Tulip
duminică, 30 octombrie 2011
vineri, 28 octombrie 2011
Capitolul 39
- Nu că ai avea tu cine ştie ce rol în el, am spus eu. Ideea e că mergem la mama din nou, având în vedere că însişi Chris ne-a invitat. Intrăm nevinovaţi, când tata îşi va face apariţia în mod cu totul şi cu totul miraculos. Ai văzut că sunt câţiva tipi mai... mari care stau mereu prin preajma lor. Ei bine, de ăia se vor ocupa tipii noştri mari.
- Adică cine? Nu-mi spune Ethan şi Nicholas, te rog.
- Nu. Tipii angajaţi de Nicholas şi Ethan. Ceva... ceva prieteni de-ai lor. În fine, ideea este că şi ai noştri vor sta aproape. Când tata va intra şi după ce ne va saluta pe toţi, îmbrăţişări, chestii de-astea, îl va acapara o vreme pe Chris. Cât să apuc să vorbesc cu mama. Carmen mă va ajuta. Dacă mama spune că trebuie ştiu eu... nu salvată, dar ajutată să scape de Chris, dau semnalul şi îl prindem pe Chris cumva.
- Cum?
- Am uitat cumva să menţionez gorilele angajate de Ethan care vor sta pe afară?
- Nu, scuze.
- Bun. Şi îl acuzăm de.... privare de libertate sau aşa ceva, apoi trăim fericiţi pentru totdeauna.
- Super plan. Eu ce fac în afară de a trăi fericit pentru totdeauna?
- Zâmbeşti şi eşti de acord cu orice spun eu.
- Ce?! Nu!
- Deja ai greşit planul... Nu poţi să-l ţii minte?
- Dar vreau şi eu un rol mai important. Aş putea să învăţ codul Morse şi să vă transmit mesaje.
- Păţăşti!
Am intrat cu toţii puţin emoţionaţi şi speriaţi în casa în care o întâlnisem pe mama cu două zile înainte. Chris nu era încă acolo, aşa că planul putea să meragă chiar şi mai bine decât plănuisem noi. Mama a arătat un zâmbet oarecum trist când i-a văzut pe Nicholas şi Ethan. Păreau că îşi vorbesc mereu din priviri, iar Carmen şi cu mine rămâneam pe afară. Robert era cel mai nedumerit dintre toţi, bineînţeles.
- Bună seara!, a spus Chris intrând în cameră. Eram sigură că nici Carmen nu ratase expresia feţei lui din momentul în care îi văzu pe Ethan şi Nicholas.
- Băieţii!, a strigat totuşi, prefăcându-se încântat. A trecut ceva timp...
O, Doamne! Nu suportam genul ăla de clişee. În plus, gândurile îmi fugeau în toate direcţiile. De unde se cunoşteau ei trei până la urmă? Prin mama? Dar atunci tata de ce nu-i cunoştea? Şi apoi... dacă Ethan putea să aibă destul de multe legături încât să ştie mereu unde ne aflăm, de ce nu ar fi putut şi Chris să facă acelaşi lucru? Poate ne urmărise mereu. Poate ne ştia planul şi în noaptea asta. Poate fusese chiar mereu în umbră. De când m-am născut. De când fugea după banii mamei.
Dar, atunci, de ce putea să aştepte atât? Tot ceea ce voia el erau nişte bani? Pentru că aşteptase prea mult. 17 ani erau destul de mult, având în vedere că putea face fel de fel de ameninţări în stânga şi-n dreapta, astfel încât mama să-i fi putut spune oricând unde-şi ţine banii. Putea să mă fi omorât de atâtea ori, probabil. Dar atunci... Era ceva ce eu ştiam? Ceva ce ştiam doar eu, mama şi poate Carmen? Ceva de care nu-mi dădeam seama că era ceva important?
- Chris, unde aţi fost până acum?, întrebă Ethan, întrerupându-mi şirul gândurilor.
- Ethan, cred că tu, mai bine decât oricine altcineva, înţelegi că nu ar trebui să vorbim asta acum. E prea complicat.
- Poate ne putem retrage puţin doar noi trei, să vorbim.
- Poate mai târziu, dacă nu vă supăraţi
- Nu, bineînţeles că nu.
- Acum ar trebui să ne aşezăm şi să vorbim puţin cu toţii. Aş vrea să-mi cunosc nepoata mai bine.
Din instinct, m-am apropiat mai tare de Rob, care era lângă mine pe canapea. Vocea şi zâmbetul omului acela îmi spuneau că ceva nu era în regulă de loc.
- Ce vrei să ştii, Chris?, am întrebat totuşi.
- Nu ştiu sigur... Eşti la liceu acum, nu?
- Da.
- Şi te-ai gândit mai departe? La facultate?
- Nu tocmai. Mă gândeam la un an liber, mai degrabă. Având în vedere că mi-am regăsit părinţii în sfârşit.
- Părinţii?
- Pe mama, de fapt, m-am grăbit. Dumnezeule, puteam strica chiar orice!
- Nu o să te superi dacă te consider un fel de tată al meu. E uşor să-mi imaginez asta, dacă mă gândesc că eşti fratele tatălui meu.
Deşi părea că nu mai e suspicios, am rămas totuşi atentă la fiecare dintre gesturile mele şi ale lui.
- Nu, bineînţeles că nu. Aş fi de-a dreptul onorat.
- Mersi!
- Şi voi unde locuiţi acum?, ne întrebă atât de mine cât şi pe Carmen.
- Încă nu e chiar stabilit. Nu departe de unde stăteai tu, oficial. Dar cum m-am căsătorit de foarte puţin timp, nu suntem încă foarte organizaţi.
- Aha. Şi...
Am tresărit când am auzit o bătaie în uşă. Chris, încruntându-se, s-a ridicat şi s-a dus să deschisă. Chipul lui se schimnosi din cauza furiei care-l cuprinse când îl văzu pe tata.
- John!, striga mama cand il vazu.
Sunshine
- Cum?
- Am uitat cumva să menţionez gorilele angajate de Ethan care vor sta pe afară?
- Nu, scuze.
- Bun. Şi îl acuzăm de.... privare de libertate sau aşa ceva, apoi trăim fericiţi pentru totdeauna.
- Super plan. Eu ce fac în afară de a trăi fericit pentru totdeauna?
- Zâmbeşti şi eşti de acord cu orice spun eu.
- Ce?! Nu!
- Deja ai greşit planul... Nu poţi să-l ţii minte?
- Dar vreau şi eu un rol mai important. Aş putea să învăţ codul Morse şi să vă transmit mesaje.
- Păţăşti!
Am intrat cu toţii puţin emoţionaţi şi speriaţi în casa în care o întâlnisem pe mama cu două zile înainte. Chris nu era încă acolo, aşa că planul putea să meragă chiar şi mai bine decât plănuisem noi. Mama a arătat un zâmbet oarecum trist când i-a văzut pe Nicholas şi Ethan. Păreau că îşi vorbesc mereu din priviri, iar Carmen şi cu mine rămâneam pe afară. Robert era cel mai nedumerit dintre toţi, bineînţeles.
- Bună seara!, a spus Chris intrând în cameră. Eram sigură că nici Carmen nu ratase expresia feţei lui din momentul în care îi văzu pe Ethan şi Nicholas.
- Băieţii!, a strigat totuşi, prefăcându-se încântat. A trecut ceva timp...
O, Doamne! Nu suportam genul ăla de clişee. În plus, gândurile îmi fugeau în toate direcţiile. De unde se cunoşteau ei trei până la urmă? Prin mama? Dar atunci tata de ce nu-i cunoştea? Şi apoi... dacă Ethan putea să aibă destul de multe legături încât să ştie mereu unde ne aflăm, de ce nu ar fi putut şi Chris să facă acelaşi lucru? Poate ne urmărise mereu. Poate ne ştia planul şi în noaptea asta. Poate fusese chiar mereu în umbră. De când m-am născut. De când fugea după banii mamei.
