Istoria a fost facuta de cei care au calcat tot ce inseamna normal in picioare, nu conteaza in ce fel. Se pare ca numele tau nu va fi scris in istorie, deci nu valorezi nimic. Esti doar o marioneta. Primesti ordine de la un pitic care se crede mare. Nu ai fost in stare sa te ridici.

Il enervam. Aveam dreptul la ultima dorinta, nu?

-Iti faci rau.

Am ras.

-Crezi ca ma mai intereseaza?

-Pana la miezul noptii nimeni nu va mai stii de tine.

-Esti sigur?

-Da. Vom avea grija de asta.

-Si eu voi avea grija.

Se pare ca i-am atras atentia. Rotitele din mintea lui mediocra au inceput sa se miste. Chiar stiam ceva ce el nu stia. Nu a mai spus nimic. Doar statea uitandu-se la mine cu superioritate si imi flutura arma prin fata. Incerca sa-mi demonstreze ca el chiar e puernic. Zambeam, relaxata. Ma gandeam la ce il asteapta cand ma voi intoarce. Va regreta.

I s-a facut de afara un semn prin care i se spunea ca se poate apuca de treaba. Ordinul final. Am simtit arma lipita de tampla. A apasat pe tragaci.

O zi mai tarziu Ucigasul platea cu varf si indesat. Pentru ca m-am intors. Pentru ca am stiut cum. Pentru ca am fost cu un pas mai in fata.

In viata trebuie ca fiecare sa ne surprindem Ucigasul. Trebuie sa avem tot timpul o arma ascunsa, ceva al nostru, pe care doar noi il stim. Trebuie sa invatam cum. Din pacate, singuri.

Tulip

Alb

 

*Imagini: buna mea prietena, Roxana.


Tulip

Conversatie

-Tu te consideri fericita?

Am ramas putin blocata cand am auzit intrebarea, dar am incercat sa imi ascund nelinistea si sa raspund.

-Pai... pot spune ca am tot ce-mi trebuie ca sa fiu fericita. Majoritatea oamenilor ar fi.

-Dar?

-Dar eu nu sunt. Din pacate eu nu cred in fericire. Sau poate ca e bine ca nu cred. Nu stiu...

-Adica nu vei fi fericita niciodata?

-Nu stiu daca nu voi fi sau daca nu vreau... Poate nu vreau... Nici eu nu stiu.

-Nu vrei? E imposibil! Toata lumea o cauta!

-Atunci eu nu fac parte din toata lumea. Poate ca nu vreau sa fiu fericita pentru ca fericirea e inteleasa gresit in ziua de azi. Suntem prosti cand incercam sa intelegem fericirea. Ne bucuram de necazul altuia, umblam dupa lucruri materiale, omoram, ucidem, nu ne pasa de nimic... Sincer, am merita sa ardem in iad. Se presupune ca suntem superiori prin ratiune... Dar de fapt, doar ne dezamagim... pe noi, pe cei din jur (care la randul lor fac la fel). Stii ce e amuzant? Ca exista acea specie de oameni care cred foarte mult, cu o putere care spulbera tot si se considera fericiti. Prostesc, dar macar trec prin viata zambind. Problema e ca nu realizeaza nimic. Traiesc si mor si nimeni nu va auzi de ei vreodata.

-Si ce are daca nu realizeaza nimic?!Sunt fericiti, trec prin viata cu bine, iar apoi ajung in Paradisul primit. Suna bine, nu?

-Esti sigur ca asa se intampla?

-Pai...

-In viata trebuie sa incerci sa te ridici, sa fii mai sus decat ceilalti prin personalitatea ta si prin cum gandesti... Si poate asa primesti si acel Paradis promis.

-Da, dar nu e usor si majoritatea nu sunt in stare, dar nici nu vor si nici nu le pasa.

-Exact! Eu nu i-am inteles niciodata pe oamenii care trec prin viata doar asa si sunt monotoni, fara sa faca nimic special, fara sa realizeze ceva de care sa fie mandri. Sa treaca azi, sa vina. Am primit viata asta ca sa facem ceva folositor cu ea. Fiecare decide ce face cu timpul care ii este dat, dar sa-ti bati joc de acest timp, chiar e un pacat mare (in mintea mea, bineinteles). Apoi ma e acea categorie de oameni care fac umbra pamantului degeaba, bineinteles. Poate ma crezi dura si nesuferita si cu prejudecati, dar stiu ca in adancul tau, stii asta... Foarte bine, chiar. Noi oamenii am avut mereu o problema in a recunoaste ceea ce suntem cu adevarat.

-Crezi ca, noi oamenii, intelegem chiar atat de rau fericirea?

