-Wow! Si de atunci n-ai mai vazut-o niciodata?! Robert era foarte entuziasmat.
-Nu. Pana acum.
-Adica ai intalnit-o de curand?
-Da. Si mi-e dor de amintiri, asa ca am venit sa iau tot ce am lasat aici si inseamna ceva pentru mine.
Atunci a sunat telefonul si i-am lasat pe Nicholas si Robert singuri.
Prima data am crezut ca e Leah, dar cand am ridicat receptorul, m-a intampinat o voce foarte cunoscuta, dar pe care n-am auzit-o de ceva vreme.
-Tara!
Era Carmen.
-Salut! Ma bucuri ca mai dai si tu semne de viata, am spus eu in gluma.
-Nu te lua prea tare de mine. Sunt fericita.
-Ai habar cu cine ai fugit?
-Da... cred. Cica e prof de arte.
-Proful meu de arte. Si stii cine a venit in locul lui?
-Cine?
-O scorpie.
A inceput sa rada in hohote.
-Ce?! Nu e amuzant!
-Deci problema nu e ca eu am fugit cu un necunoscut la Paris, ci ca a venit in locul lui scorpia aceea.
-Exact!
-Esti o ciudata...
-Tu vorbesti?
-Patasti!
-Haha... Asta e a mea. Mai bine povesteste-mi cum e la Paris.
In timp ce ea povestea cum a avut prima expozitie a tablourilor din care a si vandut doua, m-am intors sa vad ce fac baietii... Cred ca Nicholas povestea ceva foarte interesant pentru ca Robert asculta cu mare atentie si interes.
-Poate o sa trec duminica pe la tine.
Am devenit atenta.
-Poate te astept cu niste prajiturele, am spus eu.
A ras, evident.
-Tu?! Gatind?! Chiar trebuie sa o vad si pe asta!
-Am spus ca te astept cu prajiturele, nu ca am sa le fac eu.
-Aici ai dreptate.
-Dar totusi, am sa incerc sa gatesc eu.
-Spor la treaba! Eu te las. Ne vedem duminica.
-Ne vedem.
Am inchis. Am pus niste suc de portocale in trei pahare si m-am intors in... trecut. Am zambit la idee.
-Multumesc, micuto! Chiar imi era sete.
-Cu mare placere.
Nicholas a baut sucul in 2 secunde dupa care a spus ca trebuie sa plece.
-Dar eu n-am auzit toata poavestea!
-O sa-ti povesteasca Robert. Sunt sigur ca ii va face placere.
-Promit ca povestesc!
Dupa ce a plecat am inceput sa strang paharele, in timp ce Robert ma privea atent. Atunci mi-a trecut prin cap o idee (nebuneasca, desigur), care simteam ca trebuie sa o duc la capat. Era un sentiment ciudat.
-Robert... Tu stii unde e casa fostului nostru profesor de arte?
-Da. De ce?
-Bun. Ne vedem maine la 10 seara aici, nu mai pune alte intrebari. Mai bine imi povestesti ce n-am auzit.
-Ok, dar m-ai facut curios.
Si a inceput sa povesteasca. Avea o voce frumoasa.
Urmatoarea zi a trecut repede, fara prea multe incidente. Bine... m-am impiedicat pe scari si era sa-mi rup gatul, dar asta e partea a doua. S-a facut seara, iar la 10 fix Robert era in fata usii mele.
-Ai venit.
-Am promis, plus ca sunt foarte curios... Vrei sa furi ceva anume?
Am ras in hohote.
-Doar du-ma la casa profesorului.
Cand am ajuns acolo am inceput sa caut pe sub pres si bineinteles ca, Robert se uita la mine ca la o nebuna. Dupa nici un minut de cautare m-am ridicat, triumfatoare, cu niste chei in mana.
-De unde ai stiut?
-Profesorul e de moda veche. Banuiam ca inca isi tine cheile sub pres.
Am intors cheia in broasca si am intrat. M-am repezit pe scari catre pod. Am deschis usa, iar acolo era pianul, desigur si tot peretele din dreapta, impreuna cu o parte din acoperis era facut din sticla. Dar nu asta mi-a atras atentia. Cand am vazut tabloul sotiei lui, care murise, stiam ca ceea ce simtisem cu o zi in urma era o presimtire. Am ramas cu gura cascata.
-Arata... arata exact ca si Carmen.
Tulip
Foarte fain! :D
RăspundețiȘtergere