Dar, atunci, de ce putea să aştepte atât? Tot ceea ce voia el erau nişte bani? Pentru că aşteptase prea mult. 17 ani erau destul de mult, având în vedere că putea face fel de fel de ameninţări în stânga şi-n dreapta, astfel încât mama să-i fi putut spune oricând unde-şi ţine banii. Putea să mă fi omorât de atâtea ori, probabil. Dar atunci... Era ceva ce eu ştiam? Ceva ce ştiam doar eu, mama şi poate Carmen? Ceva de care nu-mi dădeam seama că era ceva important?
- Chris, unde aţi fost până acum?, întrebă Ethan, întrerupându-mi şirul gândurilor.
- Ethan, cred că tu, mai bine decât oricine altcineva, înţelegi că nu ar trebui să vorbim asta acum. E prea complicat.
- Poate ne putem retrage puţin doar noi trei, să vorbim.
- Poate mai târziu, dacă nu vă supăraţi
- Nu, bineînţeles că nu.
- Acum ar trebui să ne aşezăm şi să vorbim puţin cu toţii. Aş vrea să-mi cunosc nepoata mai bine.
Din instinct, m-am apropiat mai tare de Rob, care era lângă mine pe canapea. Vocea şi zâmbetul omului acela îmi spuneau că ceva nu era în regulă de loc.
- Ce vrei să ştii, Chris?, am întrebat totuşi.
- Nu ştiu sigur... Eşti la liceu acum, nu?
- Da.
- Şi te-ai gândit mai departe? La facultate?
- Nu tocmai. Mă gândeam la un an liber, mai degrabă. Având în vedere că mi-am regăsit părinţii în sfârşit.
- Părinţii?
- Pe mama, de fapt, m-am grăbit. Dumnezeule, puteam strica chiar orice!
- Nu o să te superi dacă te consider un fel de tată al meu. E uşor să-mi imaginez asta, dacă mă gândesc că eşti fratele tatălui meu.
Deşi părea că nu mai e suspicios, am rămas totuşi atentă la fiecare dintre gesturile mele şi ale lui.
- Nu, bineînţeles că nu. Aş fi de-a dreptul onorat.
- Mersi!
- Şi voi unde locuiţi acum?, ne întrebă atât de mine cât şi pe Carmen.
- Încă nu e chiar stabilit. Nu departe de unde stăteai tu, oficial. Dar cum m-am căsătorit de foarte puţin timp, nu suntem încă foarte organizaţi.
- Aha. Şi...
Am tresărit când am auzit o bătaie în uşă. Chris, încruntându-se, s-a ridicat şi s-a dus să deschisă. Chipul lui se schimnosi din cauza furiei care-l cuprinse când îl văzu pe tata.
- John!, striga mama cand il vazu.
Sunshine
Prezent
Locurile spre care merg nu mai există. Oamenii pe care-i caut au fost distruşi.
Nemuritorii nu se mai nasc. Clipele sunt tot mai scurte.
Sunt prea puţine vise care mor. Prea mulţi care zâmbesc. Fals. Prea puţini care surâd.
Prezent. Trecut. Dar prezent.
Sunshine
joi, 27 octombrie 2011
miercuri, 26 octombrie 2011
Iubeşte-o! Capitolul 5: Ascuns în Toscana
Îmi cer scuze pentru întârziere. Ieri ar fi trebuit să public acest capitol, dar monitorul meu a murit.
Noaptea petrecută în grădină fusese răcoroasă, dar niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama de asta. Lorelei adormise repede, fiind doborâtă de oboseala acumulată pe timpul zilei. Visase ceva, dar când în sfârşit se ridică de pe balansoar nu-şi putea aminti ce. Oare fusese Golden Gate-ul?
Ed nu fuseses atât de norocos. Povestea lui Lorelei îl tulburase destul de mult încât să nu poată dormi câteva ore. Văzuse astfel de poveşti în filmele prea siropoase sau citise despre ele în cine ştie ce romane, dar să se gândească că tocmai Lorelei trăise una? Logodnici morţi şi alte drame...
- Neaţa!, îi spuse când se trezise, încă în braţele lui amorţite.
- Neaţa!
- Oh! Deci chiar am adormit aici. Ai fi putut... Nu, nu ai fi putut, se răzgândi. Vreau să mănânc ceva.
- Îţi aduc aici?
- Cred că e în regulă dacă intrăm în casă acum.
Se ridică şi încercă să se trezească de-a binelea. Îşi aminti plimbarea făcută cu o zi înainte şi apoi discuţia din grădină, dar îşi alungă imediat gândurile acelea. Îi ajungea o seară stricată, nu avea nevoie şi de o zi asemănătoare.
- Oare ce găteşte Mike?, întrebă Ed sperând că astfel nu se va aduce deloc vorba de seara trecută. Era ca o înţelegere nerostită dintre ei. Niciunul nu voia să trezească iar gândurile acelea oribile.
- Mike e un leneş şi fac pariu că încă nu s-a trezit. Trebuie să mergem să facem ceva.
- Bine, gătesc eu. Ce vrei să mănânci?
- Nu la asta mă refeream, spuse Lorelei cu un zâmbet malefic pe chip.
- Ce Dumnezeu...
Fără să mai spună nimic, luă o vază de flori de pe masa din bucătărie şi scoase florile din ea, aruncându-le în chiuvetă. Ed o urmă pe scări până într-unul dintre dormitoarele de la etaj şi o urmări cum aruncă apa din vază, fără pic de milă sau ruşine, pe cel care dormea.
- Lorelei, pentru numele lui Dumezeu! E şase dimineaţa!, strigă când văzu ceasul de pe noptieră.
- I-o datorez, crede-mă.
Îl priviră amândoi pe Mike cu se trezi buimăcit, înjurând. Lorelei părea mai mult decât încântată de ceea ce făcuse.
- Ce credeai? că rămânem aşa? Trebuia RĂZBUNARE!
- Ce?
- Vino şi găteşte! Ni-i foame!
Îl lăsară pe bietul Mike să se îmbrace, coborând în sufragerie.
- De ce nu l-ai lăsat în pace?
- Eh... E o glumă de-a noastră. A luat foc o chestie în prima lui zi aici şi a trebuit să mă trezească. Dar cum eu nu sunt foarte matinală, a trebuit să recurga la metode mai neconvenţionale de a mă trezi...
- Ce?! Ce a luat foc?
- O, unul dintre dulapurile din bucătărie. E ca şi uitată treaba.
Restul dimineţii şi-l petrecură ajutându-l pe Mike să pregătească micul dejun pentru toată casa şi mai apoi mâncând împreună.
- Ce facem azi?, întrebă Ed.
- M-am gândit să ne plimbăm printr-un orăşel de pe aici.
- Ăsta fiind la vreo 50 de mii de kilometri şi tu ai de gând să mergem iar pe jos.
- Mergem cu maşina, bineînţeles. Mergem în Castelnuovo Berardenga. E la doar 60 de kilometri.
- Castel... cum ai spus tu... Ce e special cu locul ăsta?
- Vom vedea... Eu merg destul de des prin orăşelele de pe aici. Şi l-am observat pe ăsta ieri pe hartă şi mi-am zis că ar trebui să-l vedem.
- În regulă.
Ajunseră în Castelnuovo Berardenga şi hotărâră să lase maşina şi să caute nişte biciclete pentru plimbare. Totul era atât de uşor în lumea lor. Puteau să facă orice, oricând. Ed încercă să-şi imagineze cum ar fi trebuit să fie viaţa pentru cineva care făcea asta mereu. Dacă nu mai trebuia să te oboseşti să mergi la serviciu în fiecare zi şi nu trebuia să faci aproape nimic care să-ţi displacă. Dar îşi aminti povestea spusă de Lorelei cu o seară înainte şi îşi dădu seama că nu avea rost să viseze. Nu existau vieţi perfecte şi gata. Nici paginile vieţii lui, nici ale ei nu aveau să fie niciodată perfect albe. Prea multe pete...
- E atât de micuţ, observă Ed. Şi atât de toscan.
- Da... Ca-n filme, nu?
O maşină străină opriră lângă ei în care se aflau doi bărbaţi şi o fată de vreo 17 ani. Aceasta îi întrebă în engleză dacă nu cumva au auzit de un anume domn.
- Îmi pare rău, nu suntem de aici, răspunse Lorelei. Bănuiesc că tuturor li se pare un loc destul de mic ca să creadă că toţi se cunosc între ei.