-Ceea ce numim noi fericire e doar o imagine facuta in timp de cei care au trecut. Pe scurt, e doar o iluzie. Nici nu meritam fericirea adevarata, nu suntem demni de asa ceva. Daca am fi meritat cred am fi primit-o. Problema e ca de fapt mimam fericirea si nici macar nu ne dam seama. Cautam prea mult ceva ce nu ne dorim cu adevarat.

-Si tu? Cum intelegi tu fericirea?

-Nu stiu exact. Dar cred ca sunt fericita, dar nu asa cum intelege lumea. E o altfel de fericire. Parca e mai pura...

                                                  "Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte

Şi o clipă ţine poate

Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate."

Tulip

Delicateţe. . .

 Imagini: Sunshine

Creaţie. . .

Imagini: Sunshine

Recomandare: Eric Clapton - Tears in Heaven

Una dintre melodiile mele preferate:

Sunshine

Pur. . .

Mă uit în acei ochi luminoşi, calzi şi veseli. . . Îmi doresc cu disperare să fiu şi eu aşa din nou.
Să fiu atât de delicată, dar totuşi să am o astfel de putere: puterea de a deţine- odată cu o jucărie, cu un singur obiect- un întreg univers în care se împletesc zâmbete, culori, speranţe, optimism, viaţă. . .
Să pot crea lumi paralele, în care să mă refugiez oricând, în care să uit de tot ceea ce este real, de tot ceea ce nu este util sau frumos, în care există doar ceea ce îmi place şi mă face fericită, ce îmi dă sentimentul de împlinire. . .
Să pot să ating absolutul - lucrul pe care toţi îl căutăm cu atâta disperare- deoarece gândirea nu mi-ar fi întunecată de raţiune. . .
Să pot oferi dragoste necondiţionată, fără a mă gândi prea mult cui o ofer. . .
Să pot fi fericită într-o lume atât de rece ca şi cea în care suntem obligaţi să trăim acum. . .
Să nu trebuiască să mă ascund sub o mască pentru a nu fi rănită. . . 
Să pot fi o persoană pură, neatinsă de tot ceea ce există astăzi în lume- tot ceea ce ne îngreunează zilnic drumul. . . 
Să pot să văd ceva bun în fiecare. . .
De ce îmi doresc să fiu din nou copil?
Simplu- răspunsul standard: pentru că eram mai fericită, pentru că totul era atât de simplu . .

Sunshine

Sperante?

Sincer? Era o placere! N-ar fi trebuit sa fie, dar uite ca era. Tot acel sentiment de vinovatie era complet acoperit de aceasta placere. Stiam ca va reveni, dar... De ce sa nu profit de moment?

Era timpul sa simti si tu acea suferinta, acel cutit rasucit adanc in suflet. Poate eram o ciudata egoista, dar... Tu ai facut la fel, nu?

Stateam si ma uitam cum priveai trupul meu fara vlaga. Stiam ca ai sa ma aduci inapoi, asta nu era o problema. Era important ce simti. Insfarsit imi era demonstrat ca aveai si tu sentimente. Si inca ce sentimente! Nu-mi venea sa cred. A trebuit sa mor ca sa-ti areti adevarata fata?! Nu-mi venea sa cred! Erai cu totul alt om!

Banuiesc ca a fost bine ca s-a intamplat. Dar ce se va intampla dupa ce ma voi trezi? Stiam deja. Vei redeveni acea fiinta rece, care nu are incredere, nu simte, nu se indura.... rece si nimic mai mult. Dar era bine de stiut ca nu erai tocmai asa.

De ce trebuie sa ne ascundem? De ce daca iti areti sentimentele, in zilele noastre, esti considerat slab? De fapt... De ce sunt intelese gresit sentimentele? De ce nu mai dam importanta firii noastre omenesti si tot ceea ce conteaza sunt doar lucrurile materiale? De ce nu mai exista incredere? De ce?!

Bineinteles ca stiam raspunsul la intrebari (in mare parte). Si stiam ca nu se va schimba nimic. Ca va fi si mai rau. Ca de abia a inceput. Dar aveam speranta, ca doar asta mi-a mai ramas. Si totusi...

Parca am fi in ceata. De fapt, stai. Chiar suntem in ceata.

Tulip

Recomandare: Guns N' Roses - Don't cry

Alta recomandare. Dar de data asta nu trebuie sa mai spun nimic. Cred ca toata lumea stie melodia, asa ca va las cu:

Tulip

Si uite... aceleasi probleme.

