Capitolul 5

Citeam ceea ce părea jurnalul unui băiat destul de îndrăgostit de o fată care nu îi împărtăşea sentimentele. Sau nu în totalitate. Coborâsem din pod de vreo 5 minute, când am văzut o umbră lângă uşa camerei mele. Oh! Uitasem complet de faptul că cineva intrase în casă. Cum puteam fi aşa distrată în astfel de momente?
Fiind sigură că probabil persoana care era în casă va intra în cameră, am ieşit pe terasă- singurul loc în care mai puteam să merg dacă nu cumva voiam să mă ascund în dulap şi să rămân acolo ceva timp.
Eram de-a dreptul speriată când am auzit nişte paşi pe holul de la etaj. Tipul ăla voia, oare, să se asigure că sunt singură în casă şi apoi... Apoi ce? Cine ştie de ce psihopat dădusem.
Aveam nevoie de cineva sau ceva care să mă ajute. Cum telefonul îmi rămăsese în bucătărie şi bâta în pod, l-am strigat pe Robert, care pentru prima dată nu era afară deodată cu mine.
- Robert!, am strigat sperând că mă auzea. Robert!
Nimic... Acum îşi găsea să nu fie acasă? Din fericire lumina din camera lui s-a aprins chiar atunci.
- Robert!, am strigat ceva mai tare. Blonda de la şcoală a ieşit pe terasă, urmată de el. Ajută-mă! A intrat un tip în casă.
- Ce?
- E cineva în casă!
- Acum?
- Nu, mâine la prima oră... Normal că acum!
- Stai acolo! Vin repede!, a spus surprinzător de speriat- poate chiar mai speriat decât mine-, alergând în casă. L-am văzut ieşind din casa lui şi intrând la noi, cu ... un polonic în mână. Doamne, tipul ăsta era dus!
Am aşteptat fără să mă mişc, fiind atentă la orice sunet.
- Robert, am spus în şoaptă intrând în cameră. Dar, chiar în prag, uitându-se la mine era un bătrân care mi-a spus:
- Stai calmă. Nu vreau să-ţi fac nimic.
- Oare?, am întrebat nesigură.
- Stai! Vorbesc serios.
Chiar în acel moment, Robert a venit şi i-a prins mâinile la spate, imobilizându-l.
- I-am spus Karlei să sune la poliţie.
- Nu, te rog, a spus din nou bărbatul. Nu vă fac nimic.
- Şi atunci ce cauţi aici ?, a întrebat Robert pe un ton aspru. Poate prea aspru pentru că eu începeam să-l cred pe bătrân.
- Vă rog, credeţi-mă! Am venit doar să iau ceva ce-mi aparţine.
- Şi nu ai putut să baţi şi tu la uşă? Te-aş fi lăsat să iei ce vrei din pod.
- Cum să nu! Uită-te la mine. M-ai fi crezut nebun, aşa cum cred cu toţii.
Bine, poate aici avea dreptate. Arăta ca un tip foarte excentric...
- Am venit după caietul- adică jurnalul de pe pat-, şi după nişte fotografii. Sunt importante. Te rog, nu chema poliţia şi crede-mă - nu vreau să-ţi fac nimic şi nu vreau să iau nimic din ce îţi aparţine.
- Robert, lasă-l. Eu îl cred.
- Dar...
- Ascultă-mă. Şi încă ceva... Un polonic!?
- Păi bucătăria era cel mai aproape şi...
Am început să râd, după care m-am întors către bătrânul ciudat:
- Bine, te lăsăm. Doar un lucru.
- Orice...
- Îmi spui şi mie povestea, i-am spus arătând înspre jurnal.
- Prea bine..., mi-am răspuns oarecum dezamăgit.
După ce am convins poliţiştii că totul era în regulă şi după ce Karla a plecat, Robert- care a insistat să asculte şi el-, bătrânul ciudat al cărui nume era Nicholas şi cu mine am mers în living, unde urma să auzim povestea din jurnal.
Totul a început în 1948... 

Sunshine