O jumătate de oră hoinăriră fără vreun scop prin orăşel, vorbind bazaconii, evitând subiectul sensibil despre dicuţiile din seara trecută, până când în cele din urmă Edvard se opri uluit, uitându-se în spatele lui Lorelei.
- Ce?
- Uită-te la asta.
Luă un ziar de pe tejgheaua din spatele lor. Pe prima pagină era o poză cu el. Citi rapid titlul înainte ca Lorelei să apuce să protesteze.
- PRINŢUL DANEMARCEI SE ASCUNDE ÎN TOSCANA. Ce naiba?
- Nu cred că te-au gă...
- Bineînţeles că m-au găsit. Fred!
- Cine?
- Frederick, cel cu care eram atunci când ne-am întâlnit prima dată, îţi aminteşti? Era pentru prima dată când Lorelei auzea numele ăsta şi nu chicotea. El a bănuit probabil unde am plecat. Pentru că, fii sigură, toată Danemarca mă caută disperată acum. Am plecat fără să le spun nimic. Tocmai înainte de petrecerea aia stupidă la care ar fi trebuit să o cer în căsătorie pe Alexandra.
Pronunţase cu greu ultimele cuvinte, dar amândoi ştiau ce înseamnă ele. Însemna că trebuiau să facă ceva dacă voiau ca vacanţa lui Ed să mai dureze...
Sunshine
- I-o datorez, crede-mă.
Îl priviră amândoi pe Mike cu se trezi buimăcit, înjurând. Lorelei părea mai mult decât încântată de ceea ce făcuse.
- Ce credeai? că rămânem aşa? Trebuia RĂZBUNARE!
- Ce?
- Vino şi găteşte! Ni-i foame!
Îl lăsară pe bietul Mike să se îmbrace, coborând în sufragerie.
- De ce nu l-ai lăsat în pace?
- Eh... E o glumă de-a noastră. A luat foc o chestie în prima lui zi aici şi a trebuit să mă trezească. Dar cum eu nu sunt foarte matinală, a trebuit să recurga la metode mai neconvenţionale de a mă trezi...
- Ce?! Ce a luat foc?
- O, unul dintre dulapurile din bucătărie. E ca şi uitată treaba.
Restul dimineţii şi-l petrecură ajutându-l pe Mike să pregătească micul dejun pentru toată casa şi mai apoi mâncând împreună.
- Ce facem azi?, întrebă Ed.
- M-am gândit să ne plimbăm printr-un orăşel de pe aici.
- Ăsta fiind la vreo 50 de mii de kilometri şi tu ai de gând să mergem iar pe jos.
- Mergem cu maşina, bineînţeles. Mergem în Castelnuovo Berardenga. E la doar 60 de kilometri.
- Castel... cum ai spus tu... Ce e special cu locul ăsta?
- Vom vedea... Eu merg destul de des prin orăşelele de pe aici. Şi l-am observat pe ăsta ieri pe hartă şi mi-am zis că ar trebui să-l vedem.
- În regulă.
Ajunseră în Castelnuovo Berardenga şi hotărâră să lase maşina şi să caute nişte biciclete pentru plimbare. Totul era atât de uşor în lumea lor. Puteau să facă orice, oricând. Ed încercă să-şi imagineze cum ar fi trebuit să fie viaţa pentru cineva care făcea asta mereu. Dacă nu mai trebuia să te oboseşti să mergi la serviciu în fiecare zi şi nu trebuia să faci aproape nimic care să-ţi displacă. Dar îşi aminti povestea spusă de Lorelei cu o seară înainte şi îşi dădu seama că nu avea rost să viseze. Nu existau vieţi perfecte şi gata. Nici paginile vieţii lui, nici ale ei nu aveau să fie niciodată perfect albe. Prea multe pete...
- E atât de micuţ, observă Ed. Şi atât de toscan.
- Da... Ca-n filme, nu?
O maşină străină opriră lângă ei în care se aflau doi bărbaţi şi o fată de vreo 17 ani. Aceasta îi întrebă în engleză dacă nu cumva au auzit de un anume domn.
- Îmi pare rău, nu suntem de aici, răspunse Lorelei. Bănuiesc că tuturor li se pare un loc destul de mic ca să creadă că toţi se cunosc între ei.
O jumătate de oră hoinăriră fără vreun scop prin orăşel, vorbind bazaconii, evitând subiectul sensibil despre dicuţiile din seara trecută, până când în cele din urmă Edvard se opri uluit, uitându-se în spatele lui Lorelei.
- Ce?
- Uită-te la asta.
Luă un ziar de pe tejgheaua din spatele lor. Pe prima pagină era o poză cu el. Citi rapid titlul înainte ca Lorelei să apuce să protesteze.
- PRINŢUL DANEMARCEI SE ASCUNDE ÎN TOSCANA. Ce naiba?
- Nu cred că te-au gă...
- Bineînţeles că m-au găsit. Fred!
- Cine?
- Frederick, cel cu care eram atunci când ne-am întâlnit prima dată, îţi aminteşti? Era pentru prima dată când Lorelei auzea numele ăsta şi nu chicotea. El a bănuit probabil unde am plecat. Pentru că, fii sigură, toată Danemarca mă caută disperată acum. Am plecat fără să le spun nimic. Tocmai înainte de petrecerea aia stupidă la care ar fi trebuit să o cer în căsătorie pe Alexandra.
Pronunţase cu greu ultimele cuvinte, dar amândoi ştiau ce înseamnă ele. Însemna că trebuiau să facă ceva dacă voiau ca vacanţa lui Ed să mai dureze...
Sunshine
duminică, 23 octombrie 2011
sâmbătă, 22 octombrie 2011
vineri, 21 octombrie 2011
Capitolul 38
Ne plimbam pe strada care ne-a lasat-o tata si cautam casa. Sau speram sa fie o casa. In timp ce faceam asta mi-am simtit telefonul vibrand in buzunarul blugilor.
-Da, Robert. Am incercat sa-mi ascund entuziasmul, cand am raspuns.
-Te-am sunat sa te intreb ceva, mi-a spus el. E ceva legat de... scoala, daca se poate spune asa.
-Salut si tie, scumpule!, am exclamat eu sarcastica. Sa stii ca sunt bine, sanatoasa, n-am patit nimic, nu m-o calcat trenu', nu mi-o picat o bomba in cap...
-Stiu ce faci si cum o duci, m-a intrerupt el. Ethan ne tine la curent.
I-am aruncat o privire intrebatoare lui Ethan, iar el mi-a zambit.
-Ok... care era intrebarea?
-Pai.. noaptea trecuta, cand eram singur, ma intrebam.... Mai avem un an de liceu. Cum o sa fie cu facultatea?
M-am asezat pe trotuar.
-Tu o sa fi un studentache, foarte sexy, rau si cu motocicleta. M-ai sunat numai pentru asta?!
Radea.
-Nu. Adica... o sa mai fim... nu?
Mi-am ridicat privirea din pamant si am vazut casa din fata mea. Am inceput sa le fac semne la Ethan si Nicholas, care deja ajunsesera in partea cealalta a strazii.
-Robert... nu pot acum. Vorbim mai tarziu.
Ethan si Nicholas au inceput sa alerge spre mine. (La Nicholas nu se putea numi alergat.)
-Ce vedeti?, am intrebat eu aratand catre casa cea mare din fata noastra.
-O.... casa, a raspuns sec Nicholas.
-Off, voi barbatii... Arata ca si casa din Italia! Doamne... Atat doar ca e mai moderna... are termopane. Si pun pariu ca e decorata ca si cea pe care am vazut-o ieri. Are si motocicleta, am spus uitandu-ma la frumusetea din fata casei. Chiar nu stiu cum de nu am observat pana acum. E unica pe strada asta!
-Ok. Intram?, a intrebat Ethan.
-Normal!, am spus in cor eu si Nicholas.
Am batut la usa. Nimic. Am sunat. Nimic.
-Eu zic sa intram pur si simplu, am spus eu.
-Poate de data asta chiar sarim in aer, a spus Nicholas.
-Taceti!, a strigat Ethan. Intram si gata.
Aveam dreptate. Casa era decorata la fel. Doar ca aici se vedea ca locuia cineva. Erau haine peste tot.