Oameni care traiesc intr-o lume perfecta?! Feriti de orice pata de nefericire?! Ei bine... asa ceva nu exista. Nu exista om, pe acest pamant care sa nu sufere macar o data, sau sa nu aiba macar o grija. Iar daca intalnesti o astfel de persoana, e doar prefacatorie, e de ochii lumii. Un om care se da fericit, e de fapt cel mai nefericit. Si stii de ce se preface? Pentru ca, in mintea lui, daca ii pacaleste pe altii se va pacali si pe sine si va crede cu adevarat ca e fericit... Dar stai linistita. Chestia asta nu dureaza decat vreo cateva ore. E doar amagire si suferinta in plus. Si te asigur ca noaptea nu sta cu capul linistit pe perna.

Cat despre cei care sunt indiferenti... Sincer? Observa ce e in jurul lor si in adancul sufletului lor le pasa un pic, pentru ca asa e facut omul... din sentimente. Doar ca sunt prea egoisti.

Incalzirea globala si celelalte dezastre sunt tot din vina noastra, bineinteles. Ne dorim atat de mult lucruri materiale incat uitam ce suntem in esenta si distrugem tot ce e in jurul nostru. Stii ce e amuzant? Cateodata am impresia ca omul pentru asta e facut... sa distruga. De o vreme tot asta face si parca ii mai si place. Dar cu ii pasa?!

Oamenii n-au invatat inca un lucru (sau poate l-au invatat doar ca sunt prea egoisti). Omul are nevoie de ajutor pentru a se descurca in societate si pentru a forma una. Trebuie sa invatam ca pana nu ne ajutam noi intre noi ne va merge tot mai rau si mai rau. Practic dam mana cu diavolul. Dar in zilele noastre e normal, nu?

Din pacate nimanui nu-i pasa de chestiile astea. Si ca urmare societatea se degradeaza. Respectul de sine e la pamant. Foarte putin il mai au.

Dar ai dreptate. E normal sa ne crestem copii in bataie, e normal sa ne insultam din orice. E normal absolut totul. E normal tot ce odata era anormal.

Si fiecare zi va fi mai rea decat cea dinainte, chiar daca nu ne vom da seama.

             “Traind in cercul vostru stramt

                Norocul va petrece,

            Ci eu in lumea mea ma simt

               Nemuritor si rece.”

*Si da. Acest post e un fel de raspuns la ce a scris Sunshine.

Tulip

Alte probleme. . .

Azi a trebuit să răspund la o întrebare: Care sunt cele mai mari probleme ale omenirii şi cum ar putea acestea să fie rezolvate?
 Răspunsul meu (fie că sunteţi sau nu de acord cu el):

Să trăim într-o lume în care ipocrizia este ceva normal, în care răutatea şi violenţa nu ne mai miră deloc, în care să ai bani este tot ceea ce contează este... dureros.
Dureros pentru cei care au ochii deschişi şi ştiu cum este lumea,pentru cei care ştiu ce înseamnă realitatea, pentru cei care nu sunt siguri dacă au ce să pună mâine pe masă, pentru cei care ar vrea să ajute, dar nu au posibilităţi şi nu pot face altceva decât să privească.
Dureros când îţi dai seama că există foarte mulţi oameni care trăiesc într-o lume perfectă, feriţi de orice pată de nefericire. Când ştii că sunt atâţia care chiar ar putea face ceva, ar putea ajuta, dar cărora nu le pasă nici măcar puţin.
Oare când vom descoperi că avem nevoie de speranţă, de credinţă, de iubire pentru a trăi? Oare când ne vom da seama că ar trebui să ne gândim mai întâi la aceste lucruri, mai apoi la încălzirea globală, la epuizarea resurselor...? Nu mă înţelegeţi greşit... şi acestea sunt lucruri deosebit de importante, dar va trebui să realizăm în cele din urmă că trăim într-o lume plină de oameni superficiali, indiferenţi... şi să încercăm să schimbăm asta cât de repede.
Spuneam într-o postare precedentă că viaţa este o călătorie. Oare vom învăţa că trebuie să ne întoarcem puţin ca să vedem că unii poate au nevoie de puţin ajutor în propria călătorie?
Poate când ne vom da cu toţii seama de asta . . .  

Imagine: Sunshine


Sunshine

Complicat

-Mi-e dor.

-Dor? De ce?

-De ce a fost. De simplitatea cu care imi traiam viata la 5 ani. De cateva responsabilitati de la 12-13 ani. Acum am un milion de responsabilitati! Era atat de usor!

-Atunci n-ai fi spus asta.

-Stiu. Atunci imi doream sa ajung ceea ce sunt azi.

-Dintr-o data nu mai e atat de bine, nu-i asa?

