Iubeşte-o! Capitolul 5: Ascuns în Toscana

  Îmi cer scuze pentru întârziere. Ieri ar fi trebuit să public acest capitol, dar monitorul meu a murit.

 Noaptea petrecută în grădină fusese răcoroasă, dar niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama de asta. Lorelei adormise repede, fiind doborâtă de oboseala acumulată pe timpul zilei. Visase ceva, dar când în sfârşit se ridică de pe balansoar nu-şi putea aminti ce. Oare fusese Golden Gate-ul? 

  Ed nu fuseses atât de norocos. Povestea lui Lorelei îl tulburase destul de mult încât să nu poată dormi câteva ore. Văzuse astfel de poveşti în filmele prea siropoase sau citise despre ele în cine ştie ce romane, dar să se gândească că tocmai Lorelei trăise una? Logodnici morţi şi alte drame...

- Neaţa!, îi spuse când se trezise, încă în braţele lui amorţite. 

- Neaţa! 

- Oh! Deci chiar am adormit aici. Ai fi putut... Nu, nu ai fi putut, se răzgândi. Vreau să mănânc ceva.

- Îţi aduc aici?

- Cred că e în regulă dacă intrăm în casă acum. 

  Se ridică şi încercă să se trezească de-a binelea. Îşi aminti plimbarea făcută cu o zi înainte şi apoi discuţia din grădină, dar îşi alungă imediat gândurile acelea. Îi ajungea o seară stricată, nu avea nevoie şi de o zi asemănătoare. 

- Oare ce găteşte Mike?, întrebă Ed sperând că astfel nu se va aduce deloc vorba de seara trecută. Era ca o înţelegere nerostită dintre ei. Niciunul nu voia să trezească iar gândurile acelea oribile.

- Mike e un leneş şi fac pariu că încă nu s-a trezit. Trebuie să mergem să facem ceva.

- Bine, gătesc eu. Ce vrei să mănânci?

- Nu la asta mă refeream, spuse Lorelei cu un zâmbet malefic pe chip.

- Ce Dumnezeu...

  Fără să mai spună nimic, luă o vază de flori de pe masa din bucătărie şi scoase florile din ea, aruncându-le în chiuvetă. Ed o urmă pe scări  până într-unul dintre dormitoarele de la etaj şi o urmări cum aruncă apa din vază, fără pic de milă sau ruşine, pe cel care dormea.

- Lorelei, pentru numele lui Dumezeu! E şase dimineaţa!, strigă când văzu ceasul de pe noptieră.
- I-o datorez, crede-mă.
  Îl priviră amândoi pe Mike cu se trezi buimăcit, înjurând. Lorelei părea mai mult decât încântată de ceea ce făcuse.
- Ce credeai? că rămânem aşa? Trebuia RĂZBUNARE!
- Ce?
- Vino şi găteşte! Ni-i foame!

  Îl lăsară pe bietul Mike să se îmbrace, coborând în sufragerie.
- De ce nu l-ai lăsat în pace?
- Eh... E o glumă de-a noastră. A luat foc o chestie în prima lui zi aici şi a trebuit să mă trezească. Dar cum eu nu sunt foarte matinală, a trebuit să recurga la metode mai neconvenţionale de a mă trezi...
- Ce?! Ce a luat foc?
- O, unul dintre dulapurile din bucătărie. E ca şi uitată treaba.
  Restul dimineţii şi-l petrecură ajutându-l pe Mike să pregătească micul dejun pentru toată casa şi mai apoi mâncând împreună.
- Ce facem azi?, întrebă Ed.
- M-am gândit să ne plimbăm printr-un orăşel de pe aici. 
- Ăsta fiind la vreo 50 de mii de kilometri şi tu ai de gând să mergem iar pe jos.
- Mergem cu maşina, bineînţeles. Mergem în Castelnuovo Berardenga. E la doar 60 de kilometri.
- Castel... cum ai spus tu... Ce e special cu locul ăsta?
- Vom vedea... Eu merg destul de des prin orăşelele de pe aici. Şi l-am observat pe ăsta ieri pe hartă şi mi-am zis că ar trebui să-l vedem.
- În regulă.

  Ajunseră în Castelnuovo Berardenga şi hotărâră să lase maşina şi să caute nişte biciclete pentru plimbare. Totul era atât de uşor în lumea lor. Puteau să facă orice, oricând. Ed încercă să-şi imagineze cum ar fi trebuit să fie viaţa pentru cineva care făcea asta mereu. Dacă nu mai trebuia să te oboseşti să mergi la serviciu în fiecare zi şi nu trebuia să faci aproape nimic care să-ţi displacă. Dar îşi aminti povestea spusă de Lorelei cu o seară înainte şi îşi dădu seama că nu avea rost să viseze. Nu existau vieţi perfecte şi gata. Nici paginile vieţii lui, nici ale ei nu aveau să fie niciodată perfect albe. Prea multe pete...
- E atât de micuţ, observă Ed. Şi atât de toscan.
- Da... Ca-n filme, nu?
  O maşină străină opriră lângă ei în care se aflau doi bărbaţi şi o fată de vreo 17 ani. Aceasta îi întrebă în engleză dacă nu cumva au auzit de un anume domn. 
- Îmi pare rău, nu suntem de aici, răspunse Lorelei. Bănuiesc că tuturor li se pare un loc destul de mic ca să creadă că toţi se cunosc între ei. 
  O jumătate de oră hoinăriră fără vreun scop prin orăşel, vorbind bazaconii, evitând subiectul sensibil despre dicuţiile din seara trecută, până când în cele din urmă Edvard se opri uluit, uitându-se în spatele lui Lorelei.
- Ce?
- Uită-te la asta. 
  Luă un ziar de pe tejgheaua din spatele lor. Pe prima pagină era o poză cu el. Citi rapid titlul înainte ca Lorelei să apuce să protesteze. 
- PRINŢUL DANEMARCEI SE ASCUNDE ÎN TOSCANA. Ce naiba? 
- Nu cred că te-au gă...
- Bineînţeles că m-au găsit. Fred! 
- Cine?
- Frederick, cel cu care eram atunci când ne-am întâlnit prima dată, îţi aminteşti? Era pentru prima dată când Lorelei auzea numele ăsta şi nu chicotea. El a bănuit probabil unde am plecat. Pentru că, fii sigură, toată Danemarca mă caută disperată acum. Am plecat fără să le spun nimic. Tocmai înainte de petrecerea aia stupidă la care ar fi trebuit să o cer în căsătorie pe Alexandra. 
  Pronunţase cu greu ultimele cuvinte, dar amândoi ştiau ce înseamnă ele. Însemna că trebuiau să facă ceva dacă voiau ca vacanţa lui Ed să mai dureze...


Sunshine