-Aia e o fusta?, a intrebat Nicholas.
M-am dus si am ridicat... carpa de pe jos impreuna cu pantoful cu toc inalt care sedea sub acea carpa.
-Da, e o fusta. Nu inteleg...
Dar m-am dus si am mai ridicat ceva de jos. Era o camasa barbateasca.
-Se pare ca tatal tau a avut... sau are treaba, a spus Ethan zambind.
-Da... asta nu inseamna ca nu putem sa-l deranjam putin, am spus eu. Hai sa mergem sus.
Incercam sa-mi aduc aminte care era camera tatei in casa din Italia. Cand am gasit-o, am stat putin si am ascultat. Nu se auzea nimic, asa ca am intrat. Am ramas putin... socata de scena care se desfasura in fata mea. Un barbat, care era doar in niste pantaloni crem de in, ii intindea niste bani unei fete mult mai tanara decat el. Acum intelegeam de ce s-a indragostit mama de tata: arata foarte bine... si avea motocicleta.
-Das ist gut, multumesc, a spus fata
-Multumesc si eu, Elsa.
Silueta inalta, cu cu o claie de par neagra in cap si doar in lenjerie intima, a trecut pur si simplu pe langa noi. Ca si cum n-am fi fost acolo. Tata, si-a pus mai intai o pereche de ochelari pe nas, dupa care ne-a studiat.
-Tara?!, a strigat el.
-Aaa... da. Buna si tie.
-O Doamne!
A venit si m-a luat in brate. L-am imbratisat si eu.
-Deci... cu nemtoaice?, am intrebat eu zambid.
Era la fel ca si cu mama. Parca l-as fi cunoscut de o viata.
-Da... sunt destul de bune sa stii. Mi-e atat de dor de... Trebuie sa-mi ocup si eu timpul cu ceva.
M-am inselat. Era frumos, amuzant, cu motocicleta si facea parte din categoria nebuni. Acum era foarte clar de ce il iubea mama. Mi-a pus mana pe obraz.
-Semeni atat de mult cu mama ta...
O iubea. Ii era dor. O vedeam in ochii lui. O simteam.
-J.A., am spus eu. Are probleme.
-Normal! Cand nu a avut?1 Acum ma imbrac si plecam.
-Are probleme cu Chris, am spus eu.
S-a uitat la mine putin bulversat.
-Ce?! Ok, acum plecam.
Ciudat, era atat de ciudat totul...
-Si pe drum poate imi faci cunostinta si cu prietenii tai. Imi pare rau ca nu am apucat sa-i servesc cu un suc sau vreo specialitate facuta de mine.
Da, era tata.
Tulip
joi, 20 octombrie 2011
miercuri, 19 octombrie 2011
Crezi?
-In ce?, am intrebat eu.
-In ceva anume... orice, mi-a spus ea.
-Cred in mine, nu e de ajuns?
-Fii serioasa! Ma refeream la... intelegi tu la ce ma refeream.
-Ma intrebi despre acea forta care nu apartine de lumea noastra, care iese din spatiul si din timpul nostru si care, totusi, e mereu aici?, am intrebat. Aici, cu fiecare din noi?
-Da.
-Nu... stiu ce sa-ti spun.
-Cum adica?!, s-a revoltat ea. Si atunci cum iti explici placerea? Fericirea? Iubirea? Existenta? Cum iti explici noi?!
-Poate ca eu cred. Poate ca exista mai multe forte, acolo undeva si poate ca eu cred in toate. Sau poate ca nu cred in nimic. Nu stiu... mi-e greu sa-ti spun acum. Iar noi, scumpo, noi suntem doar o intamplare.
Si-a apropiat fata de a mea si si-a pus o mana pe obrazul meu.
-Uite ce frumoasa e marea, ce frumoasa esti tu... esti sigura de ce spui?, m-a intrebat ea.
S-a apropiat si mai mult..
Tulip
marți, 18 octombrie 2011
Iubeste-o! Capitolul 4: New York
După o zi luungă se aşezară din nou pe balansoarul din grădină.
- Nu credeam că un om poate umbla atât de mult într-o zi, pe jos. Adică, palatul ăla din Copenhaga e imens şi mă mai plimb şi eu dar acum picioarele mele protestează, se plânse Edvard.
- Şi ale mele, crede-mă. Şi eu am ceva antrenament pentru astfel de plimbări.
Deschiseră o nouă sticlă de vin, Ed turnă în pahare şi îşi începură oficial seara. Ajunseseră cu mult după ora cinei, dar nimic nu putea fi mai bun decât platourile pe care Mike le pregătise special pentru ei. Deşi tuturor li se păruse ciudat ca Lorelei să lipsească vreodată de la cină, nu puseseră nicio întrebare când aceasta îi anunţă că avea să-şi petreacă întreaga zi şi întreaga seară cu Edvard. Pentru că e un prieten... special, le spusese. Nimeni nu îndrăznise să-şi dea cu părerea asupra a ceea ce putea însemna cuvântul special în acel context.
- Îţi vine să crezi? Cu nimeni nu am mai avut până acum o a doua primă seară.
- Asta pentru că asta e prima ta primă seară, scumpo. Niciodată nu ai lăsat pe cineva să te asculte pe TINE. De ce?
- New York.
- Ce s-a-ntâmplat în New York, până la urmă?
- Unde am rămas cu povestea aseară?
- Spueai că ai început să lucrezi într-o librărie. Şi pictai. Şi...
- Aşa. Lucram, aveam 19 ani... îţi dai seama ce urmează.
Se opri. Părea că îi e atât de greu să povestească totul. Cuvintele le găsea greu. Dar imaginile... De n-ar fi fost toate imaginile alea care îi năvăleau în cap, întrerupându-i contactul cu realitatea. De n-ar fi fost imagini atât de oribile...
- Ai cunoscut pe cineva?, încercă Ed să o ajute.
- Da. La librăria aceea l-am cunoscut. Numele lui era Edward. Ce coincidenţă! Ei bine, pentru mine fusese clar de la început. Îmi plăcea de el, apoi am început să-l iubesc, până am ajuns să fiu îndrăgostită până peste cap. Din fericire, sentimenetele erau comune.
Imagini din vremurile bune. Plimbări, zâmbete, şoape, toate o loveau cu o putere năucitoare. Ed observă imediat că avea ochii umezi. O luă cu grijă în braţe şi aşteptă. Ştia că avea nevoie de răbdare ca să ajungă la capătul acelei poveşti. Multă, multă răbdare.
- A fost ceva în legătură cu tatăl tău? Poate nu i-a plăcut de el sau ceva?
- Nici vorbă. Dar dacă ar fi fost totutl atât de simplu... Nu. Tata îl plăcea pe Edward. Era glumeţ şi extrovertit şi totodată respectuos faţă de el. Era totul perfect din acest punct de vedere. De fapt, era bine din majoritatea punctelor de vedere. Am trăit aşa în New York vreo 2 ani. Mă mutasem deja cu Edward, deşi tata stătea la câteva străzi distanţă. Eu mai lucram încă în librăria aia, dar el era asistentul unui om de afaceri important. Nici nu mai ştiu despre ce afaceri era vorba. Poate ceva cu imobiliare. În fine, ce contează?
Urmă o altă pauză. De data asta, Lorelei începu să plângă de-a binelea. Când o văzu aşa pentru prima dată în viaţa lui, Ed simţi un gol în stomac. Doar dacă ar fi putut să facă ceva... Dar ce? În afară de o îmbrăţişare, cu ce putea el să o ajute? Cum ar fi putut să şteargă trecutul care o bântuia?
- Uită-te la mine! Am ajuns să plâng în braţele tale din cauza unei poveşti idioate.
- Nu e doar o poveste. E trecut. Amintiri. Şi dor.