-Nu prea. E trist cum toata lumea se schimba si doar tu stai pe loc.

-Crezi ca tu nu te-ai schimbat?

-Nu prea.

Ma uitam la ea. Cea mai buna prietena. Nici eu nu observasem cat de mult s-a schimbat. Era incredibila viteza cu care au trecut anii. Of! Era mai usor cand aveam 4-5 ani!

-Nici nu stii cat de mult te-ai schimbat.

-Poate. Dar nu sunt multumita.

-Stii ce e si mai trist? Sa traiesti in trecut. Asa ca da paharul ala pe gat, ca o sa-ti faca bine,  si hai sa mergem.

Cat de ciudat! Era o lectie de cand lumea! La 5 ani ne dorim sa devenim adulti, sa fim independenti, iar apoi cand ajungem la asta ne e dor de copilarie si vrem ca viata asta sa se termine cat mai repede. Sa treaca azi sa vina maine. Iar daca da Domnul sa trecem de 100 de ani, dintr-o data ne schimbam total si vrem sa traim cat mai mult. Cu toate stiintele exacte, formule si savanti, omul ramane aceeasi fiinta incurcata, care se va crede neinteleasa (si cam asa este)... Daca noi nu intelegem nu putem sa-i facem pe altii sa inteleaga.

Ar trebui sa invatam sa apreciem fiecare varsta pe care o traim. Dar stiu ca nu se va intampla. Ne vom pierde in continuare vremea cu „Vreau sa fiu mare ca sa...” iar apoi cu „Ce bine era cand...”.

Tulip

Recomandare

Ei bine, uite si prima recomandare de la noi. Zilele acestea, un foarte bun prieten  m-a pus sa ascult o melodie. Sincer? Nu am cuvinte. Va las cu Richard Marx - Hazard. Mie, personal, mi-a placut foarte mult.

Tulip

Originalitate...?

Imagini: Sunshine/ Andreia
Modele: Sunshine/ Andreia

Sunshine

Călătorie. . .

Fugeam. Nu ştiam sigur dacă fug de ceva sau înspre ceva. Ştiam doar că trebuia să mă grăbesc. Din fericire, încă mai puteam. Nu obosisem. Totuşi, în faţa mea a apărut, parcă de nicăieri, o stâncă imensă. Să te văd acum, mi-am spus.

Cu mult efort, am reuşit să trec de ea şi să-mi continui drumul. Era lung şi începea să devină tot mai obositor. Dar nu m-am oprit. Nu aveam să mă dau bătută. După ceva timp, în faţa mea a apărut o prăpastie imensă. Un pod care stătea să cadă era undeva în dreapta mea. Mi-a trebuit ceva timp ca să pot să-l trec, dar am reuşit şi asta în cele din urmă. Şi mi-am continuat drumul...

Pentru că viaţa e plină de obstacole, pentru că mereu va mai apărea un munte pe care trebuie să-l urci, pentru că drumul nu e uşor, pentru că nu poţi să urci o scară cu mâinile în buzunar, pentru că viaţa nu e uşoară sau dreaptă, dar tot e bună. Dacă ne-am opri la primul obstacol nu ne-am alege cu nimic. Trebuie să  învăţăm odată să nu ne mai plângem- niciun drum nu e simplu.Trebuie să încetăm să ne gândim că traseul altora e mai uşor, pentru că nu avem nicio idee despre rostul călătoriei lor. Pentru că da, fiecare călătorie îşi are rostul, menirea ei. Fiecare om are importanţa lui. Trebuie să învătăm că, atunci când nu suntem siguri, trebuie să facem doar un pas în faţă. E important să ştim că atunci când facem o alegere, mereu trebuie să alegem viaţa. E cel mai important dar pe care l-am primit vreodată. E un dar pe care-l primim doar o dată.
Urcarea poate fi chiar foarte dificilă, dar când eşti sus, nu te gândeşti că a meritat tot efortul depus? Din păcate trăim într-o lume în care să fii competitiv este foarte important. Astfel că nu ajunge doar să atingi vârful- trebuie să şi fi primul acolo.  Este cu siguranţă greu, dar nu imposibil.
Venim în viaţă cu nimic şi plecăm din ea fără nimic; tot ce avem aici este de împrumut. (Paulo Coelho)
Şi atunci ce rost mai are drumul acesta dificil, pe care ne străduim să-l parcurgem. Ei bine, eu sunt de părere că acest citat se referă strict la lucruri materiale. Dar reuşitele, eşecurile, faptele noastre nu vor conta după ce vom pleca din viaţă? 

Sunshine

Paradis

*Imagini de A.

Tulip