Capitolul 7

- Tara! Tara!
- Da... , am spus în cele din urmă.
- Care e treaba cu tabloul ăsta? Ce ştiai?
- Ce ştiam?, am întrebat nedumerită.
- Păi  spui într-una: Ştiam eu.
- Oh. Gândeam cu voce tare...
- La ce te gândeai? Îmi spui şi mie ce se întâmplă?, m-a întrebat nerăbdător Robert.
- Femeia asta... ştii cine e?
- Cică e fosta soţie a ciudatului. Am mai auzit şi eu... legendele locale.
- Legende... Îmi plăcea cum suna cuvântul acesta. Robert, femeia asta... arată exact ca şi mătuşa mea.
- Îmi pare rău, dar nu o cunosc deloc pe mătuşa ta. Am auzit că e...
- ... e plecată. A plecat - de fapt a fugit- cu un pictor. În Paris, am adăugat.
- Cu profu'...?
- Exact. Oare ce urmăreşte tipul ăsta?
- Nu cred că ar trebui să te îngrijorezi. Mătuşa ta e în stare să-şi poarte singură de grijă, sunt sigur.
- Ha! Eu sunt adultul în familia asta. Mereu eu am fost. E o aiurită.
- Mai aiurită decât tine?, m-a întrebat uimit şi amuzat.
- Dar tu de unde ştii că eu sunt aiurită?
- Să fim serioşi... La şcoală nu ratezi nici o denivelare.
Era atât de ciudat gândul că Robert se uitase măcar o dată la mine la şcoală. Era într-un fel drăg... Nu. Era doar ciudat. Oricum, i-am arătat un zâmbet...
- Ok, asta era tot ce voiam. Hai să plecăm.
- De acord.
Am ieşit amândoi, şi, în mai puţin de 15 minute, eram acasă, lucru care nu-mi prea convenea. Trebuia să aflu ceva de la Robert, dar nu apucasem să atingem acel subiect încă...
- Nu vrei să vii să... să-mi mai ţii de urât probabil... Nu prea cred că pot dormi chiar acum.
- Dacă pe tine nu te deranjează...
Aşadar, am mers în grădină, ne-am aşezat amânoi în balansoar, iar eu am spus:
- Robert, pot să te întreb ceva? Poate e mai... ciudat. Dar sunt curioasă.
- Ok.
- Poţi să nu răspunzi dacă nu vrei, dar... de ce la şcoală eşti aşa ...
- Aşa cum?, m-a întrebat cu un rânjet superior pe faţă.
- Aşa ... diferit de cum eşti cu adevărat...
- Nu m-a m-ai întrebat nimeni asta până acum. E dificil. Probabil din acelaşi motiv pentru care şi tu eşti aşa.
- Aşa? Eu nu sunt diferită!, am spus revoltată.
- Ba da, eşti. Toată viaţa ta... e surprinzăoare. Felul în care gândeşti. Nu eşti ca toţi coegii ciudaţi pe care-i ai... De fapt tind să cred că, după standardele lor, tu eşti ciudata, şi ei sunt cei normali.
- Mersi pentru... compliment. Dar nu schimba subiectul.
- Cred că a început de când eram mic. Părinţii mei pur şi simplu m-au învăţat cum să mă port fals. Cum să arăt lumii ceea ce ar vrea să vadă. Şi asta fac...
- Şi niciodată nu te-ai gândit că poate ar fi mai bine să...
- Ba da. Dar am deja o imagine. Să nu crezi ă sunt genul de om care chiar ţine la imagine. Nu-mi pasă ce cred ceilalţi. Nu mai îmi pasă. Dar... de acum nu mai are niciun rost. Deja ei cred că ştiu cine sunt. Nu ar înţelege nimic dacă le-aş arăta cine sunt. Cine ştie... poate într-o zi mă voi plictisi de rolul ăsta şi îmi voi lua altul. Ce mai contează?
- Da... Într-un fel ai dreptate. Dar ce e cu ... cum o cheamă?
- Pe cine?
- Pe blondă.
- Karla?, a întrbat râzând.
- Exact. Ea?
- Ea... habar nu am. În fiecare zi mă întreb, dar nu găsesc un răspuns... De ce? Eşti cumva geloasă?
M-am ridicat râzând, dar uitându-mă îngrijorată înspre casă pentru că mi se păruse că văzusem ceva.
- Nu-ţi face iluzii...
Vocea mea suna deja ciudat.
- Tara, ce s-a întâmplat?
- Cred că o să avem nevoie de polonicul ăla al tău...
- Tara! E cineva în casă?
- Cred, am spus deja urcând pe verandă şi punând mâna pe clanţă.
- Nu intra, mi-a spus Robert îngrijorat, mult în spatele meu.
Am deschis uşa şi am ţipat, speriată. Cineva era pe bune în faţa mea... Robert era lângă mine în mai puţin de trei secunde.
- Carmen. Domnule Garcia... Doamne!

Sunshine