- Mie-mi spui? Ok, ok. Acum e momentul în care îmi revin şi povestesc mai departe, nu?, întrebă ştergându-şi lacrimile. Eram logodită cu Edward e vreo două luni când s-a întâmplat totul. Cred că ajunge o dată ca să înţelegă ce a fost. 11 septembrie, a spus, simţindu-şi deodată stomacul în piept şi inima luând-o la galop. El era la serviciu şi lucra într-unul din blestematele alea de turnuri. Nici măcar o bucăţică de haină nu a mai fost găsită din el. Am fugit într-acolo de cum am auzit de ce se întâmplase. Nu am avut curaj să mă uit la televizor ca să-mi dau seama care din turnuri fusese lovit prima dată. Am fugit doar înspre ele, sperând doar să nu fie cel în care lucra el. Apoi, când am ajuns eu acolo, a fost lovit şi al doilea. Trecuseră cât -10 minute? Oricum, al lui fusese primul.
- Lorelei...
- Mda, asta a fost.
- Şi tatăl tău?
- Asta a fost doar ironie a sorţii. A fost de o mie de ori mai stupid. Era pe strada aia şi a fost lovit de o bucată imensă de ...clădire. E clar că cineva... mai mare ca noi... a vrut să mă pună la o încercare. Un fel de test, probabil. Nu ştiu dacă l-am trecut sau nu. Ştiu că am pierdut destul cât pentru o viaţă. De aia sunt aici. De aici nu mai pot să aud de astfel de chestii şi nu mai prea au ce să-mi ia. Cel puţin am recuperat cenuşa tatei. M-am întors în fiecare oraş în care locuisem şi am vărsat câte puţin. Ştiu că sună extrem de sentimental, dar el aparţinea tuturor acelor locuri. Asta e povestea. Ăsta e New York-ul pe care l-am cunoscut eu.
Îşi petrecu restul nopţii acolo, în braţele puternice ale lui Ed, cu imagini de coşmar trecându-i rând pe rând prin minte.
Sunshine
luni, 17 octombrie 2011
duminică, 16 octombrie 2011
Ritualul inaintea intalnirii
Am primit o leapsa de la L.G.. Pfff... greu, foarte greu. Trebuie sa spunem cum ne pregatim noi pentru o intalnire.
Tulipa: Eu nu ma pregatesc... sau ma rog. Nu stau zile ca sa-mi caut o bluza si nici ore ca sa-mi fac freza. Ma duc exact asa cum sunt eu. Nu ma imbrac elegant, dar ma imbrac decent. Clar spun "NU!" tocurilor, fustelor milimetrice si bluzelor cu decolteul pana in pamant. Oricum ma imbufna rasul cand le vad pe unele cu tona de machiaj pe fata de poti sa-l iei cu lopata pentru o amarata de intalnire, cum se chinuie pe tocuri si imbracate total varza. Si nu ma intereseaza nici daca el are sau nu cravata si nici daca poarta pantaloni scurti sau lungi, important e sa fie curat... adica daca puti, adio. Cam atat, restul va spune Sunshine, ca ce are ea de spus merge si la mine.
Sunshine:
De obicei, când ies în oraş, indiferent de motiv, am grijă cum îmi aleg hainele. Nu pentru că îmi pasă de ce cred alţii despre mine, ci pentru că mă simt bine doar atunci când îmi place cum arăt. Asta poate însemna să port ghete de culori diferite sau ochelari de soare în decembrie. Nu contează astea, nu?
Apoi, dacă vine vorba de o întâlnire, nu mă prea stresez. Adică, se prea poate să fiu puţin emoţionată, dar ... păstrăm aparenţele.
Nu am nici tocuri, nici machiaj, cu siguranţă. Nu de alta, dar nu aş vrea să ajung acasă cu câteva fracturi.
Îmi place ca un băiat să fie îngrijit, dar toate au o limită. Adică, cred că mi s-ar părea ciudat să ies cu cineva care are mai multe produse cosmetice decât mine. Vouă nu?
În orice caz, mereu voi aprecia naturaleţea şi bunul gust, indiferent de cine vorbim.
sâmbătă, 15 octombrie 2011
vineri, 14 octombrie 2011
Capitolul 37
- Ce ar trebui să facem acum?, întrebă Robert, rupând tăcerea.
- Să o ajutăm pe mama. Şi e o singură cale prin care putem face asta. Tata. Ne-a spus că tata e în viaţă cu un motiv. Poate ne poate ajuta el.
- Şi cum se presupune că ar trebui să-l găsim?
- Nu ştiu, am răspuns. Cred... Carmen, ce ştii despre el?
- Mai nimic. Îmi amintesc că era din ... ceva oraş mic din Italia. Sau doar locuia acolo.
- Cum se numea oraşul?
- Dacă îmi arătaţi o hartă poate îmi amintesc.
Am făcut rapid rost de o hartă din biroul lui Ethan şi am pus-o pe Carmen să-şi verifice memoria. Se uită şi se uită şi se uită...
- Nu! Vreau o hartă mai detaliată.
- Ce sătuc cauţi, scumpo, de nu apare pe hartă?
- Mai bine ne uităm pe net, a propus Robert.
- Mai bine.
Am pornit repede laptopul, am găsit o hartă şi am pus-o pe Carmen din nou să caute.
- L-am găsit! Asta e!, ne-a spus, arătând spre un orăşel care avea vreo 30 de clădiri în total.
- Deci nu glumeai. Chiar e mic. Caste... Castelnuovo Berardenga. Ăsta da nume. Şi spui tu că în Caste ăsta ăl găsim pe tata.
- Nu prea cred, se băgă Nicholas. Dacă tot vorbim de un oraş atât de mic şi dacă tatăl tău tot se dă drept mort, nu crezi că s-ar ascunde într-un loc mai... Ştiu eu... Miami? New York?
- Nu. S-ar ascunde tot într-un loc mic. Dar altul. Dar, de ce s-ar ascunde?
- De fratele său malefic care o ţine ostatică pe mama ta?
- Trebuie să te felicit pentru o astfel de familie, mi-a spus Robert.
- Să nu cumva să îndrăzneşti!, izbucni Carmen.
- Gata, gata. Deci cum facem? Mergem să-l căutăm pe tata sau...?
- Mergem. Măine. Dar nu toţi. Doar Nicholas şi cu mine, anunţă Ethan.
- Şi cu mine, am adăugat. Nu vă descurcaţi la chestiile astea de familie fără mine.
A doua zi, spre seară eram în Toscana, rătăciţi, cătând un oraş minuscul. Când în sfârşit l-am găsit am ţipat de încântare, făcându-l pe Nicholas să spună ceva printre dinţi şi apoi să mă întrebe ce am.
- Ăsta e un orăşel ca-n filme. Cu obloane turcoaz la ferestre şi străduţe mici şi ghivece cu flori şi oameni care zâmbesc tuturor.
- N-am crezut să aud aşa ceva de la tine vreodată.
- Mda, nici eu, am spus revenindu-mi.
A trebuit să întrebăm doar vreo două persoane până să aflăm unde stătea tatăl meu. Îndrumaţi, am ajuns la o casă superbă, din piatră, cu obloane, bineînţeles, dar care părea părăsită. Era îngrijită, dar se vedea că nu locuise nimeni în ea de ceva timp. Ne-am apropiat şi am început să batem în uşă. Totul a fost zadarnic, bineînţeles.
Trecuseră vreo zece minute de când ne plimbam prin jurul casei, întrebându-ne cum am putea intra, când o doamnă mai în vârstă se apropie de noi. Ieşise dintr-o casă din apropiere. După ce a vorbit un timp în italiană cu Ethan , s-a întors spre mine, studiindu-mă din cap până în picioare cu foarte mare atenţie. Apoi, fără niciun alt cuvânt plecă spre casa ei.
- Ce a spus?
- Că ne aduce acum cheia. Se pare că ai nasul tatălui tău, mi-a explicat când, atât eu cât şi Nicholas ne-am uitat la el uimiţi.
- Da, are sens. Vine cineva pe care nu l-ai mai văzut niciodată, dar îi dai cheia de la o casă pentru că seamănă cu cineva. Cineva mi-a spus odată că seamăn cu Julia Roberts. Hai să încercăm şi la ea.
- Vorbind serios, doamna asta a primit indicaţii acum mulţi ani că exişti. Îţi ştie vârsta şi ştie cu cine trebuie să semeni. Se pare că tatăl tău i-a dat mulţi bani cu mult timp înainte pentru a avea ceva grijă de casa asta şi pentru a-ţi da cheia oricând vei veni. Mai mult nu vrea să spună.
Intram dintr-o cameră în alta şi nu descopeream nimic. Sertare, dulapuri, cutii, rafturi - toate goale. Da, era mobilă, erau perdele, erau cuverturi şi perne, ca în orice casă. Toate pline de praf şi fără niciun indiciu pentru noi. Nimic care să ne ajute să descoperim unde s-ar fi putut afla tatăl meu.
Jumătate de oră rătăcisem prin casă fără niciun rezultat, când mi-am dat seama de ceva. Între dormitorul principal şi una dintre băi era un spaţiu mult prea. Pereţii nu erau chiar atât de groşi. Aşadar, m-am apropiat de perete şi am bătut în el, sperând să aud ceea ce chiar s-a auzit. Suna a gol.
- Băieţi!, am strigat, iar Ethan şi Nicholas s-au prezentat imediat. Mutaţi dulapul ăsta, vă rog.
- Sigur, cum să nu. Asta e casa ei şi ea deja redecorează, comentă Nicholas în timp ce încercau să-l mişte. Dar nici nu se clinteşte.
- Nu? Şi mai tare, atunci.
L-am deschis încântată şi am intrat înauntru.
- Oh! Acum joacă de-a v-aţi ascunselea!
Când am tras de un mâner şi fundul dulapului s-a retras încet, cu un scârţâit zâmbetul i-a pierit. Am intrat toţi trei într-o minusculă încăpere din spatele dulapului.
- Nu-i place tatălui tău Narnia, sau ce?
Nebăgându-l în seamă, am început să mă uit prin teancul de hârtii împrăştiate pe jos şi pe o masă. Cineva plecase în mare grabă de acolo. Apoi, mai era o poză cu mine când aveam vreo 4 ani. Din obişnuinţă, am întors poza.
Edinburgh, 1995.
Eu nu fusesem niciodată în...
- Tata e în Edinburg !, am ţipat.
Am luat toate hârtiile cu noi şi am ieşit din camera aceea prăfoasă. Făcând alte cercetări, am găsit câteva foi care păreau banale calcule. Totuşi, am observat repede că pe fiecare era notată câte o literă în colţ.
- Luaţi rapid o foaie, am spus, şi scrieţi ce vă dictez. O,E, S, S, E, E, R, 7, R, T, T, D, B.
- Ce ar trebui să fie asta?
- Nu-s sigură. Hai să le aranjăm, să vedem ce iese.
- Întotdeauna mi-a plăcut Agatha Christie...
Ne-am certat asupra ordinii literelor, până când am reuşit să formăm ceva ce avea sens EDB, ROSE STREET, 7.
- Voila! Adresa tatei.
Sunshine
marți, 11 octombrie 2011
Iubeste-o! Capitolul 3: Trecut
http://tulipandsunshine.blogspot.com/p/iubeste-o.html
- Care e povestea ta?
- Povestea mea? Nu mai fusese întrebată aşa ceva de multă, multă vreme. Da, oamenii erau curioşi. Dar nu îndrăzneau să îi spună nimic.
- Da, ştii tu... Unde te-ai născut? De unde vii? De ce te-ai izolat aşa?
- De ce întrebi?
- Oamenii ar trebui să vorbească cu cineva, nu să ţină totul în ei. Tu ne-ai învăţat asta.- Şi te-ai gândit că ar trebui să vorbesc cu tine. Se opri câteva clipe şi căzu pe gânduri. Îmi place ideea.
Oare chiar îi plăcea? Bineînţeles că da. Ed avea nevoie să uite de ale lui pentru ceva vreme. O poveste ca a ei îl va ajuta. Şi ea... Da, ar fi trebuit să lase pe cineva să o asculte.
- M-am născut în Copenhaga.
- Copenhaga?!
- Da. De unde şi accentul meu perfect.
- De suntem, din acelaşi oraş. Nu m-aş fi gândit.
- Doar că, atunci când tu te-ai născut toată ţara sărbătorea. Ei bine, am stat în Danemarca până pe la 6 ani. Mama murise la naştere, dar tata se descurcase foarte bine cu mine. Era pictor, dar mai avea câteva afaceri prin Londra şi trebuia să călătorească des acolo. În cele din urmă, când aveam vreo 6-7 ani ne-am mutat în Londra. Am stat acolo până când a trebuit să merg la liceu. Erau ani foarte frumoşi în Anglia. Verile ni le petreceam de cele mai multe ori în sudul Franţei, într-un orăşel din Provence sau prin Europa. Tata avea mulţi prieteni peste tot, care ne primeau oricând cu braţele deschise. Apoi, când am început liceul, am făcut o schimbare destul de mare. Ne-am mutat în San Francisco. Lăsasem mulţi prieteni în Londra şi mi-a fost mai greu să mă acomodez. Dar era liceu, iar eu trăiam o adevărată viaţă de artist boem în San Francisco, cu care tata era de acord atâta timp cât nu întreceam unele limite. Mi-am făcut prieteni pe care credeam că voi putea să-i păstrez toată viaţa.
Se opri şi se întinse după sticla de vin pentru a-şi reumple paharul. Dar, după ce facu asta, nu-şi reîncepu povestea. Abia atunci Ed îşi dădu seama că avea ochii umezi.
- Apoi v-aţi mutat din nou? Aici?
- Da, dar nu aici.
Îi era atât de greu să vorbească despre asta? Până acum îi fusese mult mai uşor decât crezuse.
- Unde?
- New York.
Era atât de tulburată, iar Edvard deveni tot mai curios. New York-ul îi schimbase cumva viaţa. Dar cum?
- Ce s-a-ntâmplat la New York, Lorelei?
- Aveam 18 ani când ne-am mutat acolo. Atât eu cât şi tata pictam. Eu mai lucram şi part time într-o librărie.
Îşi căuta cuvintele cu mare grijă acum.
- Nu eram sigură de ce aveam să fac mai departe. Adică, voiam să pictez. În rest, nu prea conta. Am hotărât să nu mă gândesc la asta o vreme. Mergeau toate destul de bine.
Se opri şi de data asta se părea că nu mai voia să spună nimic.
- Nu mai vrei să continui?, întrebă Ed.
- Nu astăzi. Mâine am putea relua discuţia asta, bine?
- Dar... Prima seară?
- Fiecare regulă are şi o excepţie. Iată excepţia!
După o pauză, adăugă:
- Ştii de ce îmi e cel mai dor din tot trecutul meu?
- De ce?
- Golden Gate. În fiecare dimineaţă, la 7 eram acolo. Cel mai mult îmi plăceau dimineţile ceţoase. Întotdeauna m-am gândit că viaţa seamănă cu Golden Gate-ul în ceaţă. Ştii că trebuie să mergi drept înainte ca să ajungi la celălalt capăt, ştii că e acolo, dar nu îl poţi vedea. De fapt, nu poţi vedea foarte mult înaintea ta.
Sunshine
- Povestea mea? Nu mai fusese întrebată aşa ceva de multă, multă vreme. Da, oamenii erau curioşi. Dar nu îndrăzneau să îi spună nimic.
- Da, ştii tu... Unde te-ai născut? De unde vii? De ce te-ai izolat aşa?
- De ce întrebi?
- Oamenii ar trebui să vorbească cu cineva, nu să ţină totul în ei. Tu ne-ai învăţat asta.- Şi te-ai gândit că ar trebui să vorbesc cu tine. Se opri câteva clipe şi căzu pe gânduri. Îmi place ideea.
Oare chiar îi plăcea? Bineînţeles că da. Ed avea nevoie să uite de ale lui pentru ceva vreme. O poveste ca a ei îl va ajuta. Şi ea... Da, ar fi trebuit să lase pe cineva să o asculte.
- M-am născut în Copenhaga.
- Copenhaga?!
- Da. De unde şi accentul meu perfect.
- De suntem, din acelaşi oraş. Nu m-aş fi gândit.
- Doar că, atunci când tu te-ai născut toată ţara sărbătorea. Ei bine, am stat în Danemarca până pe la 6 ani. Mama murise la naştere, dar tata se descurcase foarte bine cu mine. Era pictor, dar mai avea câteva afaceri prin Londra şi trebuia să călătorească des acolo. În cele din urmă, când aveam vreo 6-7 ani ne-am mutat în Londra. Am stat acolo până când a trebuit să merg la liceu. Erau ani foarte frumoşi în Anglia. Verile ni le petreceam de cele mai multe ori în sudul Franţei, într-un orăşel din Provence sau prin Europa. Tata avea mulţi prieteni peste tot, care ne primeau oricând cu braţele deschise. Apoi, când am început liceul, am făcut o schimbare destul de mare. Ne-am mutat în San Francisco. Lăsasem mulţi prieteni în Londra şi mi-a fost mai greu să mă acomodez. Dar era liceu, iar eu trăiam o adevărată viaţă de artist boem în San Francisco, cu care tata era de acord atâta timp cât nu întreceam unele limite. Mi-am făcut prieteni pe care credeam că voi putea să-i păstrez toată viaţa.
Se opri şi se întinse după sticla de vin pentru a-şi reumple paharul. Dar, după ce facu asta, nu-şi reîncepu povestea. Abia atunci Ed îşi dădu seama că avea ochii umezi.
- Apoi v-aţi mutat din nou? Aici?
- Da, dar nu aici.
Îi era atât de greu să vorbească despre asta? Până acum îi fusese mult mai uşor decât crezuse.
- Unde?
- New York.
Era atât de tulburată, iar Edvard deveni tot mai curios. New York-ul îi schimbase cumva viaţa. Dar cum?
- Ce s-a-ntâmplat la New York, Lorelei?
- Aveam 18 ani când ne-am mutat acolo. Atât eu cât şi tata pictam. Eu mai lucram şi part time într-o librărie.
Îşi căuta cuvintele cu mare grijă acum.
- Nu eram sigură de ce aveam să fac mai departe. Adică, voiam să pictez. În rest, nu prea conta. Am hotărât să nu mă gândesc la asta o vreme. Mergeau toate destul de bine.
Se opri şi de data asta se părea că nu mai voia să spună nimic.
- Nu mai vrei să continui?, întrebă Ed.
- Nu astăzi. Mâine am putea relua discuţia asta, bine?
- Dar... Prima seară?
- Fiecare regulă are şi o excepţie. Iată excepţia!
După o pauză, adăugă:
- Ştii de ce îmi e cel mai dor din tot trecutul meu?
- De ce?
- Golden Gate. În fiecare dimineaţă, la 7 eram acolo. Cel mai mult îmi plăceau dimineţile ceţoase. Întotdeauna m-am gândit că viaţa seamănă cu Golden Gate-ul în ceaţă. Ştii că trebuie să mergi drept înainte ca să ajungi la celălalt capăt, ştii că e acolo, dar nu îl poţi vedea. De fapt, nu poţi vedea foarte mult înaintea ta.
Sunshine
sâmbătă, 8 octombrie 2011
vineri, 7 octombrie 2011
Capitolul 36
J.A. mi-a pus in brate o cutie destul de mare cu multe flori pe ea. I-am aruncat o privire intrebatoare.
-Sunt poze... mereu ma uit peste ele, mi-a raspuns Chris.
M-am uitat in ochii lui J.A.. Privirea ei spunea "Ai grija!". Incercam sa am.
-Multumesc, am spus eu intr-un final.
-Iti vor placea, a spus ea.
-Ok, hai sa mergem. Cred ca am facut destula zarva cu casatoria mea, a spus Carmen.
-N-ai facut zarva, scumpo, a spus J.A.. Doar am ramas putin uimita... e singurul pe care nu am reusit sa-l vrajesc pe deplin. Dar daca tu esti fericita, eu ma bucur pentru tine. Sa te uiti peste poze.
-Normal ca am sa ma uit. Impreuna cu Tara.
Stiam ca e ceva in cutia aceea. Si Carmen stia.
-Tara scumpo, sa mai treci pe-aici.
A tacut o secunda dupa care s-a uitat la Robert si a spus razand:
-Trebuie sa imi povestesti cum a fost prima noapte.
-Mama!, am strigat eu.
S-a oprit brusc din ras si s-a uitat uimita la mine. Si eu am ramas uimita. Se pare ca nu conta ca era cea mai mare hoata, tot mama mea ramanea. In spatele meu Carmen a oftat si deschizand usa a spus:
-Ca in totdeauna... Hai sa mergem... Dar...
S-a dus si a pupat-o pe J.A. pe obraz.
-Ma bucur sa te vad, surioara. Chiar ma bucur.
-Si eu, a spus J.A.. Sa mai treceti pe aici. Va rog.
Era ceva ciudat in privirea ei. Nu ne ruga... ne implora. M-am dus si am imbratisat-o.
-O sa mai trecem pe aici, promit. Si imi place rochia ta.
-Oh, da? Poate vei primi un cadou zilele astea.
Am zambit. Era atat de tipic... noua.
-De abia astept, am spus eu.
Cand sa ies din casa, J.A. m-a prins de mana.
-Si sa folosesti cu cap cadoul.
Am dat din cap. Stiam ca se refera la bani. La mostenire.
Cand am ajuns acasa, in jurul mesei din bucatarie stateau trei chipuri obosite si triste.
-Carmen! Ethan a venit si a luat-o pe sus. Cum ai putut?! Si voi doi! Habar n-aveti cate giji ne-am facut! Unde ati fost? Baruri? Cluburi? Va vad destul de bine dispusi...
-Mai bine, am spus eu. Am vorbit cu mortii.
-Ce?!, a strigat Ethan.
-Tara, pe masina am hotarat ca nu...
-Nu, am intrerupt-o eu pe Carmen. Pentru ca s-a mintit s-a ajuns aici. Trebuie sa stie adevarul.
-Ai dreptate. Si mie trebuie sa-mi povestesti ce s-a intamplat pana la marea descoperire de azi.
-Am sa-ti povestesc.
-Eu vreau sa vad ce e in cutie aia... pe langa poze, desigur, a spus Robert.
-Tu cred ca primesti pedeapsa, i-a spus Emilia lui Robert. Si dupa poate te uiti si la poze.
-Eu as vrea sa reveniti, dracului la subiect!, a spus Nicholas. Ce s-a intamplat?!
-Bine, bine! Am vazut-o pe J.A., am spus eu.
Ethan a venit si mi-a pus o mana pe frunte.
-Ciudat... febra n-ai.
-N-am febra!, m-am rastit eu. Spun adevarul. Intreaba-i!
Am aratat catre Carmen si Robert. Ei mi-au dat dreptate printr-o miscare a capului.
-Dar e imposibil! Am fost acolo cand... Am fost la inmormantare!, a spus Ethan.
-La fel si eu. Si acolo a fost si Emilia, a spus Nicholas.
-Inseamna ca n-ati fost la inmormantarea care trebuia, am spus eu.
-Nicholas... ia-le sange si trimite la laborator.
-Am inteles.
Nicholas s-a executat.
-Ce?!, s-a revoltat Carmen. Acum crezi ca sunt drogata sau beata?! Atunci cum explici cutia asta plina de poze?
-Nu iubito, dar daca chiar e adevarat... vreau sa ma asigur ca nu v-a pus nimic in bautura sau mancare. O cred in stare.
-Of...
N-a mai spus nimic. Doar si-a intins mana catre Nicholas, care si-a facut treaba. La fel am facut si noi.
Dupa ce Emilia ne-a hranit si am ascuns cutia bine (pe care am hotarat sa o inspectam a doua zi), am mers si noi intr-un sfarsit la culcare. Nu prea aveam somn asa ca m-am intors catre Robert si l-am sarutat pe gat.
-Stii... toata lumea are treaba cu chestia asta, am spus eu.
-Invidiosi.
-De ce?
-Ca suntem tineri, frumosi si putem.
Am ras. Ii simteam greutatea si fierbinteala corpului peste al meu... dar imi placea.
Stateam toti sase in jurul cutiei. La un moment dat a sunat soneria si Nicholas s-a dus sa deschida. S-a intors cu un plic in mane.
-Acum sa vedem daca ati fost sau nu cuminti aseara, a spus el.
A deschis plicul si s-a uitat atent pe foile care erau acolo.
-Erau in stare perfecta, a spus Nicholas uitandu-se catre Ethan. Fara droguri, fara acool si fara altceva. Curati, curati.
-Foarte bine, a spus Ethan. Acum sa vedem ce avem aici. Tara, te rog... e a ta.
M-am executat rapid si am deschis cutia. Erau o gramada de albume cu poze acolo. Am stat vreo cateva ore si le-am intors pe toate partile, dar nu am gasit nimic. Erau poze vechi in care nu stiam cine e, poze cu mine cand eram foarte micuta, poze cu mama si Carmen, cu Chris. Dar nu era nimic altceva. Nici un indiciu. M-am uitat catre Robert.
-Stii cand Chris a spus ca se uita des peste poze? Sigur J.A. nu a scris pe spate, asa cum obisnuia.
-Dar atunci?, a intrebat el. Trebuie sa fie ceva.
-Da, a spus si Carmen. Trebuie. Dar unde?
Atunci Emilia s-a ridicat de pe jos si a dat din greseala cu piciorul in cutie. A sunat de parca s-a miscat ceva... dar nu mai era nimic in cutie. M-am uitat la Emilia dupa care m-am repezit la cutie. Am mai miscat-o putin si chiar suna ceva acolo. Atunci mi-am dat seama. Era o cutie cu fund dublu. Trebuia sa recunosc ca era destul de ingenios. Am luat singurul caiet gros care era acolo, legat frumos cu sfoara si am inceput sa-l rasfoiesc.
-Spune si ce scrie acolo!, am auzit-o pe Carmen spunand dupa o buna bucata de timp. Stam aici ca pe ace!
-Pai... nu e prea mult. Nu e tot. Incepe de cand a intrat Chris in viata ei si continua pana cand s-au mutat in Barcelona. Nu prea mult. Se pare ca ea ii e datoare lui. In fine... Si mai scrie aici asa
"Nu-mi pare deloc rau. O meritau.Toti cei care m-au cunoscut si acum cersesc la coltul strazii, au meritat-o. Mi-au ruinat si omorat familia. Dar ce face Chris... nu.. nu pot sa..."
-Mai departe nu scrie... Niciodata nu mi-ai spus cum au murit bunicii mei, i-am spus lui Carmen.
-Nici eu nu stiu. Eram mica... vreo 10-11 ani. Stiu ca intr-o seara J.A. a venit la mine in camera a impachetat tot si am plecat. Niciodata nu a vrut sa-mi spuna ce s-a intamplat. Nici pana in ziua de azi nu stiu ce a fost acolo... Nici macar nu stiu cum si cu ce m-a crescut. Mereu am avut ce mi-a trebuit si ce mi-am dorit.
M-am intors catre Ethan.
-Si tu ce ai de spus?, am intrebat eu.
-Eu...
Dar chiar atunci a picat, din caiet, o poza, asa ca i-am facut semn cu mana sa taca. Poza infatisa un barbat care arata destul de bine. Am intors-o pe spate, din obisnuinta. Si bun obicei mai aveam. Am inceput sa citesc.
"Daca citesti asta, inseamna ca stii ca sunt in viata. Si stiu ca ai multe intrebari. Si stiu si care e cea mai importanta. Raspunsul e: traieste. Tatal tau traieste, scumpo! "I-am intins poza lui Carmen.
Tulip
joi, 6 octombrie 2011
miercuri, 5 octombrie 2011
Daca
Daca ma lasi, voi pleca.
Daca ma urasti, priveste-ma drept in ochi.
Daca mor, uita-ma.
Daca zambesc, nu e pentru tine.
Daca plang, e pentru nimic
Daca ghicesc, noaptea asta ramai cu mine.
Daca mint, o fac pentru tine.
Daca poti, inchide ochii.
Daca ma vrei, incearca.
Daca ma pierzi, nu ma cauta.
Daca e toamna, saruta-ma.
Daca dispar, accepta.
Daca ninge, s-a terminat.
Tulip
marți, 4 octombrie 2011
Cluj Arena
Bineînţeles că Tulip&Sunshine nu au putut rata inaugurarea Cluj Arena. Trebuie să spunem că noul stadion este superb şi suntem bineînţeles foarte mândre de el. Cum ar merge fără poze?
Iubeste-o! Capitolul 2: Intrebari si sfaturi
- Poate nu ştii... bineînţeles că nu ştii... Tata a murit, Lorelei.
- Oh! Şi eşti bine?
- Tot mai bine. Au trecut două luni de atunci.
- Înţeleg de ce nu mi-ai scris deloc atunci. Au trecut două luni şi tu trebuie să...
- ... să urc pe tron, da. Deocamdată mama a făcut asta. Dar trebuie să-i iau locul în cel mult un an.
- Aha.
- Şi trebuie să mă însor.
- Ok, lege stupidă. Nu-mi amintesc de ea.
- Nici nu există o astfel de lege. Lumea face presiuni. Şi trebuie să o fac pentru că ... să spunem doar că nu am avut o foarte bună publicitate în ultima vreme şi nu vrem să supărăm pe nimeni.
- Şi oamenii ăştia care fac presiuni au pe cineva în minte?
- Cam aşa ceva. E cineva cu care ies de doi ani.
- Cineva care ar putea fi regina Danemarcei?
- Mda...
- Cineva care nu e destul de bun pentru tine?
De ce ştia mereu chestiile astea. De ce ştia mereu ce întrebare să pună?
- Nu aş spune aşa... Doar că...
- Eşti nesigur. De ce? Au fost totuşi doi ani. Nu înseamnă nimic?
Poate ar fi în semnat, dacă nu te-aş fi cunoscut pe tine, se gândi Edvard.
- Nu înseamnă ceva atât de mare. E restul vieţii mele...
- Şi ai venit să-ţi dau un sfat?
- Da.
- E destul de aiurea. Dar sunt aici pentru tine. nu? Voi fi mereu.
Urmă o pauză. Lorelei nu mai zâmbea acum, în schimb avea o faţă gravă când întrebă:
- O iubeşti?
Edvard nu răspunse, dar îşi coborî privirea asupra mâinilor ei împreunate pe paharul de vin. Tăcerea lui trezi un val de compasiune în sufletul lui Lorelei. Era enervant să fii obligat să faci ceva ce nu-ţi place.
Dar el avea o datorie importantă, ceva mai mare decât el. Dacă un popor întreg de oameni aştepta ceva de la el, atunci el trebuia să se adapteze.
- Atunci e un singur răspuns: IUBEŞTE-O!
Ed tresări când văzu hotărârea de pe chipul ei.
- Atât de simplu?
- Atât.
Tăcerea care urmă fu apăsătoare. Neliniştea ultimelor zile reapăru când se gândi la tot ceea ce fusese spus.
- Nu cumva vrei să devii regina Danemarcei?, încercă să detensioneze atmosfera.
- Nu tocmai. O să-i las...
- Alexandra.
- ... Alexandrei onoarea asta.
Se întristă din nou când se gândi cât adevăr fusese de fapt în gluma lui slabă. Ar fi vrut să facă din Lorlelei soţia lui. Dar nu ar fi vrut să facă din ea o regină. Ea nu era aşa. Nu se arăta pe scenă. Prefera să stea după cortină, de unde să coordoneze totul. O mie de întrebări fără răspuns îi veniră din nou în minte.
De ce se ascunde femeia asta? Un om care se izola în halul ăla fără telefon, internet, ştiri de orice fel trebuia să fugă de ceva, nu? Dar de ce? O cunoştea de cinci ani şi de fapt nu ştia nimic despre ea. Nu ştia de unde venea, unde voia să meargă în continuare, de ce făcea tot ceea ce făcea. Ştia în schimb cum picta, iubea felul în care-şi dădea capul pe spate când râdea, felul în care se uita când cineva călca strâmb în casa ei.
Sunshine
luni, 3 octombrie 2011
Zilele centrului istoric la Cluj
După cum poate ştiţi, weekend-ul acesta au fost Zilele Centrului istoric la Cluj. Nu am văzut foarte multe, dar am câteva poze de la ceea ce am reuşit să văd cu Tulip sau singură...
Şi expoziţia dinăuntru:
Sunshine
De la Bastionul cu flori:
Şi expoziţia dinăuntru:
Sunshine
Abonați-vă la:
Postări (Atom)